ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4582/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4582/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Brașov sub nr. 4497/62/2009, C.V. a solicitat, în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia

la plata măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor bănești pentru

imobilele ce au aparținut autorului său C.G.V., situate în Moeciu de Jos,

edificate pe terenul înscris în CF, compuse din: clădiri cu destinație de gater

și instalații, două case pentru muncitori și moară țărănească cu accesorii.

Prin sentința civilă

181/ S din 26 aprilie 2010, Tribunalul Brașov a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice. A admis cererea și, în consecință: A obligat pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 393.084,24 lei cu

titlu de despăgubiri în favoarea reclamantului, reprezentând contravaloarea imobilului

preluat în mod abuziv, gater și instalații aferente, case de lemn, moara

țărănească, identificat în C.F. Moeciu de Jos.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut, cu privire la excepția lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, că aceasta este neîntemeiată întrucât dispozițiile speciale ale art. 28

din Legea 10/2001 au prioritate în fața celor din

Decretul

nr. 31/1954, care este drept comun în materie de răspundere a statului.

Astfel,

însuși legiuitorul a înțeles să atribuie calitate intimatului prin art. 28 alin.

(3) care prevede că „În cazul în care unitatea deținătoare nu a fost

identificată, persoana îndreptățită poate chema în judecată statul, prin

Ministerul Finanțelor Publice”.

În speță, reclamantul

a formulat notificările nr. 446 și nr. 447 din 13 august 2001, prin intermediul

executorului judecătoresc, solicitând acordarea de despăgubiri bănești pentru

imobilul menționat, în calitatea sa de moștenitor al defunctului C.V. (conform

certificatului de moștenitor nr. 256 din 06 octombrie 1997), de la care a fost

preluat abuziv bunul, potrivit procesului verbal din 19 iulie 1951 și

inventarului aferent, întocmite odată cu preluarea imobilului de către

Întreprinderea de construcții Locale a Regiunii Stalin (inventar din care rezultă

și identificarea de carte funciară, respectiv CF).

Potrivit procesului

verbal arătat, imobilul a fost preluat în baza Deciziunilor nr. 21889/1951 și nr.

12969/1951 ale Comitetului Executiv al Sfatului Popular, măsură abuzivă din

perspectiva art. 2 lit. i) din Legea 10/2001.

Abia în anul 2009,

reclamantul a fost înștiințat de către Primăria Moeciu asupra imposibilității

identificării continuatoarei acestei întreprinderi ca și a actualului deținător

al imobilului.

S-a reținut că în această

situație devin aplicabile prevederile art. 28 din Legea 10/2001, astfel că,

cererea de obligare a statului la plata despăgubirilor reprezentând valoarea

imobilului preluat de către acesta, este întemeiată.

În acest sens, s-a

constatat că reclamantul a dovedit calitatea sa de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii din perspectiva art. 4 alin. (2) coroborat cu art. 3 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 10/2001 ca moștenitor după antecesorul deposedat și că,

potrivit rapoartelor de expertiză tehnică judiciară, valoarea imobilului gater

și moară țărănească este de 383.032 lei, iar a celor două case, de 10.052,24

lei.

S-a reținut incidența

art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 („în situația în care nu se poate

restitui în natură imobilul preluat abuziv, persoanele îndreptățite pot opta

pentru acordarea de despăgubiri sau compensarea cu alte bunuri sau servicii”)

și faptul că reclamantul a optat pentru despăgubiri, precum și a dispozițiilor art.

4 din Legea specială privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate abuziv, care au consacrat principiile acordării

unor „despăgubiri juste și echitabile în raport cu practica jurisdicțională internă

și internațională” ca și cel al neplafonării prin lege a acestora.

S-a apreciat că

neacordarea despăgubirilor la nivelul de piață contravine principiului

reparării integrale a prejudiciului suferit ca urmare a privării de

prerogativele conferite de proprietate din perspectiva art. 44 alin. (3) din

Constituție raportat la art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

Împotriva sentinței a

declarat apel intimatul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice prin D.G.F.P. Brașov, solicitând modificarea în tot a acesteia, în

sensul respingerii cererii de chemare în judecată, dezvoltând totodată, și

argumente legate de lipsa calității sale procesuale pasive.

Curtea de Apel BRAȘOV

a pronunțat decizia civilă nr. 66/ AP din 26 aprilie 2011, prin care a respins

apelul ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că pârâtului îi este justificată calitatea

procesuală pasivă pe temeiul dispozițiilor art. 28 alin. (3) din Legea 10/2001,

potrivit cărora, în situația în care unitatea deținătoare nu a fost

identificată, persoana îndreptățită poate chema în judecată Statul, prin

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând restituirea în natură sau, după caz,

măsuri reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de lege.

Cu privire la fondul

cauzei, s-a reținut că antecesorul reclamantului, C.V., a deținut în

proprietate un gater cu instalații, două case tip țărănesc, construite pentru a

servi drept locuință pentru muncitori și o moară țărănească cu accesorii,

astfel cum rezultă din procesul verbal încheiat la data de 19 iulie 1951 și a

inventarului aferent. Că, bunurile menționate au fost preluate în baza Deciziilor

nr. 21889/1951 și nr. 12969/1951 ale fostului Comitet Executiv al Consiliului

Popular, măsura fiind abuzivă în raport de dispozițiile art. 2 lit. i) din

Legea 10/2001.

S-a apreciat

totodată, că neînscrierea în cartea funciară a construcțiilor și, ca urmare,

imposibilitatea identificării lor cu date topografice, nu este de natură a

determina respingerea pretențiilor reclamanților, întrucât dovada proprietății

poate fi făcută și cu alte înscrisuri în raport de dispozițiile art. 22 din

Legea 10/2001 și art. 22.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii

10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003.

Fiind întrunite

condițiile prevăzute de art. 28 alin. (3) din Legea 10/2001, în mod corect

prima instanță a admis cererea de chemare în judecată.

În ceea ce privește

evaluarea construcțiilor, a utilajelor, echipamentelor și a obiectelor de

inventar, s-a constatat că, potrivit raportului de expertiză întocmit, valoarea

determinată este una ce poate fi considerată minimală.

Susținerea

apelantului, în sensul că în mod greșit prima instanță a calificat cererea de

chemare în judecată drept contestație este corectă, având în vedere că în

speță, deși a fost formulată notificarea potrivit Legii 10/2001, nu a fost

emisă o decizie/dispoziție care să poată fi supusă controlului pe cale

judecătorească, însă această denumire greșită reținută de prima instanță, nu

este de natură a produce efecte juridice, respectiv de a atrage incidența altor

texte de lege sau de a prejudicia părțile și numai acest motiv nu justifică

admiterea apelului.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, care

a susținut nelegalitatea sub următoarele aspecte:

- Instanța de apel a

rezolvat greșit excepția lipsei calității procesuale pasive în raport de

dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, conform cărora statul este

subiect de drepturi și obligații numai în cazurile în care participă

nemijlocit, în nume propriu, iar potrivit art. 37 din același act normativ,

statul nu răspunde de obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat,

dacă ele sunt persoane juridice.

- În ce privește

fondul cauzei, soluția este greșită întrucât reclamantul nu a făcut dovada

proprietății asupra bunurilor, câtă vreme nu a demonstrat înscrierea în cartea

funciară a imobilelor.

De asemenea, nu s-a

ținut seama nici de obiecțiunile formulate la raportul de expertiză, prin care

s-a arătat că valoarea stabilită întrece cu mult valoarea pe care imobilele ar

putea-o avea raportat la starea în care se găseau la momentul întocmirii

inventarului.

- Hotărârea primei

instanțe este nelegală întrucât a procedat la o calificare greșită a cererii de

chemare în judecată, dispunându-se admiterea unei contestații deși nu există

niciun act întocmit în procedura prealabilă împotriva căruia să fi fost

formulată contestația.

- Soluția este

greșită și pentru că stabilește cuantumul despăgubirilor, instanța nefiind

competentă material să realizeze această operațiune, față de dispozițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care reglementează o anumită procedură în

privința stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate

abuziv.

Plata despăgubirilor

în numerar presupune existența unei decizii a Comisiei Centrale conținând

titlul de despăgubire și a unui titlu de plată emis de Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților, conform O.U.G. nr. 81/2007.

În drept, au fost invocate

de o manieră generică, dispozițiile art. 304 C. proc. civ., criticile urmând să

fie încadrate de instanță, în condițiile art. 306 alin. 3 C. proc. civ., în

dispozițiile art. 304 pct. 9 și 5 C. proc. civ., întrucât argumentele

dezvoltate vizează nesocotirea unor norme de drept material în soluționarea

cauzei și a unor forme de procedură în desfășurarea judecății.

Intimatul nu a depus

întâmpinare, dar a solicitat, prin concluziile scrise, respingerea recursului,

față de caracterul legal al soluției atacate.

Analizând aspectele

deduse judecății pe calea recursului, Înalta Curte constată următoarele:

- Susținerea unei

greșite soluționări a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului

nu poate fi primită.

Astfel, ceea ce

interesează în speță și ceea ce a justificat promovarea acțiunii în

contradictoriu cu statul, sunt dispozițiile art. 28 din Legea nr. 10/2001 care

reglementează situația în care nu este cunoscut deținătorul imobilului și când

„persoana îndreptățită poate chema în judecată statul, prin Ministerul

Finanțelor Publice”.

Deși recurentul face

referire la dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, acestea nu sunt de

natură să-i susțină critica, întrucât art. 28 din Legea nr. 10/2001 reprezintă

tocmai o aplicație particulară a normei generale în materie de legitimare a

prezenței statului în procese „ca titular de drepturi și obligații”, când

participă nemijlocit în raporturile juridice, dacă legea nu stabilește alte

organe în acest scop.

Deși în mod obișnuit

în asemenea litigii, izvorâte din aplicarea Legii nr. 10/2001, stau în proces

unitățile/entitățile deținătoare ale bunurilor (și deci, legea stabilește „alte

organe” în acest scop), în astfel de situații, cum este cea din speță -

respectiv, când nu a fost identificată unitatea deținătoare - legiuitorul a

prevăzut că statul prin Ministerul Finanțelor este cel care participă în mod

nemijlocit.

Așadar, cadrul

procesual pasiv a fost corect determinat, critica recurentului sub acest aspect

fiind lipsită de fundament legal.

- Este, de asemenea,

nefondată susținerea conform căreia, în cauză nu s-ar fi făcut dovada calității

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, câtă vreme nu s-a probat

înscrierea în cartea funciară a bunurilor imobile.

Din acest punct de

vedere, instanța de apel a reținut corect că neefectuarea operațiunilor de

carte funciară nu poate conduce la concluzia nedovedirii dreptului de

proprietate întrucât există alte înscrisuri - procesul-verbal încheiat la 19

iulie 1951 și inventarul aferent, Deciziile nr. 21889/1951 și nr. 12969/1951

ale fostului C.E. al Consiliului popular al regiunii Stalin, în care sunt

menționate bunurile preluate - care fac dovada proprietății în sensul art. 22

din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte,

formulând această critică, recurentul ignoră faptul că în materia imobilelor

preluate abuziv, prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 se instituie un regim

probator al proprietății mai puțin sever, reglementându-se prin art. 24 din

acest act normativ și o prezumție de proprietate în favoarea celui pe numele

căruia s-a făcut preluarea bunului.

Or, în condițiile în

care imobilele au fost preluate pe numele autorului reclamantului, funcționează

în favoarea acestuia din urmă și prezumția de proprietate, pe care pârâtul nu a

răsturnat-o (demonstrând, de exemplu, că în cartea funciară ar fi figurat altă

persoană decât cea pe numele căreia s-a făcut preluarea).

- Are de asemenea,

caracter nefondat, susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi validat

calificarea greșită dată de tribunal cererii de chemare în judecată,

apreciind-o ca fiind o contestație, deși nu există un act emis în procedura

prealabilă, care să fi fost atacat pe această cale.

În realitate,

instanța de apel a reținut corect că, dând calificarea de contestație cererii

directe îndreptate împotriva statului, tribunalul a săvârșit o eroare lipsită

de consecințe juridice, nefiind aptă să prejudicieze în vreun fel părțile.

Într-adevăr, cauza nu

a fost soluționată ca și cum pretenția dedusă judecății ar fi vizat cenzura

unei decizii/dispoziții emise înainte de sesizarea instanței, ci pe temeiul

dispozițiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, fiind vorba doar de o

inadecvare terminologică, în referirea instanței la „contestația” care a

învestit-o.

- Este însă

întemeiată critica vizând greșita obligare a pârâtului la plata unei sume cu

titlu de despăgubiri bănești, reprezentând contravaloarea imobilelor preluate

de stat, în condițiile existenței unei reglementări speciale care stabilește o

anumită procedură și o anumită modalitate de realizare a reparației pentru

asemenea situații.

Astfel, potrivit art.

28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 „în cazul în care unitatea deținătoare nu a

fost identificată, persoana îndreptățită poate chema în judecată statul prin

Ministerul Finanțelor Publice … solicitând restituirea în natură sau, după caz,

măsurii reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de prezenta lege”.

Așadar, acționând

statul în judecată pe temeiul textului menționat, persoana îndreptățită nu

poate solicita, ca măsură reparatorie prin echivalent decât una din formele

reglementate de legea specială, printre care nu se numără însă despăgubirile

bănești în modalitatea stabilită de instanță.

Astfel, potrivit art.

1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, acesta este actul

normativ care reglementează „sursele de finanțare, cuantumul și procedura de

acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în

natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001”.

De aceea, obligarea

la despăgubiri a statului împotriva căruia este îndreptată în mod direct

acțiunea, nu se poate face decât în condițiile Titlului VII, ceea ce presupune

inclusiv evaluarea bunurilor de către Comisia Centrală, prin intermediul

evaluatorilor ori a societății de evaluare.

Stabilind cuantumul

despăgubirilor și dispunând obligarea pârâtului la plata acestora, instanțele

fondului au ignorat cadrul normativ creat prin adoptarea Legii nr. 247/2005,

care a condus la o scindare a procedurii de acordare a despăgubirilor, în

sensul că determinarea acestora nu se mai face de către instanța de judecată

(al cărei control de legalitate vizează alte aspecte), ci de către Comisia

Centrală.

De altfel, pentru

unificarea jurisprudenței sub acest aspect, a fost pronunțată decizia în

interesul legii nr. 53/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, care a statuat că art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este

inaplicabil doar în privința acelor notificări soluționate până la data

intrării în vigoare a noii legi (situație neregăsită însă în speță, unde tocmai

nesoluționarea notificării datorată neidentificării deținătorului a determinat

promovarea acțiunii împotriva statului).

Așadar,

constatându-se o greșită aplicare a normei speciale care reglementează regimul

stabilirii și plății despăgubirilor, Înalta Curte va constata incidența art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și, admițând recursul va modifica decizia atacată în

sensul că obligarea statului la despăgubiri se va realiza în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 10/2001.

Față de această

soluție care se impune din punct de vedere al normei de drept material

incidente, critica vizând modalitatea în care instanța anterioară și-a

sprijinit soluția pe rapoarte de expertiză care ar fi supraevaluat bunurile,

rămâne lipsită de pertinență.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Brașov împotriva deciziei nr.

66/ AP din data de 26 aprilie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Modifică decizia.

Admite apelul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței

nr. 181/ S din data de 26 aprilie 2010 a Tribunalului Brașov, secția civilă.

Schimbă sentința în

parte, în sensul că obligarea Statului Român privește acordarea de despăgubiri

potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Păstrează celelalte

dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 iunie 2012.