ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1174/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 28 mai 2008, reclamantul Z.D.D. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 350.000 lei, reprezentând valoarea unor bunuri (utilaje) preluate abuziv și a cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că în anul 1948 i-au fost preluate prin naționalizare mai multe bunuri imobile și mobile, iar ulterior anului 1990 a recuperat o parte din acestea, respectiv terenul și o clădire în care au funcționat o moară, o fabrică de ulei și un gater.

Întrucât nu a recuperat și utilajele existente în clădire a formulat notificare, iar prin adresa nr. 11638 din 8 mai 2008, Primăria Municipiului Drăgășani i-a comunicat că nu a putut identifica deținătorul acestora, motiv pentru care reclamantul a solicitat obligarea statului la plata valorii următoarelor bunuri: magazie pentru cereale, gater, postamente metalice cu pietre de măcinat, valț pentru măcinat porumb, fabrica de ulei vegetal având mai multe componente, motor cu ardere internă, valț pentru făină de grâu, racordul electric la rețeaua comunală și instalația electrică interioară. Prin sentința civilă nr. 141 din 12 februarie 2009 prima instanță de fond a respins excepția lipsei calității procesual pasive a statului român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Finanțelor Publice Vrancea - și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva menționatei sentințe au declarat apel, în termen legal, Z.D.D., N.E., G.C.V.N. și Z.A.S., în calitate de moștenitori legali ai reclamantului Z.D.-decedat. Prin decizia civilă nr. 125/A din 16 octombrie 2009, Curtea de Apel Pitești - secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul. În motivarea acestei soluții, curtea de apel a reținut că reclamantul a recunoscut prin anumite înscrisuri și anume: notificările aflate la filele 7, 8 dosar fond, prin cererea de chemare în judecată care a avut obiect revendicare, înregistrată sub nr. 3073 din 28 iunie 1998, precum și în prezenta cerere de chemare în judecată, că bunurile din acțiune nu mai există fizic, ceea ce reprezintă o dovadă certă și indubitabilă a acestui fapt.

Nici o altă probă, cum ar fi declarațiile de martori, nu poate răsturna recunoașterea reclamantului în sensul că bunurile din acțiune nu mai există fizic. În concluzie, în mod corect prima instanță a reținut că nu este îndeplinită una dintre cerințele textului legal, respectiv existența fizică a bunurilor la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Curtea a mai constatat că instanța a soluționat fondul cauzei, reținând în mod corect situația de fapt și, raportându-se la susținerile reclamantului și interpretând în mod legal prevederile Legii nr. 10/2001, tribunalul și-a manifestat rolul activ, administrând toate probele utile și concludente soluționării cauzei, iar sarcina probei existenței fizice a bunurilor din acțiune revine petentului și nu intimaților.

Faptul că la dosar reclamantul nu a depus nici un înscris din care să rezulte că bunurile solicitate prin acțiune mai există fizic, nu dovedește o încălcare a dreptului la un proces echitabil, în speță nefiind incident art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prima instanță a avut în vedere toate declarațiile de martori depuse la dosar (f.20-25), care reprezintă probe extrajudiciare, așa cum rezultă și din practicaua sentinței civile nr. 141 din 12 februarie 2009, unde tribunalul a apreciat că sunt suficiente probe, inclusiv extrajudiciare, ce vor fi analizate la deliberare. Împotriva menționatei decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, apelantul-reclamant Z.D.D. pentru motive de nelegalitate și netemeinicie întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că decizia civilă recurată este nelegală întrucât instanța de apel trebuia să manifeste rol activ prin emiterea unor adrese prin care să se facă dovada existenței sau inexistenței bunurilor în litigiu la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Aceasta deoarece ar fi excesiv a pune numai în sarcina reclamantului obligația de a proba existența sau inexistența bunurilor revendicate la momentul intrării în vigoare a legii, din moment ce reclamantul nu are acces la informații vizând situația economică și juridică a acestor bunuri ulterior momentului când a fost deposedat de ele, ceea ce echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, cu atât mai mult cu cât, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv unitatea deținătoare nu a fost identificată.

Din moment ce s-a probat cu înscrisuri certe dreptul de proprietate al autorului său, în momentul preluării bunurilor ca efect al naționalizării, în favoarea acestuia operează o prezumție de proprietate, instituită de altfel de art. 24 din Legea nr. 10/2001. Astfel, instanța de fond și instanța de apel, în temeiul rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (5) aveau obligația de a-i pune în vedere pârâtului să facă dovada contrară în măsura în care contestă prezumția de proprietate instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Aspectele ridicate în cauză se circumscriu art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și implică în cauzele privind drepturi și obligații cu caracter civil, recunoașterea posibilităților oricăreia din părți de a-și expune cauza în fața instanței, în condiții care să nu o dezavantajeze în fața părții adverse, iar Curtea Europeană a stabilit încă din 1970 că egalitatea armelor este un principiu fundamental al procesului echitabil. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte îl apreciază ca fiind fondat, pentru următoarele considerente: Instanța de apel a plecat de la o premisă eronată și a aplicat greșit dispozițiile art. 167 alin. (1) C. proc.

civ., în sensul că a considerat că reclamantul a recunoscut că bunurile mobile care fac obiectul cauzei nu mai existau la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce ar face inutilă administrarea oricărei alte probe.

Recunoașterea inexistenței bunurilor de către reclamant constituie o premisă care exprimă numai perspectiva proprie pe care reclamantul o avea asupra unui fapt, perspectivă care nu exprimă în mod necesar adevărul, căci, prin chiar prezenta cerere de recurs, recurentul a menționat că aprecierea sa asupra inexistenței bunurilor se datorează cunoștințelor pe care le deține asupra acestei împrejurări, fără ca această recunoaștere să poată fi apreciată ca o dovadă suficientă în acest sens, căci instanța avea posibilitatea, în temeiul rolului activ, să ceară relații asupra condițiilor de aplicare a art. 6 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, respectiv asupra existenței, casării, înlocuirii sau distrugerii utilajelor și instalațiilor preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul.

Înalta Curte consideră ca fiind corectă apărarea recurentului că ar fi excesiv a pune numai în sarcina reclamantului obligația de a proba existența sau inexistența bunurilor revendicate la momentul intrării în vigoare a legii, din moment ce reclamantul nu are acces la informații vizând situația economică și juridică a acestor bunuri ulterior momentului când a fost deposedat de ele. Prin urmare, în nici un caz afirmația reclamantului în sensul că bunurile mobile nu mai existau la data de 14 februarie 2001 nu putea constitui singurul motiv pentru respingerea cererii de suplimentare a probatoriului, în temeiul art. 167 alin. (1) C. proc. civ., cât timp o astfel de susținere putea fi combătută printr-o probă contrară.

Această probă nu putea fi administrată decât prin exercitarea de către instanță a rolului activ, deoarece, pe de o parte, unitatea deținătoare nu a fost identificată, iar, în cazul în care ar fi fost identificată, aceasta nu ar fi dorit să administreze probe contrare interesului său, decât la cererea instanței. În cauză existau indicii cu privire la ultima unitate deținătoare a bunurilor, respectiv cele aflate în dosarul de revendicare a morii și terenului, care s-a judecat și în contradictoriu cu SC A. SA Drăgășani, din patrimoniul căreia s-a restituit în natură moara, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 810/2000 a Curții de Apel Pitești. Cu toate acestea, instanța de apel nu a dat dovadă de rol activ, astfel cum prevede art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., în sensul că nu a solicitat acestei societăți comerciale să comunice modalitatea în care a intrat în posesia morii și să depună lista activelor morii la momentul în care a preluat-o, pentru a se putea determina istoricul deținătorilor morii, deci a persoanelor juridice care ar putea preciza și dovedi dacă bunurile solicitate au existat, dacă au fost casate sau mai există încă, dacă se aflau în patrimoniul altor persoane juridice la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data de 14 februarie 2001. În aceste condiții, Înalta Curte apreciază ca fiind fondate criticile privind încălcarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care reglementează condițiile în care se exercită rolul activ al instanței, ceea ce atrage incidența motivului de modificare prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc.

civ. Luând în considerare că, prin respingerea greșită a cererii de probatoriu, nu s-a ajuns la cercetarea fondului cauzei, recursul va fi admis, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va fi casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare la instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul Z.D.D. împotriva deciziei civile nr. 125/A din 16 octombrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 februarie 2011.