ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1592/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1592/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

118 din 3 februarie 2009 Tribunalul Vâlcea a admis în parte contestația

formulată de I.A. și G.A., a anulat dispoziția din 10 iunie 2008 a Primarului

orașului Bălcești obligându-l să emită o nouă dispoziție, cu propuneri de

restituire prin echivalent bănesc, pentru construcțiile preluate abuziv de la I.G.,

autorul acestora, estimând valoarea lor la 193.627 lei, precum și la plata

sumei de 500 de lei, cheltuieli de judecată.

În

motivare, s-a reținut că, potrivit sentinței penale nr. 1330 din 29 mai 1950 a

Tribunalului Vâlcea, autorul contestatorilor a suportat o condamnare penală pentru

infracțiunea prev. de art. 2 lit. a) din Decretul nr. 183/1949 (sabotarea

economiei, pentru nepredarea cotelor agricole),în baza căreia i-au fost

confiscate 9,14 ha teren și o serie de construcții, pentru teren aceștia

beneficiind de retrocedare, în condițiile Legii nr. 18/1991.

Urmare

a achitării autorului, prin Decizia penală nr. 2364 din 25 octombrie 1996 a

Curții Supreme de Justiție, s-a constatat că se impune și restituirea valorii

imobilelor construite, pentru care nu a operat întoarcerea executării măsurii

confiscării și întrucât, acestea nu mai există, se impune acordarea acestor

reparații în condițiile art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001.

Valoarea

imobilelor a fost stabilită prin expertiză, din ea scăzându-se cea echivalentă

suprafeței de 1 ha. teren care a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, în cadrul

căreia restituirea s-a făcut parțial în natură și parțial prin înscrierea în

anexa pentru acordarea de despăgubiri.

Apărarea

intimatului, potrivit căreia restituirea nu s-ar cuveni moștenitorilor

autorului, dat fiind că acesta și respectiv, reclamanții sunt culpabili de

nepreluarea și neconservarea construcțiilor, după ridicarea măsurii

confiscării, a fost înlăturată, întrucât imobilul ajunsese în stare de ruină

încă din perioada existenței cooperativei agricole Gorunești (în patrimoniul

căreia s-a aflat bunul până în 1990).

Totodată,

primarul s-a prevalat de lipsa calității sale pasive, în condițiile în care în

acest imobil a funcționat Cooperativa Agricolă Gorunești și nu a fost înscris

în Protocolul de predare - preluare de la fosta C.A.P., pentru a se pretinde că

el a dispărut în timpul cât comuna a exercitat vreo posesie.

Excepția

a fost apreciată nefondată, câtă vreme nu s-a făcut dovada preluării efective a

imobilelor de către societatea agricolă, iar prezentarea unei liste de inventar

nu constituie un argument de preluare valabilă a bunurilor imobile.

Împotriva

sentinței a declarat apel Primarul orașului Bălcești, care a susținut că

instanța, cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr.

10/2001, a considerat că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii.

În

realitate, aceștia ar fi trebuit să-și preia bunurile încă din anul 1996, când,

în urma achitării autorului lor, și-au încetat aplicabilitatea dispozițiile

hotărârii penale de confiscare a averii.

În

continuare, după acel moment, degradarea bunurilor s-au produs ca urmare a

lipsei diligențelor proprietarilor în a-și întreține averea.

Pe

de altă parte, bunurile nu intrau sub incidența legii speciale de retrocedare,

întrucât ele se aflau deja, urmare a anulării confiscării, în proprietatea

privată a contestatorilor, la data intrării ei în vigoare.

Trebuia

să se observe că respectiva construcție nu s-a aflat pe lista de inventar a

mijloacelor fixe preluate de la Agrozim Gorunești, de către Consiliul Local,

așa încât nu există vreo culpă a unității administrativ teritoriale în

degradarea imobilelor.

Curtea

de Apel Pitești a pronunțat Decizia nr. 82/ A din 23 aprilie 2009, prin care a

constatat apelul nefondat, respingându-l în consecință.

Astfel,

cu privire la intrarea imobilelor în litigiu sub incidența dispozițiilor speciale

de retrocedare s-a reținut că potrivit Deciziei penale nr. 2364 din 25

octombrie 1996, Curtea Supremă de Justiție a achitat pe inculpatul I.G.,

autorul intimaților, pentru infracțiunea de sabotare a economiei R.P.R.,

înlăturând măsura confiscării averii imobiliare.

Ulterior

acestui moment, apelantul însă nu a dovedit că ar fi procedat la predarea,

către moștenitorii acestui autor, a construcției și anexelor gospodărești.

Din

procesul verbal din data de 21 martie 1967 depus la dosar, a rezultat că imobilul

se afla la acea dată în posesia C.A.P. Gorunești, fiind preluat în patrimoniul

statului, în inventarul Sfatului Popular Comunal Gorunești cu aprobarea

Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului Oltețu, din data de 31

mai 1967, transferul fiind operat și în registrul de transcripțiuni și

inscripțiuni pe anul 1967, la cererea Sfatului Raional Oltețu, (poziția 85).

Susținerea

apelantului conform căreia bunurile ar fi fost predate către SC A.G. SA în

temeiul dispozițiilor Legii nr. 36/1991, a fost înlăturată, în condițiile în

care protocolul prin care această predare ar fi fost săvârșită nu este datat

pentru a se putea verifica momentul la care s-a încheiat și nici starea imobilului

în litigiu.

Mai

mult, după această dată, apelantul nu a dovedit cum bunul ar fi reintrat

efectiv în posesia contestatorilor și, astfel, aceștia ar trebui să suporte

culpa pieirii bunului (respectiv, dacă incidentul ar fi intervenit după anul

1996).

Pe

de altă parte, întrucât restituirea efectivă nu a avut loc, nici măcar după

pronunțarea instanței supreme asupra revocării măsurii confiscării, statul

rămâne obligat, prin autoritățile răspunzătoare în condițiile Legii speciale nr.

10/2001, de reparare a prejudiciului creat patrimoniilor persoanelor fizice în

perioada de aplicare a legii.

Cum

nu s-a dovedit faptul că, după dispariția temeiului aparent legal al reținerii,

în posesia statului, a bunului pe nedrept confiscat, ar fi urmat o ofertă reală

de restituire, din partea acestuia, după cum nu se dovedește nici faptul că

bunul se afla în stare bună la acel moment, nefondată s-a constatat și critica

privitoare la neintrarea bunului în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 (și,

respectiv, la lipsa calității de persoane îndreptățite a contestatorilor de a

solicita despăgubiri în condițiile acestei legi speciale pentru bunul ce nu mai

există).

În

aceste condiții, s-a reținut ca fiind pe deplin incidente dispozițiile art. 10 alin.

(1) ale Legii nr. 10/2001 potrivit cărora, în situația imobilelor preluate în

mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total

sau parțial, (...) măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

S-a

apreciat totodată, că apelantul s-a aflat în eroare cu privire la persoana ce

face, efectiv, plata despăgubirilor, considerând nu se poate regăsi, în

acțiunea sau inacțiunea sa, un comportament culpabil, însă acesta ignoră

prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001, așa cum au fost modificate, de unde

rezultă care sunt atribuțiile sale în procedura aceasta și care sunt fondurile

din care se efectuează plata, precum și instituțiile desemnate a le administra,

respectiv, a face plățile.

Decizia

a fost atacată cu recurs de către apelantul - pârât, care a formulat critici

sub următoarele aspecte:

-

Hotărârea este susceptibilă de modificare conform art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

deoarece instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății a schimbat

înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia, respectiv, a reținut că apelantul nu

a dovedit că ar fi procedat la predarea, către moștenitorii autorului

condamnat, a construcției și anexelor gospodărești, precum și că nu se face

dovada că bunul ar fi reintrat efectiv în posesia contestatorilor, fără a ține

seama de faptul că recurentul nu a fost parte în procesul finalizat prin decizia

penală a Curții Supreme de Justiție, astfel încât hotărârea nu le este

opozabilă.

-

De asemenea, din considerentele deciziei rezultă că protocolul prin care au

fost predate bunurile către SC A.G. SA nu este datat, fără a se ține seama că

această societate s-a constituit pe temeiul Legii nr. 36/1991, deci protocolul

nu putea fi datat decât ulterior constituirii societății.

-

Consemnările instanței de apel în sensul că apelanții se află în eroare cu

privire la persoana ce face plata despăgubirilor sunt neelocvente în legătură

cu soluționarea acțiunii, având în vedere că recurentul cunoaște procedura de

urmat și dispozițiile Legii nr. 247/2005.

-

În mod greșit instanța a apreciat că imobilelor solicitate îi sunt aplicabile

prevederile Legii nr. 10/2001, față de împrejurarea că acest act normativ

reglementează situația imobilelor aflate, la data intrării lui în vigoare, în

posesia unor persoane juridice, altele decât foștii proprietari deposedați.

Or,

în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, contestatorii erau

proprietarii de drept ai bunurilor, dar nu făcuseră niciun demers pentru

recuperarea lor pe temeiul deciziei penale de achitare.

Intimatul

- pârât I.G. a depus întâmpinare prin care s-a opus admiterii recursului,

arătând că decizia este legală, întrucât statul trebuie să răspundă pentru

acoperirea prejudiciului creat prin preluarea nevalabilă, abuzivă a bunurilor.

Examinând

criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, în

sensul următoarelor considerente:

-

Susținerea că în cauză ar fi incident motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 8

C. proc. civ. nu poate fi primită, critica formulată nesubsumându-se acestor

dispoziții legale.

Astfel,

textul menționat vizează împrejurarea în care un act juridic dedus judecății

(în înțelesul lui de negotium iuris), având clauze clare și neîndoielnice, a

fost interpretat greșit de către instanță, dându-se conținutului acestora o

semnificație contrară celei impuse de natura actului.

Or,

făcând trimitere la așa-numita interpretare eronată a actului juridic,

recurentul susține că hotărârea pronunțată în recursul în anulare - care a

achitat pe autorul contestatorilor - nu îi este opozabilă, pentru că nu a fost

parte în respectiva procedură judiciară.

Or,

actul jurisdicțional emanând de la instanță nu poate fi asimilat actului

juridic, ca manifestare de voință a părților (avut în vedere prin dispoz. art. 304

pct. 8 C. proc. civ.), susceptibil de denaturarea înțelesului clauzelor.

De

asemenea, nici referirea la protocolul încheiat cu SC A.G. SA nu se circumscrie

motivului prev. de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Considerentul

pentru care instanța l-a înlăturat din probațiune - pe aspectul urmărit de

către pârât, al dovedirii predării bunului acestei societăți - a fost acela al

lipsei datării protocolului.

Or,

fără să combată acest argument și să aducă, eventual, probe în completare,

chiar exterioare actului, care prin coroborare, să permită stabilirea

momentului încheierii actului, recurentul susține de o manieră generală că

„protocolul nu poate fi datat decât ulterior constituirii societății, conform

Legii nr. 36/1991”.

O

asemenea susținere însă, în absența unor date concrete, nu este de natură să

demonstreze că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul se

afla cu adevărat în patrimoniul societății agricole pentru ca acesteia să-i

revină calitatea de unitate deținătoare.

De

altfel, împrejurarea că s-a considerat corect învestit cu soluționarea

notificării (și deci, unitatea administrativ - teritorială având calitatea de

unitate deținătoare) rezultă și din aceea că recurentul-pârât a emis dispoziția

(atacată în instanță).

-

În privința considerentelor instanței de apel conținând aprecieri asupra

atribuțiilor ce revin recurentului în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001,

motivele de recurs nu fac decât să le reitereze și, fără a se constitui în

critici efective, conțin doar precizarea că respectivele considerente sunt

nerelevante pentru soluționarea cauzei.

-

Este nefondată susținerea potrivit căreia imobilelor în litigiu nu le-ar fi

aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 (critică încadrabilă în art. 304 pct.

9 C. proc. civ., stabilit de instanță conform art. 306 alin. 3 C. proc. civ.)

întrucât la data intrării în vigoare a acestui act normativ, ele nu se mai

aflau în posesia unor persoane juridice, ci erau deținute în proprietate chiar

de către contestatori.

Astfel,

deși prin Decizia nr. 2364 din 25 octombrie 1996 a Curtea Supremă de Justiție,

secția penală, a fost achitat autorul reclamanților și înlăturată măsura

confiscării totale a averii imobiliare a acestuia, în fapt imobilele au rămas

în deținerea statului, nefiind restituite.

Or,

așa cum recurentul însuși arată, dispozițiile Legii nr. 10/2001 vizează

situația imobilelor deținute de către persoane juridice la care statul este

acționar majoritar (sau minoritar dacă valoarea acțiunilor este egală cu

valoarea imobilului) sau de unitățile administrativ - teritoriale (art. 21 alin.

(1) și (4).

De

asemenea, potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001, se restituie imobilele

preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află.

Rezultă

din aceste texte că împrejurarea invocată, a redobândirii dreptului de

proprietate prin efectul hotărârii penale (de înlăturare a măsurii

confiscării), date în recursul în anulare nu este de natură să scoată imobilele

de sub incidența actului normativ, câtă vreme la data intrării în vigoare a

acestuia, ele nu se aflau în stăpânirea de fapt a reclamanților, ci în

deținerea unei persoane juridice (unitatea administrativ - teritorială) din

cele enumerate de art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Tot

astfel, faptul că reclamanții nu au acționat anterior, pe temeiul hotărârii

penale, pentru redobândirea bunurilor prin promovarea unei acțiuni în

revendicare sau în executarea respectivului titlu, nu poate echivala cu

decăderea acestora din dreptul de a beneficia de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Câtă

vreme situația premisă a acestui act normativ (preluarea bunului în mod abuziv

și deținerea lui în continuare de către stat la data intrării în vigoare a

legii) este întrunită în speță, ea îi plasează pe reclamanți sub beneficiul

măsurilor reparatorii reglementate de legea specială.

În

același timp, nu li se poate imputa reclamanților că nu au acționat pentru

recuperarea în natură a bunului, îndată după pronunțarea hotărârii penale, cât

timp pe situația de fapt stabilită de instanțele fondului a rezultat că

imobilul se afla într-o stare de ruină (datorită lipsei măsurilor de conservare

și întreținere) încă dintr-o perioadă anterioară anului 1990 (când încă mai

funcționa cooperativa agricolă Gorunești, în folosința căreia s-a aflat).

Așadar,

în speță, pe de o parte, imobilul a fost preluat în temeiul unei hotărâri de

condamnare pentru o infracțiune de natură politică (rezultată ca atare din

considerentele Deciziei nr. 2364 din 25 octombrie 1996 a Curții Supreme de

Justiție), ceea ce atrage calificarea de preluare abuzivă, în sensul art. 2

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.

Pe

de altă parte, la data intrării în vigoare a legii speciale de reparație bunul

încă se mai afla în deținerea unei entități obligate la restituire, în sensul art.

21 din Legea nr. 10/2001.

Împrejurarea

că autorului reclamanților îi fusese recunoscută, prin efectul înlăturării

măsurii confiscării, calitatea de proprietar, nu înlătură incidența legii

speciale, având în vedere că oricum, în cazul preluării fără titlu, fostul

proprietar e considerat că nu a pierdut niciodată dreptul.

Potrivit

considerentelor expuse, toate criticile formulate au fost găsite nefundamentate

juridic, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de

pârâții Primăria orașului Bălcești și Primarul Municipiului Bălcești împotriva Deciziei

nr. 82/ A din 23 aprilie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 martie 2010.