ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1592/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 118 din 3 februarie 2009 Tribunalul Vâlcea a admis în parte contestația formulată de I.A. și G.A., a anulat dispoziția din 10 iunie 2008 a Primarului orașului Bălcești obligându-l să emită o nouă dispoziție, cu propuneri de restituire prin echivalent bănesc, pentru construcțiile preluate abuziv de la I.G., autorul acestora, estimând valoarea lor la 193.627 lei, precum și la plata sumei de 500 de lei, cheltuieli de judecată.

În motivare, s-a reținut că, potrivit sentinței penale nr. 1330 din 29 mai 1950 a Tribunalului Vâlcea, autorul contestatorilor a suportat o condamnare penală pentru infracțiunea prev. de art. 2 lit. a) din Decretul nr. 183/1949 (sabotarea economiei, pentru nepredarea cotelor agricole),în baza căreia i-au fost confiscate 9,14 ha teren și o serie de construcții, pentru teren aceștia beneficiind de retrocedare, în condițiile Legii nr. 18/1991. Urmare a achitării autorului, prin Decizia penală nr. 2364 din 25 octombrie 1996 a Curții Supreme de Justiție, s-a constatat că se impune și restituirea valorii imobilelor construite, pentru care nu a operat întoarcerea executării măsurii confiscării și întrucât, acestea nu mai există, se impune acordarea acestor reparații în condițiile art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001.

Valoarea imobilelor a fost stabilită prin expertiză, din ea scăzându-se cea echivalentă suprafeței de 1 ha. teren care a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, în cadrul căreia restituirea s-a făcut parțial în natură și parțial prin înscrierea în anexa pentru acordarea de despăgubiri.

Apărarea intimatului, potrivit căreia restituirea nu s-ar cuveni moștenitorilor autorului, dat fiind că acesta și respectiv, reclamanții sunt culpabili de nepreluarea și neconservarea construcțiilor, după ridicarea măsurii confiscării, a fost înlăturată, întrucât imobilul ajunsese în stare de ruină încă din perioada existenței cooperativei agricole Gorunești (în patrimoniul căreia s-a aflat bunul până în 1990). Totodată, primarul s-a prevalat de lipsa calității sale pasive, în condițiile în care în acest imobil a funcționat Cooperativa Agricolă Gorunești și nu a fost înscris în Protocolul de predare - preluare de la fosta C.A.P., pentru a se pretinde că el a dispărut în timpul cât comuna a exercitat vreo posesie.

Excepția a fost apreciată nefondată, câtă vreme nu s-a făcut dovada preluării efective a imobilelor de către societatea agricolă, iar prezentarea unei liste de inventar nu constituie un argument de preluare valabilă a bunurilor imobile. Împotriva sentinței a declarat apel Primarul orașului Bălcești, care a susținut că instanța, cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001, a considerat că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii. În realitate, aceștia ar fi trebuit să-și preia bunurile încă din anul 1996, când, în urma achitării autorului lor, și-au încetat aplicabilitatea dispozițiile hotărârii penale de confiscare a averii. În continuare, după acel moment, degradarea bunurilor s-au produs ca urmare a lipsei diligențelor proprietarilor în a-și întreține averea.

Pe de altă parte, bunurile nu intrau sub incidența legii speciale de retrocedare, întrucât ele se aflau deja, urmare a anulării confiscării, în proprietatea privată a contestatorilor, la data intrării ei în vigoare. Trebuia să se observe că respectiva construcție nu s-a aflat pe lista de inventar a mijloacelor fixe preluate de la Agrozim Gorunești, de către Consiliul Local, așa încât nu există vreo culpă a unității administrativ teritoriale în degradarea imobilelor. Curtea de Apel Pitești a pronunțat Decizia nr. 82/ A din 23 aprilie 2009, prin care a constatat apelul nefondat, respingându-l în consecință. Astfel, cu privire la intrarea imobilelor în litigiu sub incidența dispozițiilor speciale de retrocedare s-a reținut că potrivit Deciziei penale nr. 2364 din 25 octombrie 1996, Curtea Supremă de Justiție a achitat pe inculpatul I.G., autorul intimaților, pentru infracțiunea de sabotare a economiei R.P.R., înlăturând măsura confiscării averii imobiliare.

Ulterior acestui moment, apelantul însă nu a dovedit că ar fi procedat la predarea, către moștenitorii acestui autor, a construcției și anexelor gospodărești. Din procesul verbal din data de 21 martie 1967 depus la dosar, a rezultat că imobilul se afla la acea dată în posesia C.A.P. Gorunești, fiind preluat în patrimoniul statului, în inventarul Sfatului Popular Comunal Gorunești cu aprobarea Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului Oltețu, din data de 31 mai 1967, transferul fiind operat și în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni pe anul 1967, la cererea Sfatului Raional Oltețu, (poziția 85). Susținerea apelantului conform căreia bunurile ar fi fost predate către SC A.G.

SA în temeiul dispozițiilor Legii nr. 36/1991, a fost înlăturată, în condițiile în care protocolul prin care această predare ar fi fost săvârșită nu este datat pentru a se putea verifica momentul la care s-a încheiat și nici starea imobilului în litigiu. Mai mult, după această dată, apelantul nu a dovedit cum bunul ar fi reintrat efectiv în posesia contestatorilor și, astfel, aceștia ar trebui să suporte culpa pieirii bunului (respectiv, dacă incidentul ar fi intervenit după anul 1996). Pe de altă parte, întrucât restituirea efectivă nu a avut loc, nici măcar după pronunțarea instanței supreme asupra revocării măsurii confiscării, statul rămâne obligat, prin autoritățile răspunzătoare în condițiile Legii speciale nr. 10/2001, de reparare a prejudiciului creat patrimoniilor persoanelor fizice în perioada de aplicare a legii.

Cum nu s-a dovedit faptul că, după dispariția temeiului aparent legal al reținerii, în posesia statului, a bunului pe nedrept confiscat, ar fi urmat o ofertă reală de restituire, din partea acestuia, după cum nu se dovedește nici faptul că bunul se afla în stare bună la acel moment, nefondată s-a constatat și critica privitoare la neintrarea bunului în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 (și, respectiv, la lipsa calității de persoane îndreptățite a contestatorilor de a solicita despăgubiri în condițiile acestei legi speciale pentru bunul ce nu mai există). În aceste condiții, s-a reținut ca fiind pe deplin incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001 potrivit cărora, în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, (...) măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

S-a apreciat totodată, că apelantul s-a aflat în eroare cu privire la persoana ce face, efectiv, plata despăgubirilor, considerând nu se poate regăsi, în acțiunea sau inacțiunea sa, un comportament culpabil, însă acesta ignoră prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001, așa cum au fost modificate, de unde rezultă care sunt atribuțiile sale în procedura aceasta și care sunt fondurile din care se efectuează plata, precum și instituțiile desemnate a le administra, respectiv, a face plățile. Decizia a fost atacată cu recurs de către apelantul - pârât, care a formulat critici sub următoarele aspecte: - Hotărârea este susceptibilă de modificare conform art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., deoarece instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății a schimbat înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia, respectiv, a reținut că apelantul nu a dovedit că ar fi procedat la predarea, către moștenitorii autorului condamnat, a construcției și anexelor gospodărești, precum și că nu se face dovada că bunul ar fi reintrat efectiv în posesia contestatorilor, fără a ține seama de faptul că recurentul nu a fost parte în procesul finalizat prin decizia penală a Curții Supreme de Justiție, astfel încât hotărârea nu le este opozabilă. - De asemenea, din considerentele deciziei rezultă că protocolul prin care au fost predate bunurile către SC A.G. SA nu este datat, fără a se ține seama că această societate s-a constituit pe temeiul Legii nr. 36/1991, deci protocolul nu putea fi datat decât ulterior constituirii societății.

- Consemnările instanței de apel în sensul că apelanții se află în eroare cu privire la persoana ce face plata despăgubirilor sunt neelocvente în legătură cu soluționarea acțiunii, având în vedere că recurentul cunoaște procedura de urmat și dispozițiile Legii nr. 247/2005. - În mod greșit instanța a apreciat că imobilelor solicitate îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, față de împrejurarea că acest act normativ reglementează situația imobilelor aflate, la data intrării lui în vigoare, în posesia unor persoane juridice, altele decât foștii proprietari deposedați. Or, în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, contestatorii erau proprietarii de drept ai bunurilor, dar nu făcuseră niciun demers pentru recuperarea lor pe temeiul deciziei penale de achitare.

Intimatul - pârât I.G. a depus întâmpinare prin care s-a opus admiterii recursului, arătând că decizia este legală, întrucât statul trebuie să răspundă pentru acoperirea prejudiciului creat prin preluarea nevalabilă, abuzivă a bunurilor. Examinând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, în sensul următoarelor considerente: - Susținerea că în cauză ar fi incident motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primită, critica formulată nesubsumându-se acestor dispoziții legale. Astfel, textul menționat vizează împrejurarea în care un act juridic dedus judecății (în înțelesul lui de negotium iuris), având clauze clare și neîndoielnice, a fost interpretat greșit de către instanță, dându-se conținutului acestora o semnificație contrară celei impuse de natura actului.

Or, făcând trimitere la așa-numita interpretare eronată a actului juridic, recurentul susține că hotărârea pronunțată în recursul în anulare - care a achitat pe autorul contestatorilor - nu îi este opozabilă, pentru că nu a fost parte în respectiva procedură judiciară. Or, actul jurisdicțional emanând de la instanță nu poate fi asimilat actului juridic, ca manifestare de voință a părților (avut în vedere prin dispoz. art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), susceptibil de denaturarea înțelesului clauzelor. De asemenea, nici referirea la protocolul încheiat cu SC A.G. SA nu se circumscrie motivului prev. de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Considerentul pentru care instanța l-a înlăturat din probațiune - pe aspectul urmărit de către pârât, al dovedirii predării bunului acestei societăți - a fost acela al lipsei datării protocolului.

Or, fără să combată acest argument și să aducă, eventual, probe în completare, chiar exterioare actului, care prin coroborare, să permită stabilirea momentului încheierii actului, recurentul susține de o manieră generală că „protocolul nu poate fi datat decât ulterior constituirii societății, conform Legii nr. 36/1991”. O asemenea susținere însă, în absența unor date concrete, nu este de natură să demonstreze că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul se afla cu adevărat în patrimoniul societății agricole pentru ca acesteia să-i revină calitatea de unitate deținătoare. De altfel, împrejurarea că s-a considerat corect învestit cu soluționarea notificării (și deci, unitatea administrativ - teritorială având calitatea de unitate deținătoare) rezultă și din aceea că recurentul-pârât a emis dispoziția (atacată în instanță).

- În privința considerentelor instanței de apel conținând aprecieri asupra atribuțiilor ce revin recurentului în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, motivele de recurs nu fac decât să le reitereze și, fără a se constitui în critici efective, conțin doar precizarea că respectivele considerente sunt nerelevante pentru soluționarea cauzei. - Este nefondată susținerea potrivit căreia imobilelor în litigiu nu le-ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 (critică încadrabilă în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., stabilit de instanță conform art. 306 alin. 3 C. proc. civ.) întrucât la data intrării în vigoare a acestui act normativ, ele nu se mai aflau în posesia unor persoane juridice, ci erau deținute în proprietate chiar de către contestatori.

Astfel, deși prin Decizia nr. 2364 din 25 octombrie 1996 a Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a fost achitat autorul reclamanților și înlăturată măsura confiscării totale a averii imobiliare a acestuia, în fapt imobilele au rămas în deținerea statului, nefiind restituite. Or, așa cum recurentul însuși arată, dispozițiile Legii nr. 10/2001 vizează situația imobilelor deținute de către persoane juridice la care statul este acționar majoritar (sau minoritar dacă valoarea acțiunilor este egală cu valoarea imobilului) sau de unitățile administrativ - teritoriale (art. 21 alin. (1) și (4). De asemenea, potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001, se restituie imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află.

Rezultă din aceste texte că împrejurarea invocată, a redobândirii dreptului de proprietate prin efectul hotărârii penale (de înlăturare a măsurii confiscării), date în recursul în anulare nu este de natură să scoată imobilele de sub incidența actului normativ, câtă vreme la data intrării în vigoare a acestuia, ele nu se aflau în stăpânirea de fapt a reclamanților, ci în deținerea unei persoane juridice (unitatea administrativ - teritorială) din cele enumerate de art. 21 din Legea nr. 10/2001. Tot astfel, faptul că reclamanții nu au acționat anterior, pe temeiul hotărârii penale, pentru redobândirea bunurilor prin promovarea unei acțiuni în revendicare sau în executarea respectivului titlu, nu poate echivala cu decăderea acestora din dreptul de a beneficia de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Câtă vreme situația premisă a acestui act normativ (preluarea bunului în mod abuziv și deținerea lui în continuare de către stat la data intrării în vigoare a legii) este întrunită în speță, ea îi plasează pe reclamanți sub beneficiul măsurilor reparatorii reglementate de legea specială. În același timp, nu li se poate imputa reclamanților că nu au acționat pentru recuperarea în natură a bunului, îndată după pronunțarea hotărârii penale, cât timp pe situația de fapt stabilită de instanțele fondului a rezultat că imobilul se afla într-o stare de ruină (datorită lipsei măsurilor de conservare și întreținere) încă dintr-o perioadă anterioară anului 1990 (când încă mai funcționa cooperativa agricolă Gorunești, în folosința căreia s-a aflat).

Așadar, în speță, pe de o parte, imobilul a fost preluat în temeiul unei hotărâri de condamnare pentru o infracțiune de natură politică (rezultată ca atare din considerentele Deciziei nr. 2364 din 25 octombrie 1996 a Curții Supreme de Justiție), ceea ce atrage calificarea de preluare abuzivă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, la data intrării în vigoare a legii speciale de reparație bunul încă se mai afla în deținerea unei entități obligate la restituire, în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001. Împrejurarea că autorului reclamanților îi fusese recunoscută, prin efectul înlăturării măsurii confiscării, calitatea de proprietar, nu înlătură incidența legii speciale, având în vedere că oricum, în cazul preluării fără titlu, fostul proprietar e considerat că nu a pierdut niciodată dreptul.

Potrivit considerentelor expuse, toate criticile formulate au fost găsite nefundamentate juridic, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții Primăria orașului Bălcești și Primarul Municipiului Bălcești împotriva Deciziei nr. 82/ A din 23 aprilie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2010.