ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1174/2011

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 28 mai 2008, reclamantul Z.D.D. a chemat în judecată

Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând obligarea

acestuia la plata sumei de 350.000 lei, reprezentând valoarea unor bunuri

(utilaje) preluate abuziv și a cheltuielilor de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a susținut că în anul 1948 i-au fost preluate prin

naționalizare mai multe bunuri imobile și mobile, iar ulterior anului 1990 a recuperat o parte din acestea, respectiv terenul și o clădire în care au funcționat o moară, o

fabrică de ulei și un gater.

Întrucât nu a

recuperat și utilajele existente în clădire a formulat notificare, iar prin

adresa nr. 11638 din 8 mai 2008, Primăria Municipiului Drăgășani i-a comunicat

că nu a putut identifica deținătorul acestora, motiv pentru care reclamantul a

solicitat obligarea statului la plata valorii următoarelor bunuri: magazie

pentru cereale, gater, postamente metalice cu pietre de măcinat, valț pentru

măcinat porumb, fabrica de ulei vegetal având mai multe componente, motor cu

ardere internă, valț pentru făină de grâu, racordul electric la rețeaua

comunală și instalația electrică interioară.

Prin sentința civilă nr.

141 din 12 februarie 2009 prima instanță de fond a respins excepția lipsei

calității procesual pasive a statului român, reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice – Direcția Finanțelor Publice Vrancea - și a respins

acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva menționatei

sentințe au declarat apel, în termen legal, Z.D.D., N.E., G.C.V.N. și Z.A.S.,

în calitate de moștenitori legali ai reclamantului Z.D.-decedat.

Prin decizia civilă nr.

125/A din 16 octombrie 2009, Curtea de Apel Pitești - secția civilă, pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori

și de familie a respins, ca nefondat, apelul.

În motivarea acestei

soluții, curtea de apel a reținut că reclamantul a recunoscut prin anumite

înscrisuri și anume: notificările aflate la filele 7, 8 dosar fond, prin

cererea de chemare în judecată care a avut obiect revendicare, înregistrată sub

nr. 3073 din 28 iunie 1998, precum și în prezenta cerere de chemare în

judecată, că bunurile din acțiune nu mai există fizic, ceea ce reprezintă o

dovadă certă și indubitabilă a acestui fapt. Nici o altă probă, cum ar fi

declarațiile de martori, nu poate răsturna recunoașterea reclamantului în

sensul că bunurile din acțiune nu mai există fizic.

În concluzie, în mod

corect prima instanță a reținut că nu este îndeplinită una dintre cerințele

textului legal, respectiv existența fizică a bunurilor la momentul intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001.

Curtea a mai

constatat că instanța a soluționat fondul cauzei, reținând în mod corect

situația de fapt și, raportându-se la susținerile reclamantului și interpretând

în mod legal prevederile Legii nr. 10/2001, tribunalul și-a manifestat rolul

activ, administrând toate probele utile și concludente soluționării cauzei, iar

sarcina probei existenței fizice a bunurilor din acțiune revine petentului și

nu intimaților.

Faptul că la dosar

reclamantul nu a depus nici un înscris din care să rezulte că bunurile

solicitate prin acțiune mai există fizic, nu dovedește o încălcare a dreptului

la un proces echitabil, în speță nefiind incident art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Prima instanță a avut

în vedere toate declarațiile de martori depuse la dosar (f.20-25), care

reprezintă probe extrajudiciare, așa cum rezultă și din practicaua sentinței

civile nr. 141 din 12 februarie 2009, unde tribunalul a apreciat că sunt

suficiente probe, inclusiv extrajudiciare, ce vor fi analizate la deliberare.

Împotriva menționatei

decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, apelantul-reclamant Z.D.D.

pentru motive de nelegalitate și netemeinicie întemeiate pe dispozițiile art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestora s-a arătat că decizia civilă recurată este nelegală întrucât instanța

de apel trebuia să manifeste rol activ prin emiterea unor adrese prin care să se

facă dovada existenței sau inexistenței bunurilor în litigiu la momentul

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Aceasta deoarece ar

fi excesiv a pune numai în sarcina reclamantului obligația de a proba existența

sau inexistența bunurilor revendicate la momentul intrării în vigoare a legii,

din moment ce reclamantul nu are acces la informații vizând situația economică

și juridică a acestor bunuri ulterior momentului când a fost deposedat de ele,

ceea ce echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, cu atât mai

mult cu cât, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 28 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, respectiv unitatea deținătoare nu a fost identificată.

Din moment ce s-a

probat cu înscrisuri certe dreptul de proprietate al autorului său, în momentul

preluării bunurilor ca efect al naționalizării, în favoarea acestuia operează o

prezumție de proprietate, instituită de altfel de art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, instanța de

fond și instanța de apel, în temeiul rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (5)

aveau obligația de a-i pune în vedere pârâtului să facă dovada contrară în

măsura în care contestă prezumția de proprietate instituită de art. 24 din

Legea nr. 10/2001.

Aspectele ridicate în

cauză se circumscriu art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale și implică în cauzele privind drepturi și

obligații cu caracter civil, recunoașterea posibilităților oricăreia din părți

de a-și expune cauza în fața instanței, în condiții care să nu o dezavantajeze

în fața părții adverse, iar Curtea Europeană a stabilit încă din 1970 că

egalitatea armelor este un principiu fundamental al procesului echitabil.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte îl apreciază ca fiind

fondat, pentru următoarele considerente:

Instanța de apel a

plecat de la o premisă eronată și a aplicat greșit dispozițiile art. 167 alin.

(1) C. proc. civ., în sensul că a considerat că reclamantul a recunoscut că

bunurile mobile care fac obiectul cauzei nu mai existau la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce ar face inutilă administrarea oricărei

alte probe.

Recunoașterea

inexistenței bunurilor de către reclamant constituie o premisă care exprimă

numai perspectiva proprie pe care reclamantul o avea asupra unui fapt,

perspectivă care nu exprimă în mod necesar adevărul, căci, prin chiar prezenta

cerere de recurs, recurentul a menționat că aprecierea sa asupra inexistenței

bunurilor se datorează cunoștințelor pe care le deține asupra acestei

împrejurări, fără ca această recunoaștere să poată fi apreciată ca o dovadă

suficientă în acest sens, căci instanța avea posibilitatea, în temeiul rolului

activ, să ceară relații asupra condițiilor de aplicare a art. 6 alin. (2) al

Legii nr. 10/2001, respectiv asupra existenței, casării, înlocuirii sau

distrugerii utilajelor și instalațiilor preluate de stat sau de alte persoane

juridice odată cu imobilul.

Înalta Curte

consideră ca fiind corectă apărarea recurentului că ar fi excesiv a pune numai

în sarcina reclamantului obligația de a proba existența sau inexistența

bunurilor revendicate la momentul intrării în vigoare a legii, din moment ce

reclamantul nu are acces la informații vizând situația economică și juridică a

acestor bunuri ulterior momentului când a fost deposedat de ele.

Prin urmare, în nici

un caz afirmația reclamantului în sensul că bunurile mobile nu mai existau la

data de 14 februarie 2001 nu putea constitui singurul motiv pentru respingerea

cererii de suplimentare a probatoriului, în temeiul art. 167 alin. (1) C. proc.

civ., cât timp o astfel de susținere putea fi combătută printr-o probă

contrară. Această probă nu putea fi administrată decât prin exercitarea de

către instanță a rolului activ, deoarece, pe de o parte, unitatea deținătoare

nu a fost identificată, iar, în cazul în care ar fi fost identificată, aceasta

nu ar fi dorit să administreze probe contrare interesului său, decât la cererea

instanței.

În cauză existau

indicii cu privire la ultima unitate deținătoare a bunurilor, respectiv cele

aflate în dosarul de revendicare a morii și terenului, care s-a judecat și în

contradictoriu cu SC A. SA Drăgășani, din patrimoniul căreia s-a restituit în

natură moara, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 810/2000 a Curții de

Apel Pitești.

Cu toate acestea,

instanța de apel nu a dat dovadă de rol activ, astfel cum prevede art. 129 alin.

(5) C. proc. civ., în sensul că nu a solicitat acestei societăți comerciale să

comunice modalitatea în care a intrat în posesia morii și să depună lista

activelor morii la momentul în care a preluat-o, pentru a se putea determina

istoricul deținătorilor morii, deci a persoanelor juridice care ar putea

preciza și dovedi dacă bunurile solicitate au existat, dacă au fost casate sau

mai există încă, dacă se aflau în patrimoniul altor persoane juridice la

momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data de 14 februarie

2001.

În aceste condiții,

Înalta Curte apreciază ca fiind fondate criticile privind încălcarea art. 129 alin.

(5) C. proc. civ. care reglementează condițiile în care se exercită rolul activ

al instanței, ceea ce atrage incidența motivului de modificare prevăzut de art.

304 alin. (9) C. proc. civ.

Luând în considerare

că, prin respingerea greșită a cererii de probatoriu, nu s-a ajuns la

cercetarea fondului cauzei, recursul va fi admis, în temeiul art. 312 alin. (5)

C. proc. civ., va fi casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare

la instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul Z.D.D. împotriva deciziei civile nr. 125/A din 16

octombrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de

familie.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 11 februarie 2011.