ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4744/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4744/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19 mai 2009 pe rolul Tribunalului

București, secția a V a civilă, reclamanții C.V. (fost C.V.) și C.H. au chemat

în judecată, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, pe pârâtul Municipiul

București prin Primarul General, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe

care o va pronunța, să-l oblige pe pârât sa le plătească despăgubiri calculate

conform prețului pieței imobiliare și conform standardelor internaționale

pentru apartamentul din Str. Cetatea de Balta (fosta Desișului), precum și

daune cominatorii de 100 RON pentru fiecare zi întârziere de la data rămânerii

definitive și irevocabile a hotărârii pronunțate și pana la plata

despăgubirilor ce se cuvin reclamanților.

Prin cererea completatoare formulată la data de 19 iunie 2009,

reclamanții au completat cadrul procesual sub aspectul pârâților, arătând că

înțeleg să se judece și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice.

Prin cererea precizatoare formulată la data de 25 mai 2010,

reclamanții au arătat că prezenta acțiune are un caracter mixt, fiind o

contestație în temeiul Legii nr. 10/2001 și o acțiune de drept comun întemeiată

pe dispozițiile art. 480, 1073 și următoarele C. civ., și Convenția Europeană

pentru Apărarea Drepturilor Omului, respectiv art. 6 din Protocol Adițional nr.

1 la Convenție.

Prin sentința civilă nr. 986 din 09 iulie 2010,

Tribunalul București, secția a V a civilă, a admis în parte acțiunea formulată

și precizată de reclamanții C.V. (fost C.V.) și C.H. (fostă C.E.) în contradictoriu

cu pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice.

A obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul

General să emită în favoarea reclamanților dispoziție cuprinzând propunere de

acordare de despăgubiri în limita sumei de 81.484 euro în echivalent lei la

data plății pentru apartamentul situat în imobilul din București str. Cetatea

de Baltă, în condițiile art. 16 din Titlul VII Legea 247/2005.

A obligat pârâții Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților

suma de 81.484 euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de despăgubiri.

A respins cererea de obligare a pârâților la plata

sumei de 60.000 euro în echivalent lei despăgubiri pentru lipsa de folosință,

ca neîntemeiată.

A respins cererea de obligare la daune cominatorii, ca

inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut

următoarele:

Prin contractul pentru construirea de locuințe

proprietate personală nr. 259 din 11 decembrie 1970, încheiat cu O.C.L.P.P.

sector 6, reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului

situat în imobilul din București, str. Desișului (devenită ulterior str.

Cetatea de Baltă).

În contractul de vânzare-cumpărare reclamanții sunt

identificați cu numele de C.V. și C.E., nume pe care, ulterior naturalizării de

către Republica Franceză și le-au schimbat în C.V. și C.H., astfel cum rezultă

din extrasul din Decretul nr. 14 din 25 aprilie 1994, emis de Ministerul

Afacerilor Sociale și Sănătății Francez.

Imobilul menționat a fost preluat de stat în temeiul

Decretului nr. 223/1974, prin decizia nr. 2320 din 13 decembrie 1988 și

ulterior a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 către chiriașii

cumpărători C.G. și C.D.M., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 949 din 13

martie 1997.

Tribunalul a constatat că imobilul nu poate fi

restituit în natură către reclamanți, fiind aplicabile dispozițiile art. 18 lit.

c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în cazul în care imobilul a fost

înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, măsurile reparatorii se

stabilesc numai prin echivalent.

În condițiile în care contractul încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995 nu a fost anulat, reclamanții sunt îndreptățiți la

despăgubiri bănești în condițiile legii speciale, despăgubiri calculate

potrivit raportului de expertiză la 336.593 lei, echivalentul a 81.484 euro.

În consecință, tribunalul a obligat pârâtul Municipiul

București prin Primarul General să emită în favoarea reclamanților dispoziție

cuprinzând propunere de acordare de despăgubiri în limita sumei de 81.484 euro

în echivalent lei la data plății pentru apartamentul nr. 14 situat în imobilul

din București, str. Cetatea de Baltă, în condițiile art. 16 din Titlul VII din

Legea nr. 247/2005.

Sub cel de-al doilea aspect, al aplicabilității art. l

din Protocolul nr. l Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

invocat ca temei juridic al acțiunii, tribunalul a constatat că pârâții Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice au

calitate procesuală pasivă.

Astfel, H.G. nr. 34/2009, normă cadru ce reglementează

funcționarea acestei instituții, prevede în art. 3 pct. 81 că Ministerul

Finanțelor Publice reprezintă Statul Român ca subiect de drepturi și obligații

în fața instanțelor, iar în art. 3 prevede, printre atribuțiile Ministerului

Finanțelor și pe cele privind coordonarea și administrarea veniturilor

statului, precum și a datoriei publice.

Pe de altă parte, inclusiv fondurile, puse la

dispoziția Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor prin Fondul

Proprietatea, se constituie sub forma unei societăți de investiții, deținute în

întregime de Statul Român și administrate de Ministerul Finanțelor, până la

transmiterea acțiunilor către persoanele fizice îndreptățite, conform

dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 247/2005, modificată prin O.U.G. nr. 81/2007.

Pe fond, tribunalul a constatat că art. 1 din Protocolul nr. l

Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul de

proprietate al cetățenilor din statele semnatare, garanție care înseamnă nu

doar dreptul la restituirea unui bun preluat abuziv de autoritățile statale

după semnarea Convenției, ci garantează și orice valoare patrimonială, inclusiv

creanțe la care reclamantul poate pretinde o speranță legitimă de a obține

exercițiul efectiv al unui drept de proprietate de multă vreme imposibil de

exercitat.

În același sens, în jurisprudența CEDO s-a stabilit că,

în condițiile în care Fondul Proprietatea nu este operațional după atât de

multă vreme, soluția acordării despăgubirilor în modalitatea prevăzută de Legea

nr. 247/2005 nu asigură o reală și efectivă reparație persoanelor care au fost

private o perioadă atât de îndelungată de bunurile lor și care sunt obligate să

suporte și o lipsă prelungită a despăgubirii după recunoașterea dreptului lor.

Practic, deși Legea nr. 10/2001 oferă părților interesate

atât accesul la procedură administrativă, cât și la o procedură contencioasă

ulterioară, dacă este cazul, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind

în prezent în măsură să asigure într-un termen rezonabil plata unei despăgubiri

în favoarea persoanelor cărora nu li se pot restitui imobilele în natură, ceea

ce deschide reclamanților dreptul la a obține despăgubiri efective în baza art.

1 din Protocolul nr. l Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului de

la Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect

despăgubiri pentru lipsa de folosință, tribunalul l-a constatat neîntemeiat

întrucât, prin notificare nu s-a formulat o asemenea cerere.

Or, din punct de vedere procedural, în ce privește

limitele învestirii instanței, în raport de natura juridică a prezentei

acțiuni, astfel cum a fost arătată mai sus, de contestație împotriva lipsei

răspunsului unității deținătoare, asimilat unui răspuns negativ, în sensul art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că prin notificare

nu au fost solicitate despăgubiri pentru lipsa de folosință, astfel că, prin

prezenta cerere reclamanții nu pot completa notificarea, iar tribunalul este

legal învestit și poate dispune numai asupra soluționării cererii de

despăgubiri pentru imobil.

În ceea ce privește cererea de obligare la daune

cominatorii, tribunalul a respins-o, ca inadmisibilă, în raport de prevederile

speciale ale art. 580

3

C. proc. civ., în privința pârâtului

Municipiul București și de prevederile art. 1088 C. civ., cu raportare la O.G.

nr. 9/2000 privind dobânda legală, referitor la pârâții Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor

Publice precum și pârâtul Municipiul București, criticând-o ca nelegală și

netemeinică.

Pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

și Ministerul Finanțelor Publice au susținut prin cererea de apel următoarele:

- instanța de fond trebuia să respingă acțiunea ca inadmisibilă,

întrucât reclamanții trebuiau să parcurgă calea administrativă prevăzută de

Legea nr. 10/2001 și de Titlul VII din Legea nr. 247/2005;

- instanța de fond trebuia să rețină că pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză,

nefiind unitate deținătoare a imobilului în litigiu și nici autoritate

administrativă competentă potrivit Legii nr. 10/2001 să răspundă notificării

formulate în temeiul acestei legi speciale;

- instanța de fond, dacă găsea admisibilă acțiunea,

trebuia să facă aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 16 din Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, deoarece Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor are competența de a analiza și a stabili cuantumul final al

despăgubirilor si de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire iar

beneficiarul titlului de despăgubire ii poate valorifica intr-una din

modalitățile prevăzute de art. 18

1

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

astfel cum a fost introdus prin O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea

procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv. Cu privire la acest din urmă motiv de apel, s-a susținut că, din

analiza prevederilor Legii nr. 10/2001 se desprinde concluzia că in nici una

din situații legiuitorul nu a stabilit in sarcina unităților deținătoare sau a

entităților investite cu soluționarea notificărilor obligația de a plăti

efectiv sume de bani cu titlu de despăgubiri pentru imobilele preluate in mod

abuziv, cu atât mai puțin in sarcina unor terți de raportul juridic care se

leagă intre aceste entități și persoanele îndreptățite. Or, daca legiuitorul nu

a impus o astfel de obligație in cuprinsul reglementărilor Legii nr. 10/2001,

nici instanța de judecata nu poate stabili o obligație de plata, întrucât nu

are un temei legal.

Pârâtul Municipiul București prin Primarul General a

susținut, prin motivele de apel că în mod greșit instanța a admis acțiunea

reclamantului și a obligat instituția să acorde măsuri reparatorii prin

echivalent în cuantum de 81.484 euro pentru imobilul în litigiu.

Potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

Municipiul București nu are competența de a plăti notificatorilor despăgubiri

pentru imobile notificate, ci doar să emită dispoziție din care să rezulte că

sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în condițiile legii speciale.

În ceea ce privește plata de despăgubiri, respectiv acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent, Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede

o procedură specială, acestea fiind acordate de Comisia Centrală de Stabilire a

Despăgubirilor.

Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 593/ A din 15 iunie 2011, a

admis apelurile declarate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și de

pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr.

986 din 09 iulie 2010, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

în contradictoriu cu reclamanți C.V. (C.V.) și C.H. (C.E.)

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: A obligat

pârâtul Municipiul București prin Primarul General să emită dispoziție prin

care să propună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în condițiile

Titlului VII art. 16 din Legea nr. 247/2005.

A respins acțiunea față de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesual pasive.

A menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut

următoarele:

Primul motiv de apel invocat de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice nu este fondat, neputându-se admite excepția

inadmisibilității acțiunii atâta vreme cât reclamanții au notificat în baza

Legii nr. 10/2001 Municipiul București prin notificarea nr. 2008 din 30 iulie 2001,

solicitând fie restituirea apartamentului în litigiu, fie acordarea de

despăgubiri pentru acesta, iar până în prezent, pârâtul Municipiul București

prin Primarul General nu a soluționat notificarea.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității

deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează

cu refuzul soluționării acesteia, iar un asemenea refuz nu poate rămâne

necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care

se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci,

dimpotrivă,însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nici o lege nu

poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției

pentru apărarea intereselor sale legitime.

În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație

și Justiție prin decizia dată în soluționarea recursului în interesul legii, nr.

XX din 09 martie 2007, care a stabilit că, în cazul în care unitatea

deținătoare a refuzat nejustificat să soluționeze notificarea, instanța este

competentă să dispună ea, direct asupra soluționării notificării, ceea ce este

cazul în speță.

Referitor la critica pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice în ceea ce privește excepția lipsei calității sale procesuale pasive a

reținut următoarele:

În cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau dispoziția motivată

de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi

atacată de persoana care se pretinde a fi îndreptățită la secția civilă a

tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau,

după caz, al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30

de zile de la comunicare.

Prin urmare, raportul juridic stabilit prin textul de

lege invocat se naște prin transmiterea notificării și este stabilit între

persoana îndreptățită, care a transmis notificarea și entitatea juridică care,

conform legii speciale, a soluționat notificarea sau avea obligația de a o

soluționa.

Deși Legea nr. 10/2001 nu cuprinde nici o reglementare

în acest sens, practica judiciară a stabilit că instanțele de judecată au

competența de a se pronunța pe calea contestației prevăzute de art. 26 alin. (3)

din lege (fost art. 24) și atunci când entitatea notificată nu a emis o decizie

sau dispoziție motivată, deoarece lipsa răspunsului la notificare după o perioadă

lungă de timp, coroborată cu atitudinea pasivă a persoanei juridice notificate

echivalează cu refuzul de restituire sau de stabilire a măsurilor reparatorii.

În plan procesual civil, acest raport juridic stabilit

de lege, oferă calitate procesuală activă persoanei îndreptățite, care a

transmis notificarea, iar calitate procesuală pasivă entității juridice care,

potrivit legii, a soluționat notificarea sau are competența de a o soluționa.

Soluția instanței de fond, motivată de faptul că,

potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului „Fondul

Proprietatea

”

nu este funcțional, ceea ce impune

obligarea Statului Român la despăgubiri prin Ministerul Finanțelor Publice, nu

este legală.

În demersul judiciar inițiat în temeiul art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, la momentul sesizării instanței de judecată, reclamantul nu

are un bun actual, pentru că nu există o decizie administrativă sau

judecătorească definitivă, care să îi recunoască direct sau indirect dreptul de

proprietate.

El a declanșat doar o procedură administrativă prin

care a urmărit să beneficieze de măsuri reparatorii, sub forma restituirii în

natură sau prin echivalent, pentru bunul preluat de stat înainte ca România să

ratifice Convenția, procedura administrativă astfel declanșată fiind supusă

controlului judecătoresc.

Reclamantul nu se poate prevala nici de o speranță

legitimă, deoarece „creanța de restituire”, în sensul jurisprudenței CE.D.O.,

pe care reclamantul ar putea-o invoca, este o creanță sub condiție.

Problema întrunirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului nu a fost tranșată în cadrul procedurii administrative

și trebuie rezolvată în cadrul demersului judiciar întemeiat pe dispozițiile art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Prin urmare, la momentul sesizării instanței de

judecată, creanța nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a

fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

În aceste circumstanțe, obligarea Statului Român la

despăgubiri, motivat de faptul că reclamantul beneficiază de garanțiile oferite

de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, nu poate fi primită, din

moment ce, la momentul sesizării reclamantul nu are un bun și nici o creanță

suficient consolidată, de natură a-l face să se prevaleze de o speranță

legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Instanța de apel a mai reținut și faptul că realizarea unei

jurisprudențe prin care statul poate fi obligat direct la despăgubiri, nu reprezintă

doar o schimbare a debitorului obligației de plată, dar și schimbarea

mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite.

Punerea în executare a hotărârilor prin care statul,

prin Ministerul Finanțelor Publice este debitor, se face, de această dată, de

la bugetul de stat, cu condiția ca acesta să prevadă sumele alocate cu titlu de

executare a debitelor stabilite prin hotărâri judecătorești.

Desigur, instanțele de judecată nu pot să aibă viziunea de

ansamblu a legiuitorului și să realizeze studii de impact privind implicațiile

financiare asupra bugetului alocat cu titlu de plată a despăgubirilor și nici

nu pot institui mecanisme de eficientizare a acestor plăți.

Pe cale de consecință, nu există nicio garanție că obligarea

statului român, prin ea însăși, ar accelera și eficientiza sistemul de acordare

de despăgubiri.

Referitor la motivul de apel care vizează încălcarea de către

instanța de fond a dispozițiilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

invocat atât de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, cât și de pârâtul

Municipiul București prin Primarul General, instanța de apel a reținut

următoarele:

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată și completată prin prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, în

ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă (situație care se

regăsește și în speța de față), măsurile reparatorii prin echivalent sub forma

despăgubirilor bănești vor fi stabilite de către Comisia Centrală, pe bază de

expertiză, realizată de evaluatori speciali desemnați, unităților deținătoare,

respectiv entităților investite cu soluționarea notificărilor revenindu-le

obligația de a emite o dispoziție sau decizie cu propunerea de acordare a

măsurilor reparatorii în această formă.

Astfel, potrivit art. 16 alin. (4) - (7) din Legea nr. 247/2005,

legiuitorul a stabilit că pe baza situației juridice a imobilului pentru care

s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează

la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării

legalității respingerii cererii de restituire în natură. Dacă se constată că în

mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, întreaga

documentație va fi transmisă, evaluatorului sau societății de evaluatori

desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. În alin. (6) se

prevede că după primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori

desemnată va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de

evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conține

cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de

despăgubire. Rolul raportului de evaluarea întocmit de evaluatorii special desemnați

este important deoarece dispozițiile legale statuează că în baza acestuia

Comisia Centrală va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubire.

În ceea ce privește căile de atac, prevederile art. 19

din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, stabilesc că deciziile adoptate de către

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile

Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în contradictoriu cu statul,

reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, legiuitorul

recunoscând plângerii caracter suspensiv în ceea ce privește exercițiul

dreptului de opțiune asupra titlului de despăgubire al titularului. Cu privire

la competența de soluționare a plângerii, dispozițiile art. 20 alin. (1) din

Legea nr. 247/2005 Titlul VII, prevăd că aceasta revine Secției de Contencios

Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială

domiciliază reclamanții.

Pe cale de consecință, după intrarea în vigoare a Legii

nr. 247/2005, tribunalul nu mai are competența de a stabili cuantumul

despăgubirilor care se cuvin persoanei îndreptățite, în cazul în care se reține

în speță incidența dispozițiilor Legii nr. 247/2005, despăgubirile fiind

cuantificate de către evaluatori special desemnați, iar orice contestație cu

privire la acest aspect este supusă cenzurii curții de apel în condițiile legii

contenciosului administrativ.

Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul

Finanțelor Publice, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Printr-un prim motiv de recurs, recurenții-pârâți au

susținut că în mod greșit instanța de apel a respins excepția inadmisibilității

acțiunii reclamanților, deoarece reclamanții trebuiau să parcurgă calea

administrativa, în sensul ca masurile reparatorii in echivalent de 81.484 euro,

reprezintă despăgubiri bănești ce vizează aplicarea unor dispoziții legale

speciale, respectiv dispozițiile Legii nr. 10/2001 si Titlului VII din Legea nr.

247/2005, așa cum a fost modificat prin O.U.G nr. 81/2007.

În raport de Decizia nr. 1651 din 13 martie 2008 a

Comisiei Centrale, decizie emisă in temeiul art. 13 Titlul VII din Legea nr. 245/2005

si de Decizia nr. 52 din 04 iunie 2007 pronunțata de înalta Curte, reclamanții

ar fi trebuit sa-si continue demersurile la Comisia Centrala care urma sa emită

decizia reprezentând titlu de despăgubire in cuantumul stabilit de către

instanța judecătoreasca, decizie care ulterior ar fi putut fi valorificata de

către reclamanți potrivit Cap. V

1

Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

astfel cum a fost introdus prin O.U.G. nr. 81/2007.

În raport de acest motiv de recurs, recurenții - pârâți

au solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate in sensul

admiterii excepției inadmisibilității acțiunii si respingerii acțiunii ca

inadmisibila.

Prin al doilea motiv de recurs, recurenții-pârâți au

susținut că instanța de apel în mod eronat a menținut soluția instanței de fond

in ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului

Roman prin Ministerul Finanțelor Publice și au arătat că înțeleg s-o reitereze

deoarece, deși instanța de apel a reținut, prin considerente, că „obligarea

Statului Roman la despăgubiri, motivat ca reclamantul beneficiază de garanțiile

oferite de art. 1 din Protocolul adițional nr. l la Convenție, nu poate fi

primita din moment ce la momentul sesizării reclamantul nu are un bun si nici o

creanța suficient consolidata de natura a-l face sa se prevaleze de o speranța

legitima in sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție” și că „nu

exista nici o garanție ca obligarea statului roman, prin ea însăși, ar accelera

si eficientiza sistemul de acordare de despăgubiri”, Statul Roman neputând fi

obligat la despăgubiri in prezentul litigiu, totuși, prin decizia pronunțată a

menținut dispoziția instanței de fond prin care Statul Roman prin Ministerul

Finanțelor Publice a fost obligat sa plătească reclamanților suma de 81.484 euro,

in echivalent lei, cu titlu de despăgubiri.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001 prevăd că masurile

reparatorii in echivalent constând in despăgubiri se acorda de către entitatea

investita cu soluționarea notificării, prin decizie sau dispoziție motivata, si

nu de către Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice sau Ministerul

Finanțelor Publice.

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu este

deținătorul imobilului in litigiu si nici autoritatea administrativa

competentă, conform Legii nr. 10/2001, sa răspundă notificării formulate in

temeiul acestei legi speciale si sa emită dispoziția de restituire, in natura

sau echivalent.

Regimul plații despăgubirilor aferente imobilelor preluate in

mod abuziv este reglementat de dispozițiile legale ale Titlului VII „Regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”

din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției,

precum și unele măsuri adiacente, care stabilesc, prin art. 13 alin. (1) că „Pentru

analizarea si stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă

potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie în subordinea Cancelariei

Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, denumită

în continuare Comisia Centrală (.)” procedura fiind reglementată de art. 16 din

actul normativ menționat.

Așa fiind, Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice nu

are calitate procesuala pasivă in prezentul litigiu, astfel că se impune

admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate in sensul admiterii

excepției lipsei calității procesuale pasive si respingerea acțiunii ca fiind

introdusa împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva.

Recurenții-pârâți au mai criticat decizia recurată ca

fiind nelegală deoarece instanța de apel a omis sa se pronunțe cu privire la

critica referitoare la obiecțiunile formulate la raportul de expertiza efectuat

la fond.

Deși prin cererea de apel au invocat faptul că instanța

și-a însușit fără rezerve concluziile raportului de expertiza, instanța de apel

nu a examinat această critică.

În baza argumentelor menționate, recurenții-pârâți au

solicitat admiterea recursului, așa cum a fost formulat și modificarea deciziei

atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a

Statului Roman prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință,

respingerea acțiunii, in principal, ca introdusa împotriva unor instituții fără

calitate procesuala pasiva, iar in subsidiar, ca neîntemeiată.

Recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice este fondat în limitele și pentru considerentele care succed,

referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și raportat la excepția inadmisibilității

acțiunii în pretenții întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și ale

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Așa cum reiese din expunerea rezumativă a actelor și

lucrărilor cauzei, reclamanții și-au completat acțiunea întemeiată pe

dispozițiile art. 26 al Legii nr. 10/2001, îndreptată inițial împotriva

pârâtului Municipiului București prin Primarul general și, ulterior investirii

instanței cu soluționarea raportului juridic dedus judecății, au chemat în

judecată atât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice cât și Ministerul

Finanțelor Publice, precizând că temeiul de drept al acțiunii lor îl reprezintă

nu numai dispozițiile Legii nr. 10/2001 ci și dispozițiile art. 480 și

următoarele C. civ. și cele din Primul Protocol adițional la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Problema de drept referitoare la calitatea procesuală pasivă

a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în cererile având ca

obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de

restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII

al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției,

precum și unele măsuri adiacente - cum este cazul în speță - a fost definitiv

tranșată prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, în compunerea prevăzută de art. 330

6

alin. (1)

C. proc. civ., care a admis recursurile în interesul legii formulate de

Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a

stabilit că în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea statului român de a

acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, statul

român nu are calitate procesuală pasivă și că acțiunile în acordarea de

despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în

natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr.

247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și

ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.

Din analiza actelor și lucrărilor cauzei se constată că

cererea de apel a fost formulată atât de Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice cât și de Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu,

unul din motivele invocate fiind lipsa calității procesuale pasive în raportul

juridic dedus judecății, precum și inadmisibilitatea acțiunii întemeiată pe

dreptul comun.

Prin considerentele deciziei recurate, instanța de apel

a reținut, în mod corect, prefigurând cele statuate ulterior prin decizia în

interesul legii menționată, că obligarea statului român la despăgubiri, motivat

de faptul că reclamantul beneficiază de garanțiile oferite de art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, nu poate fi primită, din moment ce, la

momentul sesizării instanței, reclamantul nu are un bun și nici o creanță suficient

consolidată, de natură a-l face să se prevaleze de o speranță legitimă, în

sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și că realizarea unei

jurisprudențe prin care statul poate fi obligat direct la despăgubiri, nu

reprezintă doar o schimbare a debitorului obligației de plată, dar și

schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite.

Cu toate acestea, deși în mod corect instanța de apel a

respins acțiunea reclamanților formulată împotriva pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesual pasive, în mod greșit a

menținut restul dispozițiilor sentinței prin care tribunalul a obligat pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma

de 81.484 euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de despăgubiri.

Astfel, soluția care se impune, în acord cu Decizia nr.

27 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

recursul în interesul legii, obligatorie conform dispozițiilor art. 330

7

C. proc. civ., este aceea de modificare a deciziei recurate și, respectiv, de

schimbare în parte a sentinței tribunalului, în sensul respingerii acțiunii

reclamanților în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, ca inadmisibilă.

Așa fiind, pentru temeiurile arătate - care nu mai

impun analizarea celorlalte motive de recurs, Înalta Curte, în temeiul art. 312

C. proc. civ., va admite recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 593/ A din 15 iunie 2011 a

Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, va modifica în parte decizia recurată și va admite apelul declarat de

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței

tribunalului, pe care o va schimba în parte, în sensul că va respinge acțiunea

formulată de reclamanții C.V. (C.V.) și C.H. (C.E.) în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca inadmisibilă,

menținând celelalte dispoziții ale dispoziției și sentinței.

Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice în nume propriu va fi respins, ca lipsit de interes în raport de faptul

că instanța de apel a admis apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și a

respins acțiunea față de acesta pentru lipsa calității procesual pasive, iar

această dispoziție va fi menținută prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 593/ A din 15 iunie 2011 a

Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Modifică în parte decizia recurată în sensul că admite apelul

declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței

civile nr. 986 din 09 iulie 2010 a Tribunalului București, secția a V a civilă.

Schimbă în parte sentința apelată în sensul că respinge

acțiunea formulată de reclamanții C.V. (C.V.) și C.H. (C.E.) în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român Prin Ministerul Finanțelor Publice, ca inadmisibilă.

Menține celelalte dispoziții ale dispoziției și sentinței.

Respinge recursul declarat de Ministerul Finanțelor

Publice împotriva aceleiași decizii, ca lipsit de interes.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2012.