ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7222/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Dispoziția nr. 147 din 16 iunie 2008, Primarul orașului Bălcești, județul Vâlcea a respins notificarea formulată de P.G., vizând acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilele (construcții cu destinația de locuință și anexe gospodărești) situate în Bălcești - Vâlcea, cu motivarea că bunurile nu fac obiectul Legii nr. 10/2001. La 10 iulie 2008, persoana îndreptățită a contestat această dispoziție, solicitând instanței - în contradictoriu cu Primarul orașului Bălcești și Primăria orașului Bălcești - să oblige pârâții la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru imobilele - construcții, preluate abuziv la data de 27 iunie 1950. Învestit în primă instanță, Tribunalul Vâlcea, secția civilă, prin Sentința nr. 1063 din 27 noiembrie 2008, a respins excepția privind lipsa calității procesuale pasive a Primarului orașului Bălcești.

A admis contestația și anulând dispoziția a constatat că reclamantul are calitate de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prin echivalent, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pentru bunurile imobile (construcții și anexe gospodărești, astfel cum sunt enumerate în dispozitiv) în legătură cu care a formulat notificarea. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că reclamantul a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra bunurilor notificate, precum și dovada că aceste bunuri au fost preluate abuziv, în prezent fiind într-o stare avansată de degradare care împiedică restituirea în natură. Tot astfel, se arată, imobilele preluate de la reclamant fac obiect al Legii nr. 10/2001, chiar dacă anterior s-a pronunțat în legătură cu acestea o sentință civilă, dată în soluționarea unei acțiuni în revendicare formulată în anul 1997, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Argumentul referitor la degradarea construcțiilor din vina notificatorului, este străin de natura cauzei în condițiile în care probele administrate atestă că aceste degradări s-au produs, în cea mai mare parte înainte de anul 1990, dată până la care reclamantul era în imposibilitate să folosească bunurile. În fine, se mai reține că în condițiile în care construcțiile pentru care reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii nu mai există practic în natură, devin aplicabile în cauză prevederile art. 10 alin. (1) din lege, care în teza a 2-a dispune că pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

Apelul declarat de pârâți împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel Pitești, secția civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, care, prin Decizia civilă nr. 30/A din 5 februarie 2009 a schimbat în tot sentința iar pe fond, a respins contestația, reținând că reclamantul a redobândit încă din anul 1997 proprietatea asupra bunurilor preluate abuziv, bunuri care la data formulării notificării nu se mai aflau în posesia vreunei persoane juridice, astfel cum statuează dispozițiile art. 21 din lege. Recursul declarat în cauză de reclamant, a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, care, prin Decizia nr. 994 din 17 februarie 2010 a casat hotărârea dată în apel și a trimis cauza aceleiași instanțe, spre rejudecare.

Pentru a se pronunța astfel, instanța supremă a reținut în esență că susținerea pârâților potrivit căreia existența Sentinței civile nr. 2979/1997, dată în revendicare i-ar obstrucționa reclamantului calea valorificării dreptului său în temeiul Legii nr. 10/2001, trebuie analizată în raport de administrarea unor probe concludente legate de executarea sentinței în termenul legal de prescripție și în funcție de efectele hotărârii judecătorești a cărei executare s-a prescris, în planul valorificării aceluiași drept dar, în temeiul altei cauze, în speță Legea nr. 10/2001. De asemenea, se mai arată, trebuie verificată și probată susținerea reclamantului privind demolarea construcțiilor, perioada demolării și autorii acestei măsuri, pentru a se putea stabili incidența sub toate aspectele a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pe care reclamantul și-a fondat acțiunea.

În rejudecare, Curtea de Apel Pitești, secția civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 139/A din 9 noiembrie 2010, a respins ca nefondat apelul formulat de pârâți împotriva hotărârii primei instanțe. Pentru a decide astfel, instanța de trimitere a reținut în esență că reclamantul a făcut dovada proprietății asupra imobilelor - construcții în legătură cu care a formulat notificarea, construcții actualmente demolate în mare parte, iar materialele, folosite la construcția noului sediu al CAP Gorunești. Cât privește construcțiile rămase pe terenul fostului proprietar, se mai arată, acestea sunt într-o asemenea stare de degradare, produsă anterior anului 1990, încât se poate considera că nu mai există fizic, nemaiputând fi folosite potrivit scopului pentru care au fost edificate.

În acest context, conchide instanța de rejudecare, pronunțarea unei sentințe civile într-o acțiune în revendicarea acestor imobile, nu poate fi considerată ca oferind reclamantului o reparație efectivă pentru prejudiciul ce i-a fost produs prin preluarea fără titlu a imobilelor avute în proprietate. În cauză, au declarat recurs în termen legal, Primarul orașului Bălcești și Primăria orașului Bălcești care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia din apel pe considerentul că nu au fost verificate condițiile de aplicabilitate a dispozițiilor legii speciale, la momentul formulării notificării. Astfel, se arată, contestatorul era proprietarul de drept al imobilelor în litigiu avându-se în vedere acțiunea în revendicare promovată în anul 1997 prin care i s-au restituit bunurile ce au făcut obiectul notificării.

În consecință, cel în cauză nu mai era îndreptățit la formularea notificării și respectiv la obținerea vreuneia din măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Tot astfel, se mai arată că instanța de apel nu a ținut cont de susținerile pârâților referitoare la faptul că bunurile imobile ce au făcut obiectul notificării, nu se află în patrimoniul lor, nefiind îndeplinite cerințele art. 21 (1) din lege. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit dispozițiilor art. 315 (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Legitimarea soluției consacrate de textul mai sus citat decurge din însăși rațiunea controlului judiciar care, nu poate fi conceput în lipsa unor mijloace procedurale destinate a impune respectarea deciziilor instanței superioare. În speță, prin Decizia nr. 994 din 17 februarie 2010, dată de instanța supremă, a fost casată prima decizie pronunțată în soluționarea apelului formulat de intimații pârâți și s-a stabilit că susținerea acestora vizând obstrucționarea dreptului reclamantului de a uza de beneficiile Legii nr. 10/2001, ca efect al pronunțării unei hotărâri judecătorești anterioare într-o cerere având ca obiect revendicarea acelorași imobile, nu poate fi analizată decât coroborat cu alte probe concludente, legate de executarea acestei hotărâri în termenul legal de prescripție, în planul valorificării aceluiași drept dar, în temeiul altei cauze, în speță Legea nr. 10/2001.

S-a stabilit totodată necesitatea de a se verifica și proba, susținerea reclamantului referitoare la demolarea construcțiilor, pentru a se putea aprecia asupra incidenței dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în baza căreia s-au formulat cererile. Or, probele administrate în rejudecare au demonstrat fără echivoc că pe terenul ce a constituit proprietatea autorilor reclamantului, nu se mai află decât ruina unei vechi construcții, aflată într-o stare de degradare totală, improprie unei folosințe normale, iar celelalte construcții aparținând vechii gospodării, au fost demolate (a se vedea raportul de expertiză judiciară).

Cum, atât demolările cât și degradările construcției încă existentă pe teren, s-au produs anterior anului 1990, s-a reținut corect de către instanța de trimitere că pronunțarea unei hotărâri judecătorești dată în soluționarea unei acțiuni în revendicare a acelorași imobile ce au făcut obiectul notificării, formulată de același reclamant, nu poate fi considerată ca oferind acestuia din urmă o reparație efectivă, pentru prejudiciul care i-a fost produs prin preluarea fără titlu a imobilelor avute în proprietate. De altfel, Sentința civilă nr. 2979/1997 a Judecătoriei Drăgășani nici nu a fost pusă în executare, prin împlinirea termenului de prescripție de 10 ani, a executării titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare, pierzându-și puterea executorie.

Ca atare, în mod judicios au reținut instanțele - și în acord cu dispozițiile art. 10 (1) al Legii nr. 10/2001 - că reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcțiile demolate sau distruse. Cât privește motivul de recurs vizând lipsa calității procesuale pasive a recurenților pe considerentul că bunurile în litigiu nu există în patrimoniul orașului Bălcești, se constată că acesta a fost formulat omisso medio și ca atare urmează a nu fi analizat, avându-se în vedere caracterul nedevolutiv al recursului și în respectarea regulii tantum recursus quantum appellatum. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâții Primarul orașului Bălcești și Primăria orașului Bălcești împotriva Deciziei nr. 139/A din 09 noiembrie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2011.