ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4744/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 19 mai 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă, reclamanții C.V. (fost C.V.) și C.H. au chemat în judecată, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să-l oblige pe pârât sa le plătească despăgubiri calculate conform prețului pieței imobiliare și conform standardelor internaționale pentru apartamentul din Str. Cetatea de Balta (fosta Desișului), precum și daune cominatorii de 100 RON pentru fiecare zi întârziere de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii pronunțate și pana la plata despăgubirilor ce se cuvin reclamanților.

Prin cererea completatoare formulată la data de 19 iunie 2009, reclamanții au completat cadrul procesual sub aspectul pârâților, arătând că înțeleg să se judece și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice. Prin cererea precizatoare formulată la data de 25 mai 2010, reclamanții au arătat că prezenta acțiune are un caracter mixt, fiind o contestație în temeiul Legii nr. 10/2001 și o acțiune de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 480, 1073 și următoarele C. civ., și Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, respectiv art. 6 din Protocol Adițional nr. 1 la Convenție. Prin sentința civilă nr. 986 din 09 iulie 2010, Tribunalul București, secția a V a civilă, a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanții C.V.

(fost C.V.) și C.H. (fostă C.E.) în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice. A obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General să emită în favoarea reclamanților dispoziție cuprinzând propunere de acordare de despăgubiri în limita sumei de 81.484 euro în echivalent lei la data plății pentru apartamentul situat în imobilul din București str. Cetatea de Baltă, în condițiile art. 16 din Titlul VII Legea 247/2005. A obligat pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma de 81.484 euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de despăgubiri.

A respins cererea de obligare a pârâților la plata sumei de 60.000 euro în echivalent lei despăgubiri pentru lipsa de folosință, ca neîntemeiată. A respins cererea de obligare la daune cominatorii, ca inadmisibilă. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Prin contractul pentru construirea de locuințe proprietate personală nr. 259 din 11 decembrie 1970, încheiat cu O.C.L.P.P. sector 6, reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în imobilul din București, str. Desișului (devenită ulterior str. Cetatea de Baltă). În contractul de vânzare-cumpărare reclamanții sunt identificați cu numele de C.V. și C.E., nume pe care, ulterior naturalizării de către Republica Franceză și le-au schimbat în C.V.

și C.H., astfel cum rezultă din extrasul din Decretul nr. 14 din 25 aprilie 1994, emis de Ministerul Afacerilor Sociale și Sănătății Francez. Imobilul menționat a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974, prin decizia nr. 2320 din 13 decembrie 1988 și ulterior a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 către chiriașii cumpărători C.G. și C.D.M., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 949 din 13 martie 1997. Tribunalul a constatat că imobilul nu poate fi restituit în natură către reclamanți, fiind aplicabile dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent.

În condițiile în care contractul încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost anulat, reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri bănești în condițiile legii speciale, despăgubiri calculate potrivit raportului de expertiză la 336.593 lei, echivalentul a 81.484 euro. În consecință, tribunalul a obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General să emită în favoarea reclamanților dispoziție cuprinzând propunere de acordare de despăgubiri în limita sumei de 81.484 euro în echivalent lei la data plății pentru apartamentul nr. 14 situat în imobilul din București, str. Cetatea de Baltă, în condițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Sub cel de-al doilea aspect, al aplicabilității art. l din Protocolul nr. l Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat ca temei juridic al acțiunii, tribunalul a constatat că pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice au calitate procesuală pasivă.

Astfel, H.G. nr. 34/2009, normă cadru ce reglementează funcționarea acestei instituții, prevede în art. 3 pct. 81 că Ministerul Finanțelor Publice reprezintă Statul Român ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor, iar în art. 3 prevede, printre atribuțiile Ministerului Finanțelor și pe cele privind coordonarea și administrarea veniturilor statului, precum și a datoriei publice. Pe de altă parte, inclusiv fondurile, puse la dispoziția Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor prin Fondul Proprietatea, se constituie sub forma unei societăți de investiții, deținute în întregime de Statul Român și administrate de Ministerul Finanțelor, până la transmiterea acțiunilor către persoanele fizice îndreptățite, conform dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 247/2005, modificată prin O.U.G.

nr. 81/2007. Pe fond, tribunalul a constatat că art. 1 din Protocolul nr. l Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul de proprietate al cetățenilor din statele semnatare, garanție care înseamnă nu doar dreptul la restituirea unui bun preluat abuziv de autoritățile statale după semnarea Convenției, ci garantează și orice valoare patrimonială, inclusiv creanțe la care reclamantul poate pretinde o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate de multă vreme imposibil de exercitat.

În același sens, în jurisprudența CEDO s-a stabilit că, în condițiile în care Fondul Proprietatea nu este operațional după atât de multă vreme, soluția acordării despăgubirilor în modalitatea prevăzută de Legea nr. 247/2005 nu asigură o reală și efectivă reparație persoanelor care au fost private o perioadă atât de îndelungată de bunurile lor și care sunt obligate să suporte și o lipsă prelungită a despăgubirii după recunoașterea dreptului lor.

Practic, deși Legea nr. 10/2001 oferă părților interesate atât accesul la procedură administrativă, cât și la o procedură contencioasă ulterioară, dacă este cazul, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să asigure într-un termen rezonabil plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor cărora nu li se pot restitui imobilele în natură, ceea ce deschide reclamanților dreptul la a obține despăgubiri efective în baza art. 1 din Protocolul nr. l Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului de la Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect despăgubiri pentru lipsa de folosință, tribunalul l-a constatat neîntemeiat întrucât, prin notificare nu s-a formulat o asemenea cerere.

Or, din punct de vedere procedural, în ce privește limitele învestirii instanței, în raport de natura juridică a prezentei acțiuni, astfel cum a fost arătată mai sus, de contestație împotriva lipsei răspunsului unității deținătoare, asimilat unui răspuns negativ, în sensul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că prin notificare nu au fost solicitate despăgubiri pentru lipsa de folosință, astfel că, prin prezenta cerere reclamanții nu pot completa notificarea, iar tribunalul este legal învestit și poate dispune numai asupra soluționării cererii de despăgubiri pentru imobil. În ceea ce privește cererea de obligare la daune cominatorii, tribunalul a respins-o, ca inadmisibilă, în raport de prevederile speciale ale art. 580 3 C. proc.

civ., în privința pârâtului Municipiul București și de prevederile art. 1088 C. civ., cu raportare la O.G. nr. 9/2000 privind dobânda legală, referitor la pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice precum și pârâtul Municipiul București, criticând-o ca nelegală și netemeinică.

Pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice au susținut prin cererea de apel următoarele: - instanța de fond trebuia să respingă acțiunea ca inadmisibilă, întrucât reclamanții trebuiau să parcurgă calea administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și de Titlul VII din Legea nr. 247/2005; - instanța de fond trebuia să rețină că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză, nefiind unitate deținătoare a imobilului în litigiu și nici autoritate administrativă competentă potrivit Legii nr. 10/2001 să răspundă notificării formulate în temeiul acestei legi speciale; - instanța de fond, dacă găsea admisibilă acțiunea, trebuia să facă aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deoarece Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are competența de a analiza și a stabili cuantumul final al despăgubirilor si de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire iar beneficiarul titlului de despăgubire ii poate valorifica intr-una din modalitățile prevăzute de art. 18 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost introdus prin O.U.G.

nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Cu privire la acest din urmă motiv de apel, s-a susținut că, din analiza prevederilor Legii nr. 10/2001 se desprinde concluzia că in nici una din situații legiuitorul nu a stabilit in sarcina unităților deținătoare sau a entităților investite cu soluționarea notificărilor obligația de a plăti efectiv sume de bani cu titlu de despăgubiri pentru imobilele preluate in mod abuziv, cu atât mai puțin in sarcina unor terți de raportul juridic care se leagă intre aceste entități și persoanele îndreptățite. Or, daca legiuitorul nu a impus o astfel de obligație in cuprinsul reglementărilor Legii nr. 10/2001, nici instanța de judecata nu poate stabili o obligație de plata, întrucât nu are un temei legal.

Pârâtul Municipiul București prin Primarul General a susținut, prin motivele de apel că în mod greșit instanța a admis acțiunea reclamantului și a obligat instituția să acorde măsuri reparatorii prin echivalent în cuantum de 81.484 euro pentru imobilul în litigiu. Potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Municipiul București nu are competența de a plăti notificatorilor despăgubiri pentru imobile notificate, ci doar să emită dispoziție din care să rezulte că sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în condițiile legii speciale. În ceea ce privește plata de despăgubiri, respectiv acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede o procedură specială, acestea fiind acordate de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 593/ A din 15 iunie 2011, a admis apelurile declarate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 986 din 09 iulie 2010, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu reclamanți C.V. (C.V.) și C.H. (C.E.) A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: A obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General să emită dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Titlului VII art. 16 din Legea nr. 247/2005. A respins acțiunea față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesual pasive.

A menținut restul dispozițiilor sentinței. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Primul motiv de apel invocat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu este fondat, neputându-se admite excepția inadmisibilității acțiunii atâta vreme cât reclamanții au notificat în baza Legii nr. 10/2001 Municipiul București prin notificarea nr. 2008 din 30 iulie 2001, solicitând fie restituirea apartamentului în litigiu, fie acordarea de despăgubiri pentru acesta, iar până în prezent, pârâtul Municipiul București prin Primarul General nu a soluționat notificarea.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul soluționării acesteia, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă,însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia dată în soluționarea recursului în interesul legii, nr. XX din 09 martie 2007, care a stabilit că, în cazul în care unitatea deținătoare a refuzat nejustificat să soluționeze notificarea, instanța este competentă să dispună ea, direct asupra soluționării notificării, ceea ce este cazul în speță.

Referitor la critica pârâtului Ministerul Finanțelor Publice în ceea ce privește excepția lipsei calității sale procesuale pasive a reținut următoarele: În cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde a fi îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Prin urmare, raportul juridic stabilit prin textul de lege invocat se naște prin transmiterea notificării și este stabilit între persoana îndreptățită, care a transmis notificarea și entitatea juridică care, conform legii speciale, a soluționat notificarea sau avea obligația de a o soluționa.

Deși Legea nr. 10/2001 nu cuprinde nici o reglementare în acest sens, practica judiciară a stabilit că instanțele de judecată au competența de a se pronunța pe calea contestației prevăzute de art. 26 alin. (3) din lege (fost art. 24) și atunci când entitatea notificată nu a emis o decizie sau dispoziție motivată, deoarece lipsa răspunsului la notificare după o perioadă lungă de timp, coroborată cu atitudinea pasivă a persoanei juridice notificate echivalează cu refuzul de restituire sau de stabilire a măsurilor reparatorii. În plan procesual civil, acest raport juridic stabilit de lege, oferă calitate procesuală activă persoanei îndreptățite, care a transmis notificarea, iar calitate procesuală pasivă entității juridice care, potrivit legii, a soluționat notificarea sau are competența de a o soluționa.

Soluția instanței de fond, motivată de faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului „Fondul Proprietatea ” nu este funcțional, ceea ce impune obligarea Statului Român la despăgubiri prin Ministerul Finanțelor Publice, nu este legală. În demersul judiciar inițiat în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, la momentul sesizării instanței de judecată, reclamantul nu are un bun actual, pentru că nu există o decizie administrativă sau judecătorească definitivă, care să îi recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate. El a declanșat doar o procedură administrativă prin care a urmărit să beneficieze de măsuri reparatorii, sub forma restituirii în natură sau prin echivalent, pentru bunul preluat de stat înainte ca România să ratifice Convenția, procedura administrativă astfel declanșată fiind supusă controlului judecătoresc.

Reclamantul nu se poate prevala nici de o speranță legitimă, deoarece „creanța de restituire”, în sensul jurisprudenței CE.D.O., pe care reclamantul ar putea-o invoca, este o creanță sub condiție. Problema întrunirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului nu a fost tranșată în cadrul procedurii administrative și trebuie rezolvată în cadrul demersului judiciar întemeiat pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. Prin urmare, la momentul sesizării instanței de judecată, creanța nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

În aceste circumstanțe, obligarea Statului Român la despăgubiri, motivat de faptul că reclamantul beneficiază de garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, nu poate fi primită, din moment ce, la momentul sesizării reclamantul nu are un bun și nici o creanță suficient consolidată, de natură a-l face să se prevaleze de o speranță legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. Instanța de apel a mai reținut și faptul că realizarea unei jurisprudențe prin care statul poate fi obligat direct la despăgubiri, nu reprezintă doar o schimbare a debitorului obligației de plată, dar și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite. Punerea în executare a hotărârilor prin care statul, prin Ministerul Finanțelor Publice este debitor, se face, de această dată, de la bugetul de stat, cu condiția ca acesta să prevadă sumele alocate cu titlu de executare a debitelor stabilite prin hotărâri judecătorești.

Desigur, instanțele de judecată nu pot să aibă viziunea de ansamblu a legiuitorului și să realizeze studii de impact privind implicațiile financiare asupra bugetului alocat cu titlu de plată a despăgubirilor și nici nu pot institui mecanisme de eficientizare a acestor plăți. Pe cale de consecință, nu există nicio garanție că obligarea statului român, prin ea însăși, ar accelera și eficientiza sistemul de acordare de despăgubiri.

Referitor la motivul de apel care vizează încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocat atât de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, cât și de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, instanța de apel a reținut următoarele: Potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă (situație care se regăsește și în speța de față), măsurile reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești vor fi stabilite de către Comisia Centrală, pe bază de expertiză, realizată de evaluatori speciali desemnați, unităților deținătoare, respectiv entităților investite cu soluționarea notificărilor revenindu-le obligația de a emite o dispoziție sau decizie cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în această formă.

Astfel, potrivit art. 16 alin. (4) - (7) din Legea nr. 247/2005, legiuitorul a stabilit că pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură. Dacă se constată că în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, întreaga documentație va fi transmisă, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. În alin. (6) se prevede că după primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale.

Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire. Rolul raportului de evaluarea întocmit de evaluatorii special desemnați este important deoarece dispozițiile legale statuează că în baza acestuia Comisia Centrală va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește căile de atac, prevederile art. 19 din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, stabilesc că deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, legiuitorul recunoscând plângerii caracter suspensiv în ceea ce privește exercițiul dreptului de opțiune asupra titlului de despăgubire al titularului.

Cu privire la competența de soluționare a plângerii, dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 Titlul VII, prevăd că aceasta revine Secției de Contencios Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamanții. Pe cale de consecință, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, tribunalul nu mai are competența de a stabili cuantumul despăgubirilor care se cuvin persoanei îndreptățite, în cazul în care se reține în speță incidența dispozițiilor Legii nr. 247/2005, despăgubirile fiind cuantificate de către evaluatori special desemnați, iar orice contestație cu privire la acest aspect este supusă cenzurii curții de apel în condițiile legii contenciosului administrativ.

Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Printr-un prim motiv de recurs, recurenții-pârâți au susținut că în mod greșit instanța de apel a respins excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților, deoarece reclamanții trebuiau să parcurgă calea administrativa, în sensul ca masurile reparatorii in echivalent de 81.484 euro, reprezintă despăgubiri bănești ce vizează aplicarea unor dispoziții legale speciale, respectiv dispozițiile Legii nr. 10/2001 si Titlului VII din Legea nr. 247/2005, așa cum a fost modificat prin O.U.G nr. 81/2007.

În raport de Decizia nr. 1651 din 13 martie 2008 a Comisiei Centrale, decizie emisă in temeiul art. 13 Titlul VII din Legea nr. 245/2005 si de Decizia nr. 52 din 04 iunie 2007 pronunțata de înalta Curte, reclamanții ar fi trebuit sa-si continue demersurile la Comisia Centrala care urma sa emită decizia reprezentând titlu de despăgubire in cuantumul stabilit de către instanța judecătoreasca, decizie care ulterior ar fi putut fi valorificata de către reclamanți potrivit Cap. V 1 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum a fost introdus prin O.U.G. nr. 81/2007. În raport de acest motiv de recurs, recurenții - pârâți au solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate in sensul admiterii excepției inadmisibilității acțiunii si respingerii acțiunii ca inadmisibila.

Prin al doilea motiv de recurs, recurenții-pârâți au susținut că instanța de apel în mod eronat a menținut soluția instanței de fond in ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice și au arătat că înțeleg s-o reitereze deoarece, deși instanța de apel a reținut, prin considerente, că „obligarea Statului Roman la despăgubiri, motivat ca reclamantul beneficiază de garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul adițional nr. l la Convenție, nu poate fi primita din moment ce la momentul sesizării reclamantul nu are un bun si nici o creanța suficient consolidata de natura a-l face sa se prevaleze de o speranța legitima in sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție” și că „nu exista nici o garanție ca obligarea statului roman, prin ea însăși, ar accelera si eficientiza sistemul de acordare de despăgubiri”, Statul Roman neputând fi obligat la despăgubiri in prezentul litigiu, totuși, prin decizia pronunțată a menținut dispoziția instanței de fond prin care Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat sa plătească reclamanților suma de 81.484 euro, in echivalent lei, cu titlu de despăgubiri.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001 prevăd că masurile reparatorii in echivalent constând in despăgubiri se acorda de către entitatea investita cu soluționarea notificării, prin decizie sau dispoziție motivata, si nu de către Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice sau Ministerul Finanțelor Publice. Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu este deținătorul imobilului in litigiu si nici autoritatea administrativa competentă, conform Legii nr. 10/2001, sa răspundă notificării formulate in temeiul acestei legi speciale si sa emită dispoziția de restituire, in natura sau echivalent.

Regimul plații despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv este reglementat de dispozițiile legale ale Titlului VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, care stabilesc, prin art. 13 alin. (1) că „Pentru analizarea si stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, denumită în continuare Comisia Centrală (.)” procedura fiind reglementată de art. 16 din actul normativ menționat.

Așa fiind, Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuala pasivă in prezentul litigiu, astfel că se impune admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate in sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive si respingerea acțiunii ca fiind introdusa împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva. Recurenții-pârâți au mai criticat decizia recurată ca fiind nelegală deoarece instanța de apel a omis sa se pronunțe cu privire la critica referitoare la obiecțiunile formulate la raportul de expertiza efectuat la fond. Deși prin cererea de apel au invocat faptul că instanța și-a însușit fără rezerve concluziile raportului de expertiza, instanța de apel nu a examinat această critică.

În baza argumentelor menționate, recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului, așa cum a fost formulat și modificarea deciziei atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, respingerea acțiunii, in principal, ca introdusa împotriva unor instituții fără calitate procesuala pasiva, iar in subsidiar, ca neîntemeiată. Recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este fondat în limitele și pentru considerentele care succed, referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și raportat la excepția inadmisibilității acțiunii în pretenții întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Așa cum reiese din expunerea rezumativă a actelor și lucrărilor cauzei, reclamanții și-au completat acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 26 al Legii nr. 10/2001, îndreptată inițial împotriva pârâtului Municipiului București prin Primarul general și, ulterior investirii instanței cu soluționarea raportului juridic dedus judecății, au chemat în judecată atât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice cât și Ministerul Finanțelor Publice, precizând că temeiul de drept al acțiunii lor îl reprezintă nu numai dispozițiile Legii nr. 10/2001 ci și dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ. și cele din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Problema de drept referitoare la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în cererile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente - cum este cazul în speță - a fost definitiv tranșată prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în compunerea prevăzută de art. 330 6 alin. (1) C. proc.

civ., care a admis recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea statului român de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, statul român nu are calitate procesuală pasivă și că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.

Din analiza actelor și lucrărilor cauzei se constată că cererea de apel a fost formulată atât de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice cât și de Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu, unul din motivele invocate fiind lipsa calității procesuale pasive în raportul juridic dedus judecății, precum și inadmisibilitatea acțiunii întemeiată pe dreptul comun.

Prin considerentele deciziei recurate, instanța de apel a reținut, în mod corect, prefigurând cele statuate ulterior prin decizia în interesul legii menționată, că obligarea statului român la despăgubiri, motivat de faptul că reclamantul beneficiază de garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, nu poate fi primită, din moment ce, la momentul sesizării instanței, reclamantul nu are un bun și nici o creanță suficient consolidată, de natură a-l face să se prevaleze de o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și că realizarea unei jurisprudențe prin care statul poate fi obligat direct la despăgubiri, nu reprezintă doar o schimbare a debitorului obligației de plată, dar și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite.

Cu toate acestea, deși în mod corect instanța de apel a respins acțiunea reclamanților formulată împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesual pasive, în mod greșit a menținut restul dispozițiilor sentinței prin care tribunalul a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma de 81.484 euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de despăgubiri. Astfel, soluția care se impune, în acord cu Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, obligatorie conform dispozițiilor art. 330 7 C. proc. civ., este aceea de modificare a deciziei recurate și, respectiv, de schimbare în parte a sentinței tribunalului, în sensul respingerii acțiunii reclamanților în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca inadmisibilă.

Așa fiind, pentru temeiurile arătate - care nu mai impun analizarea celorlalte motive de recurs, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va admite recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 593/ A din 15 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, va modifica în parte decizia recurată și va admite apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței tribunalului, pe care o va schimba în parte, în sensul că va respinge acțiunea formulată de reclamanții C.V. (C.V.) și C.H. (C.E.) în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca inadmisibilă, menținând celelalte dispoziții ale dispoziției și sentinței.

Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu va fi respins, ca lipsit de interes în raport de faptul că instanța de apel a admis apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea față de acesta pentru lipsa calității procesual pasive, iar această dispoziție va fi menținută prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 593/ A din 15 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în parte decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 986 din 09 iulie 2010 a Tribunalului București, secția a V a civilă. Schimbă în parte sentința apelată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanții C.V. (C.V.) și C.H. (C.E.) în contradictoriu cu pârâtul Statul Român Prin Ministerul Finanțelor Publice, ca inadmisibilă. Menține celelalte dispoziții ale dispoziției și sentinței.

Respinge recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași decizii, ca lipsit de interes. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2012.