ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2407/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2407/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, reclamanta S.M., a

chemat în judecată pe pârâta Primăria comunei Șerbănești, solicitând instanței

ca în conformitate cu dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 să

se dispună modificarea Dispoziției nr. 148 din 8 iulie 2010 în ceea ce privesc

bunurile (instalații) prevăzute la art. 3.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că i-au fost

acordate măsuri reparatorii, respectiv despăgubiri bănești pentru un imobil

moară ce a aparținut autorului său P.C., în conformitate cu dispozițiile Legii nr.

10/2001.

La art. (3) din dispoziție, pârâta a respins cererea

privind acordarea măsurilor reparatorii pentru instalațiile care au făcut parte

din moară, motivând că acestea nu se încadrează în prevederile art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001.

A considerat reclamanta că cererea sa se încadrează în

dispozițiile mai sus menționate, prin imobile înțelegându-se construcții și

bunuri mobile devenite imobile prin încorporarea în aceste construcții și că

măsurile reparatorii privesc utilajele și instalațiile preluate de stat sau

alte persoane.

Pârâta legal citată a depus la dosar întâmpinare prin

care a solicitat respingerea contestației ca neîntemeiată.

În conținutul întâmpinării, pârâta a arătat că

Dispoziția nr. 148/2010 reprezintă un act administrativ, iar cererea

reclamantei trebuia soluționată în conformitate cu dispozițiile legii

contenciosului administrativ.

Pe fond, pârâta a arătat că dispoziția Primăriei

comunei Șerbănești respectă prevederile legale întrucât, din actele depuse,

respectiv cele eliberate de Arhivele Naționale, nu se precizează dacă aceasta

avea utilaje la data preluării abuzive.

Prin sentința civilă nr. 1236 din 01 noiembrie 2010,

Tribunalul Olt, a admis acțiunea formulată de reclamantă și a dispus

modificarea art. (3) din Dispoziția nr. 148 din 8 iulie 2010 emisă de Primăria

comunei Șerbănești, în sensul că despăgubirile vor fi acordate și pentru

instalațiile morii.

A obligat pârâta la 1.000 lei cheltuieli de judecată

către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, cu referire la competența

instanței civile în soluționarea cauzei pendinte tribunalul a apreciat că

susținerile pârâtei sunt nefondate, având în vedere dispozițiile art. 24 alin. (3

1

),

așa cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, deciziile sau dispozițiile de

respingere a notificărilor sau a cererii de restituire în natură pot fi atacate

de persoana îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui

circumscripție se află sediul unității deținătoare în termen de 30 de zile de

la comunicare.

Totodată, s-a reținut că Dispoziția emisă de Primăria

comunei Șerbănești nu constituie un act administrativ individual ce poate fi

contestat în procedura specială a contenciosului administrativ, întrucât

legiuitorul a impus o procedură specială de verificare a legalității măsurilor

luate prin decizii sau dispoziții de restituire în natură sau măsuri

reparatorii prin echivalent, în cazul imobilelor preluate abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanta a

făcut dovada susținerilor sale prin copiile extraselor emise de Arhivele

Naționale, din care rezultă că autorul său a deținut o moară cu capacitate de

producție în 24 de ore, de un vagon, moară dotată cu motoare, instalații, HP56

la care lucrau salariați (filele 12, 13 dosar), apreciind că sunt aplicabile

dispozițiile art. 6 alin. (2) din lege.

În privința extraselor eliberate de Arhivele naționale, s-a

reținut că aceste acte nu precizează dacă moara avea utilaje la data preluării

abuzive, însă din conținutul acestora (filele 12, 13) rezultă forța motrică a

morii, capacitatea de măciniș, numărul salariaților și faptul că aceștia lucrau

efectiv la data preluării - extras emis de Direcția Arhivelor Naționale

Istorice Centrale din tabelul întreprinderilor naționalizate din județul Olt.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta

Primăria comunei Șerbănești, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivele de apel s-a susținut, în esență, că la

pronunțarea sentinței nu s-au avut în vedere dispozițiile art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, care include în categoria bunurilor supuse restituirii

utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul, cu condiția să nu fi fost

înlocuite, casate sau distruse.

S-a arătat că instanța nu a ținut cont de faptul că obținerea

de măsuri reparatorii pentru aceste bunuri este condiționată de existența lor

fizică la data intrării în vigoare a legii, astfel încât, dacă între timp

instalațiile respective au fost înlocuite, casate sau distruse, nu se va putea

pretinde nici una din măsurile reparatorii prevăzute de lege, nici restituirea

în natură și nici prin echivalent.

La data de 10 februarie 2011 intimata reclamantă S.M.

a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat,

arătând că sentința instanței de fond este legală și temeinică, în condițiile

în care s-a făcut dovada că în momentul în care autorul reclamantei a fost

deposedat de moară, aceasta era în stare de funcționare în sensul că avea o

capacitate de producție, tocmai datorită instalațiilor care existau, de un vagon/

24 ore, motoare și alte utilități care erau deservite de către 5 salariați.

Prin decizia civilă nr. 202 din 4 aprilie 2011, Curtea

de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a

admis apelul declarat de pârâtă împotriva atacate, pe care a schimbat-o, în

sensul că a respins acțiunea reclamantei.

În argumentarea deciziei instanța de apel a reținut că

obiectul prezentei acțiuni îl constituie modificarea art. 3 din Dispoziția nr. 148

din 8 iulie 2010 emisă de Primarul comunei Șerbănești jud. Olt, în care s-a

menționat că pentru bunurile „instalații", cererea de acordare a măsurilor

reparatorii s-a respins, motivat de faptul că aceasta nu se încadrează în

prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin aceeași Dispoziție, reclamantei i-au fost

acordate măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor bănești pentru un imobil

moară ce a aparținut autorului P.C., făcându-se această dovadă și prin copiile

extraselor emise de Arhivele Naționale depuse la dosar, din care rezultă că autorul

reclamantei a deținut în proprietate o moară cu capacitatea de producție în 24

de ore, de un vagon, moară dotată cu motoare, instalații HP 56, la care lucrau

5 salariați.

Instanța de apel a apreciat că în mod corect

tribunalul a reținut că la data preluării abuzive a imobilului moară existau

utilaje ale acestuia, în condițiile în care înscrisurile depuse în dosarul de

fond (filele 12, 13) evidențiază forța motrică a morii, capacitatea de măciniș,

numărul de salariați și faptul că aceștia lucrau efectiv la data preluării,

însă, susține Curtea, instanța de fond nu a analizat aplicabilitatea

prevederilor art. 6 alin. (2), teza (a) doua din Legea nr. 10/2001, potrivit

cărora măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de

stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care

au fost înlocuite, casate sau distruse.

Din interpretarea acestui text, astfel cum a fost

evidențiat și în pct. 6.2 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. nr. 250/2007, rezultă că bunurile mobile constând în utilaje

și instalații trebuie preluate odată cu imobilul, dar trebuie să existe fizic,

aceasta fiind semnificația sintagmei „în afară de cazul în care au fost

înlocuite. sau distruse

”

sau să nu fi fost casate.

Incidența beneficiului legii se apreciază în funcție de data nașterii dreptului

la măsuri reparatorii, respectiv data intrării în vigoare a legii.

Astfel, Curtea a apreciat că pentru a se acorda măsuri

reparatorii și pentru utilajele sau instalațiile preluate odată cu imobilul,

este necesar ca aceste bunuri să existe fizic în patrimoniul unității

deținătoare la data intrării în vigoare a legii, și totodată este necesar ca

aceste bunuri să nu fi fost casate, înlocuite sau distruse la aceeași dată de

14 februarie 2001.

În speță, prin probele administrate, nu s-a făcut

dovada că bunurile mobile, respectiv instalațiile și utilajele morii au mai

existat fizic, la data intrării în vigoare a acestei legi, în patrimoniul

unității deținătoare sau al entității învestită cu soluționarea notificării

emise în temeiul Legii nr. 10/2001, fapt recunoscut de reclamantă în

susținerile formulate prin acțiune și prin motivele de apel.

Prin urmare, instanța e control a statuat că tribunalul a

făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

intimata neavând calitatea conferită de lege să propună acordarea de măsuri

reparatorii pentru bunurile solicitate ce au fost înlocuite, casate sau distruse

și care nu mai existau la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs

reclamanta criticând-o pentru nelegalitate, prevalându-se în drept de

dispozițiile art. 304 pct. (7) și (9) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanta a arătat că

instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 6 alin. (2),

teza (2) din Legea nr. 10/2001, apreciind eronat că reclamanta nu este

îndreptățită la măsuri reparatorii pentru instalațiile și utilajele imobilului

moară ce a aparținut bunicului său (în cazul în care au fost înlocuite, casate

sau distruse), întrucât potrivit art. 6 teza (1) din aceeași lege, bunurile

mobile care prin destinația lor sunt încorporate într-un bun imobil, dobândesc

același regim.

Mai susține că nu s-a făcut nicio dovadă că la data preluării

abuzive a morii (care avea o capacitate de 1 vagon cereale/ 24h, cu HP 56 și

deservită de 5 salariați), nu ar fi avut instalațiile necesare pentru

funcționarea acesteia. Existența acestor instalații a fost dovedită prin

probele administrate în cauză, respectiv actele emise de către Arhivele

Naționale și declarațiile aflate la dosar, însă faptul că cei care au preluat

abuziv imobilul l-au gospodărit în mod defectuos, astfel încât acesta nu mai

exista la data apariției Legii nr. 10/2001, nu poate fi imputat recurentei,

câtă vreme, așa cum s-a făcut dovada, bunul respectiv a fost preluat în

integralitatea sa (inclusiv instalațiile necesare funcționării).

Analizând recursul de față îl constată nefondat pentru cele

ce succed:

Preliminar, înalta Curte constată că dispozițiile art.

304 pct. (7) C. proc. civ., potrivit cărora modificarea hotărârii se poate cere

când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii, au fost invocate formal,

întrucât recurenta nu a dezvoltat critici concrete care să poată fi încadrate

în dispozițiile acestei teze de nelegalitate, însă, înalta Curte examinând din

oficiu decizia atacată constată, sub acest aspect, că instanța de apel a expus

considerentele care au fondamentat interpretarea actelor deduse judecății,

fiind motivate și bine argumentate, justificând soluția pronunțată.

Din expozeul deciziei pendinte rezultă că prin

demersul judiciar reclamanta a investit instanța cu o contestație împotriva

Dispoziția nr. 148 din 8 iulie 2010 emisă de Primarul comunei Șerbănești jud.

Olt, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/200, în sensul modificării art. 3

al dispoziției, prin care a fost respinsă cererea de acordare a măsurilor

reparatorii pentru instalațiile și utilajele imobilului moară, motivat de

faptul că aceasta nu se încadrează în prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr.

10/2001.

Prin aceeași dispoziție, reclamantei i-au fost acordate

măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor bănești pentru un imobilul moară ce

a aparținut autorului reclamantei.

Soluția instanței de apel a fost în sensul admiterii

apelului formulat de pârâtă cu consecința respingerii acțiunii reclamantei pe

considerentul că pentru a putea beneficia de măsuri reparatorii pentru

utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul moară, era necesar ca

aceste bunuri să fi existat fizic în patrimoniul unității deținătoare la data

intrării în vigoare a legii, și totodată era necesar ca aceste bunuri să nu fi

fost casate, înlocuite sau distruse la aceeași dată, or în speță această dovadă

nu s-a făcut.

Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

„măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau

de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost

înlocuite, casate sau distruse".

Rezultă că textul are în vedere categoria unor imobile

prin destinație, așa cum sunt definite de art. 468 alin. (1) C. civ., sens în

care se cer a fi îndeplinite două condiții, și anume, pe de o parte să existe

raport de accesorietate (de afectare), între asemenea bunuri și imobilul, prin

natura lui, la care ele servesc, iar pe de altă parte, ambele bunuri să aibă

același proprietar.

Domeniul pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, lege

cadru în materia restituirii bunurilor preluate abuziv de Statul Român în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, include în primul rând bunurile

imobile, astfel cum sunt definite prin art. 6 alin. (1), respectiv terenuri cu

sau fără construcții, cu oricare din destinațiile avute la data preluării în

mod abuziv.

O primă situație este aceea a bunurilor devenite

imobile prin incorporare în construcții, cu oricare dintre destinațiile avute

la data preluării abuzive, în condițiile art. 6 alin. (1).

O altă situație este aceea în care utilajele și

instalațiile au fost preluate abuziv de către stat sau de altă persoană

juridică, odată cu imobilul. În acest caz, persoanele îndreptățite pot

beneficia de măsuri reparatorii, dacă aceste bunuri nu au fost înlocuite,

casate sau distruse.

Obținerea de măsuri reparatorii pentru aceste bunuri

este condiționată de existența lor fizică la data intrării în vigoare a legii.

Dacă între timp utilajele sau instalațiile respective au fost înlocuite, nu se

mai pot acorda măsuri reparatorii conform legii, nici în natură și nici în

echivalent.

Astfel, contrar susținerii recurentei,

fundamentându-și soluția pe un asemenea argument, instanța de apel a ținut

seama de dispozițiile legale care statuează în mod expres în art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 că „măsurile reparatorii privesc și utilajele și

instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul,

în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse

”

.

Prin urmare, în speță, condițiile impuse de lege

pentru acordarea măsurilor reparatorii rezultate din dispozițiile art. 6. alin

(2) și pct. 6.2. lit. (c) din Normele metodologice, nu sunt întrunite, față de

faptul că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 bunurile „utilaje

”

ale imobilului moară nu mai existau fizic.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că instanța

de apel a făcut o corectă aplicare a legii, drept urmare va respinge recursul

ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

S.M. împotriva deciziei nr. 202 din 4 aprilie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția

I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 aprilie 2012.