ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4582/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov sub nr. 4497/62/2009, C.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la plata măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor bănești pentru imobilele ce au aparținut autorului său C.G.V., situate în Moeciu de Jos, edificate pe terenul înscris în CF, compuse din: clădiri cu destinație de gater și instalații, două case pentru muncitori și moară țărănească cu accesorii. Prin sentința civilă 181/ S din 26 aprilie 2010, Tribunalul Brașov a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

A admis cererea și, în consecință: A obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 393.084,24 lei cu titlu de despăgubiri în favoarea reclamantului, reprezentând contravaloarea imobilului preluat în mod abuziv, gater și instalații aferente, case de lemn, moara țărănească, identificat în C.F. Moeciu de Jos. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, că aceasta este neîntemeiată întrucât dispozițiile speciale ale art. 28 din Legea 10/2001 au prioritate în fața celor din Decretul nr. 31/1954, care este drept comun în materie de răspundere a statului.

Astfel, însuși legiuitorul a înțeles să atribuie calitate intimatului prin art. 28 alin. (3) care prevede că „În cazul în care unitatea deținătoare nu a fost identificată, persoana îndreptățită poate chema în judecată statul, prin Ministerul Finanțelor Publice”. În speță, reclamantul a formulat notificările nr. 446 și nr. 447 din 13 august 2001, prin intermediul executorului judecătoresc, solicitând acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul menționat, în calitatea sa de moștenitor al defunctului C.V.

(conform certificatului de moștenitor nr. 256 din 06 octombrie 1997), de la care a fost preluat abuziv bunul, potrivit procesului verbal din 19 iulie 1951 și inventarului aferent, întocmite odată cu preluarea imobilului de către Întreprinderea de construcții Locale a Regiunii Stalin (inventar din care rezultă și identificarea de carte funciară, respectiv CF). Potrivit procesului verbal arătat, imobilul a fost preluat în baza Deciziunilor nr. 21889/1951 și nr. 12969/1951 ale Comitetului Executiv al Sfatului Popular, măsură abuzivă din perspectiva art. 2 lit. i) din Legea 10/2001. Abia în anul 2009, reclamantul a fost înștiințat de către Primăria Moeciu asupra imposibilității identificării continuatoarei acestei întreprinderi ca și a actualului deținător al imobilului.

S-a reținut că în această situație devin aplicabile prevederile art. 28 din Legea 10/2001, astfel că, cererea de obligare a statului la plata despăgubirilor reprezentând valoarea imobilului preluat de către acesta, este întemeiată. În acest sens, s-a constatat că reclamantul a dovedit calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii din perspectiva art. 4 alin. (2) coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 ca moștenitor după antecesorul deposedat și că, potrivit rapoartelor de expertiză tehnică judiciară, valoarea imobilului gater și moară țărănească este de 383.032 lei, iar a celor două case, de 10.052,24 lei.

S-a reținut incidența art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 („în situația în care nu se poate restitui în natură imobilul preluat abuziv, persoanele îndreptățite pot opta pentru acordarea de despăgubiri sau compensarea cu alte bunuri sau servicii”) și faptul că reclamantul a optat pentru despăgubiri, precum și a dispozițiilor art. 4 din Legea specială privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, care au consacrat principiile acordării unor „despăgubiri juste și echitabile în raport cu practica jurisdicțională internă și internațională” ca și cel al neplafonării prin lege a acestora. S-a apreciat că neacordarea despăgubirilor la nivelul de piață contravine principiului reparării integrale a prejudiciului suferit ca urmare a privării de prerogativele conferite de proprietate din perspectiva art. 44 alin. (3) din Constituție raportat la art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Împotriva sentinței a declarat apel intimatul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Brașov, solicitând modificarea în tot a acesteia, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, dezvoltând totodată, și argumente legate de lipsa calității sale procesuale pasive. Curtea de Apel BRAȘOV a pronunțat decizia civilă nr. 66/ AP din 26 aprilie 2011, prin care a respins apelul ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că pârâtului îi este justificată calitatea procesuală pasivă pe temeiul dispozițiilor art. 28 alin. (3) din Legea 10/2001, potrivit cărora, în situația în care unitatea deținătoare nu a fost identificată, persoana îndreptățită poate chema în judecată Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând restituirea în natură sau, după caz, măsuri reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de lege.

Cu privire la fondul cauzei, s-a reținut că antecesorul reclamantului, C.V., a deținut în proprietate un gater cu instalații, două case tip țărănesc, construite pentru a servi drept locuință pentru muncitori și o moară țărănească cu accesorii, astfel cum rezultă din procesul verbal încheiat la data de 19 iulie 1951 și a inventarului aferent. Că, bunurile menționate au fost preluate în baza Deciziilor nr. 21889/1951 și nr. 12969/1951 ale fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular, măsura fiind abuzivă în raport de dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea 10/2001.

S-a apreciat totodată, că neînscrierea în cartea funciară a construcțiilor și, ca urmare, imposibilitatea identificării lor cu date topografice, nu este de natură a determina respingerea pretențiilor reclamanților, întrucât dovada proprietății poate fi făcută și cu alte înscrisuri în raport de dispozițiile art. 22 din Legea 10/2001 și art. 22.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003. Fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 28 alin. (3) din Legea 10/2001, în mod corect prima instanță a admis cererea de chemare în judecată. În ceea ce privește evaluarea construcțiilor, a utilajelor, echipamentelor și a obiectelor de inventar, s-a constatat că, potrivit raportului de expertiză întocmit, valoarea determinată este una ce poate fi considerată minimală.

Susținerea apelantului, în sensul că în mod greșit prima instanță a calificat cererea de chemare în judecată drept contestație este corectă, având în vedere că în speță, deși a fost formulată notificarea potrivit Legii 10/2001, nu a fost emisă o decizie/dispoziție care să poată fi supusă controlului pe cale judecătorească, însă această denumire greșită reținută de prima instanță, nu este de natură a produce efecte juridice, respectiv de a atrage incidența altor texte de lege sau de a prejudicia părțile și numai acest motiv nu justifică admiterea apelului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, care a susținut nelegalitatea sub următoarele aspecte: - Instanța de apel a rezolvat greșit excepția lipsei calității procesuale pasive în raport de dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, conform cărora statul este subiect de drepturi și obligații numai în cazurile în care participă nemijlocit, în nume propriu, iar potrivit art. 37 din același act normativ, statul nu răspunde de obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat, dacă ele sunt persoane juridice. - În ce privește fondul cauzei, soluția este greșită întrucât reclamantul nu a făcut dovada proprietății asupra bunurilor, câtă vreme nu a demonstrat înscrierea în cartea funciară a imobilelor.

De asemenea, nu s-a ținut seama nici de obiecțiunile formulate la raportul de expertiză, prin care s-a arătat că valoarea stabilită întrece cu mult valoarea pe care imobilele ar putea-o avea raportat la starea în care se găseau la momentul întocmirii inventarului. - Hotărârea primei instanțe este nelegală întrucât a procedat la o calificare greșită a cererii de chemare în judecată, dispunându-se admiterea unei contestații deși nu există niciun act întocmit în procedura prealabilă împotriva căruia să fi fost formulată contestația. - Soluția este greșită și pentru că stabilește cuantumul despăgubirilor, instanța nefiind competentă material să realizeze această operațiune, față de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care reglementează o anumită procedură în privința stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.

Plata despăgubirilor în numerar presupune existența unei decizii a Comisiei Centrale conținând titlul de despăgubire și a unui titlu de plată emis de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, conform O.U.G. nr. 81/2007. În drept, au fost invocate de o manieră generică, dispozițiile art. 304 C. proc. civ., criticile urmând să fie încadrate de instanță, în condițiile art. 306 alin. 3 C. proc. civ., în dispozițiile art. 304 pct. 9 și 5 C. proc. civ., întrucât argumentele dezvoltate vizează nesocotirea unor norme de drept material în soluționarea cauzei și a unor forme de procedură în desfășurarea judecății. Intimatul nu a depus întâmpinare, dar a solicitat, prin concluziile scrise, respingerea recursului, față de caracterul legal al soluției atacate.

Analizând aspectele deduse judecății pe calea recursului, Înalta Curte constată următoarele: - Susținerea unei greșite soluționări a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului nu poate fi primită. Astfel, ceea ce interesează în speță și ceea ce a justificat promovarea acțiunii în contradictoriu cu statul, sunt dispozițiile art. 28 din Legea nr. 10/2001 care reglementează situația în care nu este cunoscut deținătorul imobilului și când „persoana îndreptățită poate chema în judecată statul, prin Ministerul Finanțelor Publice”. Deși recurentul face referire la dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, acestea nu sunt de natură să-i susțină critica, întrucât art. 28 din Legea nr. 10/2001 reprezintă tocmai o aplicație particulară a normei generale în materie de legitimare a prezenței statului în procese „ca titular de drepturi și obligații”, când participă nemijlocit în raporturile juridice, dacă legea nu stabilește alte organe în acest scop.

Deși în mod obișnuit în asemenea litigii, izvorâte din aplicarea Legii nr. 10/2001, stau în proces unitățile/entitățile deținătoare ale bunurilor (și deci, legea stabilește „alte organe” în acest scop), în astfel de situații, cum este cea din speță - respectiv, când nu a fost identificată unitatea deținătoare - legiuitorul a prevăzut că statul prin Ministerul Finanțelor este cel care participă în mod nemijlocit. Așadar, cadrul procesual pasiv a fost corect determinat, critica recurentului sub acest aspect fiind lipsită de fundament legal. - Este, de asemenea, nefondată susținerea conform căreia, în cauză nu s-ar fi făcut dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, câtă vreme nu s-a probat înscrierea în cartea funciară a bunurilor imobile.

Din acest punct de vedere, instanța de apel a reținut corect că neefectuarea operațiunilor de carte funciară nu poate conduce la concluzia nedovedirii dreptului de proprietate întrucât există alte înscrisuri - procesul-verbal încheiat la 19 iulie 1951 și inventarul aferent, Deciziile nr. 21889/1951 și nr. 12969/1951 ale fostului C.E. al Consiliului popular al regiunii Stalin, în care sunt menționate bunurile preluate - care fac dovada proprietății în sensul art. 22 din Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, formulând această critică, recurentul ignoră faptul că în materia imobilelor preluate abuziv, prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 se instituie un regim probator al proprietății mai puțin sever, reglementându-se prin art. 24 din acest act normativ și o prezumție de proprietate în favoarea celui pe numele căruia s-a făcut preluarea bunului.

Or, în condițiile în care imobilele au fost preluate pe numele autorului reclamantului, funcționează în favoarea acestuia din urmă și prezumția de proprietate, pe care pârâtul nu a răsturnat-o (demonstrând, de exemplu, că în cartea funciară ar fi figurat altă persoană decât cea pe numele căreia s-a făcut preluarea). - Are de asemenea, caracter nefondat, susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi validat calificarea greșită dată de tribunal cererii de chemare în judecată, apreciind-o ca fiind o contestație, deși nu există un act emis în procedura prealabilă, care să fi fost atacat pe această cale. În realitate, instanța de apel a reținut corect că, dând calificarea de contestație cererii directe îndreptate împotriva statului, tribunalul a săvârșit o eroare lipsită de consecințe juridice, nefiind aptă să prejudicieze în vreun fel părțile.

Într-adevăr, cauza nu a fost soluționată ca și cum pretenția dedusă judecății ar fi vizat cenzura unei decizii/dispoziții emise înainte de sesizarea instanței, ci pe temeiul dispozițiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, fiind vorba doar de o inadecvare terminologică, în referirea instanței la „contestația” care a învestit-o. - Este însă întemeiată critica vizând greșita obligare a pârâtului la plata unei sume cu titlu de despăgubiri bănești, reprezentând contravaloarea imobilelor preluate de stat, în condițiile existenței unei reglementări speciale care stabilește o anumită procedură și o anumită modalitate de realizare a reparației pentru asemenea situații.

Astfel, potrivit art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 „în cazul în care unitatea deținătoare nu a fost identificată, persoana îndreptățită poate chema în judecată statul prin Ministerul Finanțelor Publice … solicitând restituirea în natură sau, după caz, măsurii reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de prezenta lege”. Așadar, acționând statul în judecată pe temeiul textului menționat, persoana îndreptățită nu poate solicita, ca măsură reparatorie prin echivalent decât una din formele reglementate de legea specială, printre care nu se numără însă despăgubirile bănești în modalitatea stabilită de instanță.

Astfel, potrivit art. 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, acesta este actul normativ care reglementează „sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001”. De aceea, obligarea la despăgubiri a statului împotriva căruia este îndreptată în mod direct acțiunea, nu se poate face decât în condițiile Titlului VII, ceea ce presupune inclusiv evaluarea bunurilor de către Comisia Centrală, prin intermediul evaluatorilor ori a societății de evaluare.

Stabilind cuantumul despăgubirilor și dispunând obligarea pârâtului la plata acestora, instanțele fondului au ignorat cadrul normativ creat prin adoptarea Legii nr. 247/2005, care a condus la o scindare a procedurii de acordare a despăgubirilor, în sensul că determinarea acestora nu se mai face de către instanța de judecată (al cărei control de legalitate vizează alte aspecte), ci de către Comisia Centrală. De altfel, pentru unificarea jurisprudenței sub acest aspect, a fost pronunțată decizia în interesul legii nr. 53/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat că art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este inaplicabil doar în privința acelor notificări soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi (situație neregăsită însă în speță, unde tocmai nesoluționarea notificării datorată neidentificării deținătorului a determinat promovarea acțiunii împotriva statului).

Așadar, constatându-se o greșită aplicare a normei speciale care reglementează regimul stabilirii și plății despăgubirilor, Înalta Curte va constata incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, admițând recursul va modifica decizia atacată în sensul că obligarea statului la despăgubiri se va realiza în condițiile Titlului VII din Legea nr. 10/2001. Față de această soluție care se impune din punct de vedere al normei de drept material incidente, critica vizând modalitatea în care instanța anterioară și-a sprijinit soluția pe rapoarte de expertiză care ar fi supraevaluat bunurile, rămâne lipsită de pertinență.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Brașov împotriva deciziei nr. 66/ AP din data de 26 aprilie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Modifică decizia. Admite apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 181/ S din data de 26 aprilie 2010 a Tribunalului Brașov, secția civilă. Schimbă sentința în parte, în sensul că obligarea Statului Român privește acordarea de despăgubiri potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 iunie 2012.