ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2470/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2470/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra recursului civil de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 5147/104/2008,

pe rolul Tribunalului Olt, reclamanții V.I.M., P.M.A. și M.A. au chemat în

judecată pe pârâta Primăria comunei Stoicănești Olt, prin Primar, formulând

contestație împotriva dispoziției nr. 1451 din 16 octombrie 2008, emisă de

Primarul Comunei Stoicănești, solicitând anularea acesteia și obligarea

Primăriei Stoicănești să le acorde despăgubiri, în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și de plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, pentru construcția compusă din trei camere, hol,

bucătărie și, separat, trei camere pentru personalul de serviciu, magazie,

patul și hambar, proprietatea autorului lor, M.I.

Prin sentința civilă nr. 396 din 16

martie 2009, Tribunalul Olt, secția civilă, a respins contestația formulată de

reclamanții V.I.M., P.M.A. și M.A. împotriva dispoziției nr. 1451 din 16

octombrie 2008 emisă de Primarul comunei Stoicănești, ca neîntemeiată.

In pronunțarea acestei sentințe, instanța

a reținut că autorul reclamanților a posedat suprafața de 50 ha teren arabil în

comuna Stoicănești, județul Olt, în care se cuprindea și conacul, și suprafața

de 10 ha., vândută de proprietar, conform procesului verbal din 13 iunie 1946,

prin care s-au stabilit pagubele suferite de autor.

Din procesul verbal sus-menționat rezultă

că această construcție a fost lăsată proprietarului și nu există alte dovezi

din care să reiasă preluarea abuzivă, de către stat, a imobilului, nefăcându-se

proba circulației juridice după această dată, cu atât mai mult cu cât, din

procesul verbal, rezultă ca a fost vândută de proprietar.

Instanța a pus în vedere reclamanților să

depună, la dosar, actele doveditoare ale dreptului de proprietate pentru

imobilul pentru care se solicită despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001,

fiind depus certificatul prin care autorul a deținut, în anul 1922, o casă cu

trei camere, sală pe care se afla o cămară, baie, pivniță, o casă cu patru

camere pentru țesătorie, un grajd din bârne, un grajd pentru boi și alte

construcții și bunuri mobile.

Imobilul respectiv a rămas în

proprietatea autorului și după anul 1946, neexistând dovezi din care să rezulte

data preluării de către stat și data demolării acestuia.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanții, care a fost respins, prin decizia civilă nr. 231 din 30

septembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția

I

civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

In pronunțarea acestei decizii, Curtea a

constatat că prima instanță a făcut o interpretare corectă a materialului

probator administrat în cauză și implicit, o aplicare corectă a dispozițiilor

art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, dispoziții pe care reclamanții

și-au întemeiat cererea de chemare în judecată.

In conformitate cu prevederile textului

de lege sus-menționat, în sensul acestei legi, prin „imobile preluate în mod

abuziv" se înțelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau

fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și

cele preluate fără temei legal, prin acte de dispoziție ale organelor locale

ale puterii sau ale administrației de stat.

In speță, nu-și găsesc incidența

dispozițiile legale citate întrucât, cu materialul probator administrat în

cauză, nu s-a făcut dovada faptului că imobilul denumit „conac", solicitat

de apelanții reclamanți prin notificarea înregistrată sub nr. 121/2001, la

Biroul Executorului Judecătoresc R.V., a fost preluat abuziv de către stat.

Actele depuse la prima instanță, de către

reclamanți, demonstrează că imobilul fostă proprietate a autorului lor, M.I., a

rămas în proprietatea acestuia împreună cu suprafața de 50 ha teren

neexpropriabil, teren din care făcea parte și o suprafață de 10 ha, ce a fost

vândută de către proprietar.

In acest sens, este înscrisul ce emană de

la Direcția Județeană Olt a Arhivelor Statului și înscrisul denumit „avizarea

comisiei județene" din 13 iunie 1946, din care rezultă, de necontestat,

că, din suprafața totală deținută de către autorul M.I., a fost expropriată

numai suprafața de 160 ha, diferența de 50 ha rămânând, ca suprafață

neexpropriată, în proprietatea autorului.

Rezultă, de asemenea, că imobilul -

conac, construit pe terenul rămas neexpropriat a rămas în posesia autorului,

fără ca acest imobil să formeze obiect al exproprierii.

In condițiile în care imobilul a rămas în

posesia autorului, reclamanții trebuia să facă dovezi cu privire la circulația

juridică a acestuia, respectiv preluarea lui de către stat.

Răspunsul Consiliului Local Stoicănești,

înregistrat sub nr. 356 din 26 iulie 1996, invocat de apelanți în cuprinsul

motivelor de apel, nu constituie o dovadă în sensul susținerilor formulate de

aceștia, în sensul că imobilul a trecut abuziv în proprietatea statului.

Dimpotrivă, acest act vine să consolideze

argumentele susținute de prima instanță, împărtășite și de Curte, în sensul că

nu există dovezi care să ateste că locuința în litigiu a fost trecută în

proprietatea statului.

La dosarul instanței de fond nu s-au

depus înscrisuri și nici nu s-au administrat alte probatorii, din care să

rezulte situația juridică a imobilului după data de 13 iunie 1946, respectiv

dacă imobilul a rămas în posesia proprietarului sau a fost înstrăinat, după cum

nu s-au administrat probatorii din care să rezulte dacă imobilul a fost demolat

și de către cine.

Susținerile formulate prin acțiune, de

către reclamanți, completate cu apărările formulate de pârâtă, prin

întâmpinare, conduc la concluzia că imobilul a fost demolat, deoarece, în

prezent, acesta nu mai există.

Întrucât, la prima instanță nu au fost

lămurite aspectele legate de data demolării conacului, persoana sau persoanele

care au efectuat această operațiune, cât și cei care îl dețineau în momentul

demolării, în calea de atac a apelului, Curtea, în conformitate cu dispozițiile

art. 295 alin. (2) C. proc. civ., a dispus completarea probatoriilor și

administrarea probei testimoniale, încuviințând audierea unui martor pentru

apelanții reclamanți.

Deși s-au acordat două termene de

judecată, apelanții reclamanți nu s-au prezentat cu martorul încuviințat, situație

în care, în conformitate cu dispozițiile art. 170 alin. (3) C. proc. civ.,

instanța a dispus decăderea din probă a părților respective.

Față de probatoriul existent la dosar,

Curtea a constatat că, în speță, nu s-a făcut dovada preluării abuzive a conacului

ce a format obiectul notificării în baza Legii nr. 10/2001, formulată de

apelanții reclamanți, de la autorul acestora, M.I.

In aceste condiții, dispoziția nr. 1451

din 16 octombrie 2008, emisă de Primarul comunei Stoicănești, județul Olt, în

baza Legii nr. 10/2001, și, implicit, sentința instanței de fond, prin care s-a

menținut această dispoziție, sunt legale și temeinicie.

Susținerile apelanților bazate pe

încălcarea dispozițiilor art. 6 și art. 41 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, cât și cele ale Constituției României și ale Legii nr. 10/2001

sunt nefondate deoarece, în cauza dedusă judecății, instanța de fond și,

ulterior, instanța de apel au respectat drepturile părților implicate în

proces, dându-le posibilitatea să-și formuleze toate apărările și să-și

demonstreze susținerile, prin încuviințarea tuturor probelor considerate

pertinente și utile pentru soluționarea, în mod legal, a litigiului.

Impotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanții, criticând-o pentru următoarele motive:

lipsita de temei legal si a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșita a

legii.

Imobilul în litigiu a fost preluat fără

titlu, încadrându-se în dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr.

10/2001.

Instanța a considerat, în mod nelegal, că

o suprafață de 50 ha teren arabil, pe care se afla și conacul, a fost lăsată

proprietarului, nefiind expropriată.

Aceasta, deși reclamanții au făcut dovada

preluării abuzive a celor 50 ha în discuție, pe care se afla si conacul,

probând că dreptul lor de proprietate privind această suprafață le-a fost

reconstituit în baza legilor speciale (mai întâi 9 ha și apoi 41 ha). Mai mult,

au dovedit faptul ca suprafața ce le-a fost reconstituită în baza legilor

speciale a făcut obiectul unor contracte de vânzare cumpărare ulterioare.

Instanțele nu au considerat, însă, că,

dacă din cele 50 ha așa zis „neexpropriabile", li s-au restituit întâi 9

ha - cele pe care se afla, anterior, conacul, și apoi încă 41 ha, adică până la

diferența de 50 ha, acesta constituie un argument absolut în sensul preluării

terenului si a conacului.

Mai mult, nu au luat în considerare nici

faptul că este de notorietate că, după anii 1950, nu au mai fost lăsate in

proprietatea foștilor proprietari, terenuri de câte 50 ha sau conace, dar nici

faptul că acestea au fost preluate fără titlu, fără nici un înscris doveditor

al preluării sau cu încălcarea dispozițiilor legale in vigoare la data

preluării.

Restituindu-se, prin dispozițiile legilor

speciale de după 1990, cele 50 de ha, este fără dubiu că și acest teren în

suprafață de 50 ha (implicit și conacul aflat pe el) fuseseră preluate abuziv.

Cu atât mai mult cu cât, chiar Consiliul

local afirmă ca acest conac a fost demolat și că nu mai există in prezent; or,

este evident ca proprietarii nu ar fi putut să demoleze o construcție, fără să

fi avut vreo autorizație de demolare emisă chiar de Primărie.

Instanțele de fond si apel, cu încălcarea

legii, au preferat să interpreteze, în defavoarea proprietarilor, lipsa probelor

statului din care să rezulte modalitatea de preluare, încălcând, astfel, atât

dispozițiile art. 6 și art. 41 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului și

ale Protocolului Adițional sau dispozițiile constituționale referitoare la

dreptul de proprietate, cât și normele de drept intern [Legea nr. 10/2001 -

art. 1, art. 2 lit. i), art. 7, art. 10,

art. 11,

art.

21 și urm.]

In mod greșit, instanțele au dedus că

autorul reclamanților a rămas, în proprietate, cu conacul și menționează că nu

s-a dovedit nici cine 1-a demolat și nici dacă nu a fost înstrăinat după anul

1950, cu toate că terenul de sub construcție fusese expropriat.

La cererea reclamanților, adresată, în

baza Legii nr. 112/1995, Consiliului local Stoicănești, răspunsul primit (nr. 356

din 26 iulie 1996) a fost în sensul că "s-a constatat că, la dosar, nu

există act juridic prin care să se ateste că locuința a fost trecută în

proprietatea statului."

Față de faptul că nu există niciun act de

preluare legală a proprietății autorului părților și ținând seama și de

avizarea Comisiei județene, din data de 13 iunie 1946, prin care se

menționează, expres, faptul că "se lasă proprietarului I.C.M., ca

neexpropriabil, 50 ha de teren arabil ce posedă în județul Olt, Comuna Stoicănești,

în care se cuprinde și conacul (...)" rezultă, în mod clar, faptul că

acest imobil a fost al autorului reclamanților, în anul 1946, dar și ca a fost

preluat, de către stat, fără nici un titlu.

Imobilul a fost preluat fără tidu valabil

și, în acest context, recurenților, prin hotărârea nr. 10101 din 28 august 2002

a Comisiei județene pentru aplicarea Legii fondului funciar - Prefectura

Județului Olt, li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeței de

teren agricol de 41 ha, în calitate de moștenitori ai autorului de rol, Maican

Ion, astfel încât au restrâns notificarea.

Anterior, le fusese reconstituit dreptul

de proprietate asupra a 9 ha pe care se aflase, înainte de preluare, conacul,

așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 99 din 06 mai 1996, de pe

urma defunctului M.I., decedat în 1995.

Ținând seama de situația de fapt

existentă, în sensul că imobilul în litigiu a fost demolat, fiind imposibilă

restituirea in natura, pârâta era obligată să propună acordarea de despăgubiri,

în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005.

reclamanta, cunoscând că, în anul 2009, nu se mai aflau în viață persoane care

să fi avut, la momentul preluării, cel puțini 8 ani sau să fie deplasabile, a

solicitat proba cu interogatoriul pârâtei și înscrisuri, respinse de către

instanță, care, a dispus, din oficiu, proba testimonială pentru apelanți și,

dat fiind inexistența martorilor, a preferat să interpreteze în defavoarea

solicitanților înscrisurile depuse de aceștia și să dea câștig de cauză paratei

intimate, care nu a făcut decât să afirme că nu deține acte referitoare la

preluare, deținere ș.a.

Recurenții au solicitat admiterea recursului,

modificarea, în totalitate, a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului,

modificării sentinței civile nr. 396 din 16 martie 2009 pronunțata de

Tribunalul Olt, și, pe fond, admiterea contestației, anularea dispoziției nr. 1451

din 16 octombrie 2008 a Primarului Comunei Stoicănești Olt, cu obligarea

Primăriei aceleiași localități de a le acorda despăgubiri, în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, pentru imobilul în litigiu.

In drept, cererea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Legii 10/2001, Titlului VII - art. 16

și urm. ale Legii nr. 247/2005, art. 6 și art. 41 ale Convenției Europene a

Drepturilor Omului și ale Protocolului Adițional.

Intimata pârâtă Primăria comunei

Stoicănești județul Olt a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență,

respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia civilă recurată, din

perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

Prin cea mai mare parte dintre criticile

formulate, recurenții tind la schimbarea situației de fapt reținută de Curtea

de Apel în legătură cu preluarea imobilului în litigiu și cu demolarea bunului,

în raport de probele administrate în cauză, ceea ce nu mai este posibil față de

actuală structură a recursului.

Astfel, motivul de casare care permitea

reevaluarea situației de fapt stabilite de instanța anterioară, raportat la

probele administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost

abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

In consecință, prezenta instanță nu mai

poate examina acele critici prin care recurenții contestă faptul că imobilul

construcție, pretins prin notificare, ar fi rămas în proprietatea autorului

lor, M.I., susținând, totodată, că au dovedit preluarea bunului, de stat, fără

temei legal.

Argumentul referitor la reconstituirea

dreptului de proprietate pentru o suprafață de 50 ha teren agricol, din care, o

porțiune ar fi fost ocupată de conacul solicitat în prezentul dosar, și din

care s-ar deduce preluarea abuzivă a construcției respective vizează o

prezumție judiciară, în consecință, tot un mijloc de probă, cu privire la care

instanța de apel nu a înțeles să recurgă față de celelalte probe administrate,

din care a reținut contrariul.

Or, după cum s-a arătat deja, modalitatea

în care Curtea de Apel a concluzionat, în fapt, că bunul ar fi rămas în

proprietatea autorului reclamanților, nedovedindu-se trecerea lui în

patrimoniul statului nu mai poate fi cenzurat, în prezent, de instanța de

recurs.

Pentru aceleași considerente, nici

susținerile referitoare la „notorietatea" preluării imobilelor, după anul

1945, și la imposibilitatea demolării conacului, de către fostul proprietar, nu

pot fi analizate în calea de atac de față deoarece implică schimbarea situației

de fapt reținute de Curte.

In ceea ce privește evaluarea instanței

de apel în legătură cu partea care are sarcina probei referitor la preluarea

abuzivă a imobilului, respectiv reclamanții, aceasta este corectă față de

dispozițiile art. 1169 C. civ. cu referire la art. l lit. e) din Capitolul

I

al

Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Astfel, cel ce face o afirmație în

justiție trebuie să o și dovedească, iar textul din Normele metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 menționează că, în cazul în care, pentru

imobilul pretins, nu se poate face dovada formală a preluării de către stat, soluționarea

notificării se va face în funcție și de existența acestuia în patrimoniul

statului, după data invocată ca fiind data preluării. Regăsirea bunului în

patrimoniul statului după data respectivă constituie o prezumție relativă de

preluare abuzivă (nu este cazul în speță deoarece s-a reținut că imobilul

construcție nu mai există în materialitatea sa, chestiune necontestată de

părți).

In raport de aceste aspecte, Curtea a

constatat, după cum s-a expus în precedent, că reclamanții nu au dovedit preluarea

imobilului, de către stat, ci, din probele administrate, a rezultat contrariul,

și anume că a rămas în proprietatea autorului părților.

De asemenea, a mai reținut că părțile nu

au produs dovezi în legătură cu situația bunului după 13 iunie 1946, în sensul

dacă a rămas în posesia autorului reclamanților sau a fost înstrăinat și nici

în ceea ce privește persoana care a demolat construcția.

Față de această situație de fapt ce nu

mai poate fi rediscutată și schimbată în recurs, în mod corect, Curtea de Apel

a considerat că nu sunt incidente dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr.

10/2001, în forma actuală.

Textul de lege sus-menționat presupune ca

imobilul să fi fost preluat de către stat în perioada de referință prevăzută în

Lege, ceea ce instanțele anterioare nu au reținut în legătură cu imobilul

pretins de reclamanți.

Prin urmare, nefiind îndeplinită această

cerință a actului normativ în discuție, în legătură cu preluarea bunului, de

către stat, în mod corect, Curtea a considerat că reclamanții nu pot beneficia

de măsurile reparatorii prevăzute de această lege, dispoziția nr. 1451 din 16

octombrie 2008 emisă de Primarul comunei Stoicănești Olt, de respingere a

notificării, și sentința prin care Tribunalul a confirmat soluția organului

administrativ, fiind legale.

Nu se poate reține, ca atare, încălcarea

dispozițiilor din Legea nr. 10/2001, care prevăd măsuri reparatorii pentru cei

îndreptățiți, enumerate în cererea de recurs [art. 1, art. 2 lit. i), art. 7,

art. 10, art. 11, art. 21 și următoarele].

In ceea ce privește încălcarea art. 6 și

art. 41 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a Protocolului adițional,

precum și a dispozițiilor constituționale, în afara faptului că recurenții nu

menționează, în mod concret, în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate față

de dispozițiile respective din documentul european, referitor la Protocol și

Constituție, nici nu indică ce norme au fost încălcate, pentru ca aceste

susțineri să poată fi examinate de prezenta instanță.

Oricum, în privința dreptului la un proces

echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție, instanța de apel a constatat,

în mod corect, că nu se poate reține vreo încălcare a drepturilor procedurale

ale recurenților, inclusiv a dreptului la apărare, aceștia beneficiind de mai

multe termene de judecată pentru a-și proba pretențiile formulate și de un

tratament judiciar egal cu cel al părții adverse.

Referitor la încălcarea Protocolului nr.

1 adițional la Convenție, nici această critică nu este întemeiată deoarece

recurenții nu au „un bun", în sensul Convenției, pentru a reclama

protecția documentului european sau reparația echitabilă pentru privarea de

acesta, în condițiile art. 41 din Convenție.

Astfel, documentul european asigură

protecția dreptului de proprietate, în condițiile art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional, în cazul „bunurilor" părții, noțiune care vizează fie „bunurile

actuale", fie valorile patrimoniale , inclusiv creanțe, în virtutea cărora

reclamanții pot pretinde că au, cel puțin, „o speranță legitimă" de a

beneficia efectiv de un drept de proprietate.

Speranța părții de a i se recunoaște un

drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerată

un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Păduraru contra

României, hotărârea C.E.D.O. din 1 decembrie 2005).

In prima ipoteză, un „bun actual",

pentru care se solicită aplicarea garanțiilor din Convenție, din perspectiva

Protocolului nr. 1, se referă ori la existența bunului în patrimoniul părții,

la data la care se pretinde protecția documentului european, ori la existența

unei hotărâri judecătorești care să le recunoască un asemenea drept, recurenții

neaflându-se în niciunul dintre cele două cazuri.

Imobilul solicitat în prezentul dosar nu

se află în proprietatea reclamanților, de altfel, după cum a reținut Curtea,

nici nu mai există în materialitatea sa, ceea ce a și generat formularea, de

către aceștia, a acțiunii de față, și nici nu există o hotărâre de recunoaștere

din partea unei instanțe de judecată a dreptului recurenților la măsuri

reparatorii pentru imobilul pretins în prezentul dosar; așadar, părțile nu sunt

titularele unui „bun" din perspectiva Convenției Europene.

De asemenea, recurenții nu au nicio

speranță legitimă de a-1 obține în cadrul contestației de față atât timp cât nu

au reușit să probeze, după cum s-a reținut de instanțele anterioare, preluarea

lui de către stat și nici situația lui juridică certă după anul 1946, dovezile

administrate conducând la stabilirea, în fapt, a păstrării conacului de către

autorul părților, împreună cu suprafața de 50 de ha, pe o porțiune din care

imobilul respectiv a fost edificat. Ca atare, nu se poate angaja răspunderea

statului pentru un imobil pentru care nu s-a dovedit că l-ar fi preluat.

Și din perspectiva Constituția României,

într-adevăr, legea națională fundamentală garantează dreptul de proprietate

privată, conform art. 44, dar în limitele legii. In speță, protecția dreptului

de proprietate, din perspectivă constituțională și, mai precis, acordarea

despăgubirilor către recurenți pentru imobilul în litigiu presupuneau

îndeplinirea condițiilor Legii nr. 10/2001, pentru ca părțile să beneficieze de

reparația pretinsă, printre care și cea referitoare la preluarea abuzivă, de

către stat. Or, pentru argumentele deja expuse, această cerință legală nu este

întrunită în speță, astfel încât recurenții nu pot beneficia de măsurile

reparatorii prevăzute de actul normativ în discuție și nici de protecția

Constituția României în ceea ce privește dreptul lor la astfel de măsuri.

In concluzie, din perspectiva criticilor

de nelegalitate grefate pe situația de fapt reținută de instanțele anterioare,

nu se poate reține încălcarea textelor de lege enumerate în cererea de recurs

și examinate în precedent.

în privința probelor încuviințate în favoarea lor, de către instanța de apel

(proba testimonială), și a celor respinse de către această instanță, dar care

le-ar fi profitat în probarea pretențiilor formulate (proba cu înscrisuri și

cea cu interogatoriul pârâtei, respinse de Curte).

Pe lângă faptul că susținerile

recurenților privind greșita respingere a probei cu înscrisuri și

interogatoriul pârâtei și neutilitatea încuviințării probei testimoniale nu au

suport, aprecierea concludentei, pertinenței și utilității unor probe reprezintă

atributul exclusiv al instanței învestite cu cererea de probatoriu și, fiind o

chestiune legată de aspectele amintite în materie de probe, iar nu de

legalitatea încuviințării lor, nu poate fi cenzurată de instanța de recurs.

Pe de altă parte, contrar celor

menționate de recurenți, aceștia nu au solicitat, în apel, nici prin cerere,

nici la termenul de discutare a probelor, interogatoriul pârâtei; cu privire la

înscrisuri, această probă a fost cerută prin cererea de apel, dar la termenul

la care s-au dezbătut probele, reprezentantul părților nu a indicat niciun

înscris nou, care să fie administrat în susținerea pretențiilor formulate. Cu

privire la proba testimonială, pusă în discuție din oficiu, avocatul

apelanților nu s-a opus la încuviințare, dar nu a procedat la indicarea datelor

de identificare ale martorului, nefiind audiată nicio persoană în această

calitate, ceea ce a determinat, în mod corect, decăderea părții din proba

dispusă.

Ca atare, nu se poate reproșa instanței

că și-a fundamentat soluția doar pe probele administrate la instanța de fond,

atât timp cât părțile interesate aveau mijloacele procesuale pentru a determina

administrarea dovezilor pe care intenționau să le aducă în susținerea căii de

atac exercitate, obligația de-a și proba pretențiile revenind apelanților, în

condițiile art. 1169 C. civ., după cum s-a mai arătat.

Față de situația de fapt reținută în

speță, în esență, nedovedirea preluării bunului pentru care se solicită

despăgubiri, de către stat, în mod corect, Curtea de Apel a considerat că

reclamanții nu pot beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.

10/2001, cerința sus-amintită, pentru a fi incident actul normativ de

reparație, nefiind îndeplinită.

In consecință, recursul declarat de

reclamanți este nefondat, decizia atacată fiind pronunțată cu respectarea și

aplicarea judicioasă a dispozițiilor legale în materie, mai sus examinate,

astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va

respinge ca atare, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții

V.I.M., P.M.A. și M.A. împotriva deciziei nr. 231 din 30 septembrie 2009

pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția

I

civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 aprilie

2010.