ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1323/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1323/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalul Caras-Severin, reclamantul G.D.

a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța,

să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 350.000 euro reprezentând

prejudiciul moral suferit de bunicul său care a fost privat de libertate timp

de 6 ani, urmare a unei condamnări cu caracter politic.

Prin sentința civilă nr. 1056 din 10

iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin, a admis în parte acțiunea

și, în consecință a obligat pârâtul să

plătească reclamantului echivalentul în RON la data efectuării plății a sumei de

15.000 euro.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a

reținut, în esență, că potrivit dispozițiilor art. 1,4,5 lit. a) din Legea nr. 221/2009,

persoanele față de care s-a dispus printr-o hotărâre judecătorească o condamnare

cu caracter politic, iar după decesul acestora, descendenții până la gradul al II-lea

inclusiv, pot solicita acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnare, urmând ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor să se țină seama

de măsurile reparatorii deja acordate persoanei în cauză în temeiul Decretului Lege

nr. 118/1990, O.U.G. nr. 224/1999, Legea nr. 568/2001.

Reclamantul este nepotul lui G.I. (bunicul

său) care, prin sentința nr. 96/1960 pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara,

a fost condamnat la 6 ani de închisoare pentru uneltire, în baza art. 209 C.

pen., întrucât a ajutat legionarii, care au luptat în munți contra regimului comunist,

cu mâncare. A fost arestat la data de 17 ianuarie 1963.

Ca urmare a detenției, bunicul reclamantului,

a avut de suferit o mulțime de suferințe fizice și psihice, cauzate de bătăile primite,

de proasta alimentație, de lipsa de asistență medicală, de umilințele suportate

și de muncile foarte grele la care a fost supus. Toate aceste suferințe au avut

consecințe grave asupra fizicului și psihicului domnului G.I..

Acesta după eliberare a rămas o persoană

bolnavă, care nu a mai putut să muncească la capacitate normală pentru a-și întreține

familia. De asemenea, după eliberare, a fost în continuare persecutat, găsindu-și

foarte greu un loc de muncă și acela inferior pregătirii sale și mult mai prost

plătit.

În casă, după arestarea lui G.I., a rămas

soția acestuia cu copilul lor (tatăl reclamantului). În afară de casă, li s-a confiscat

toată averea. Tatăl reclamantului a fost dat afară din liceu pe motiv că tatăl său

a fost condamnat.

Din cauza condamnării politice suferite

bunicul său, accesul reclamantului la viața socială și politică a comunității a

fost restrâns, iar accesul la continuarea educației, la un loc de muncă corespunzător

pregătirii ori mai bine remunerat i-a fost interzis.

De asemenea viața reclamantului a fost

direcționată forțat spre o existență mai grea, cu privațiuni mai multe și mai modestă

față de cea care ar fi avut-o dacă ar fi putu beneficia de condițiile la care ar

fi avut dreptul ca și restul cetățenilor.

Toate aceste restricții au adus atingere

valorilor ce definesc personalitatea umană, valori ce se referă la existența fizică

a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la demnitate, onoare și alte valori

similare (printre care și accesul la învățătură), valori cuprinse în drepturile

și libertățile fundamentale ale omului.

Față de cele mai sus expuse, respectiv

atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale, instanța a apreciat că o indemnizație

echitabilă o reprezintă suma de 15.000 euro.

În stabilirea acestui cuantum au fost avute

în vedere consecințele negative ale prejudiciului suferit de reclamant și implicațiile

negative ale acestora în toate planurile vieții sale sociale.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel atât reclamantul G.D. cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice -Direcția Generală a Finanțelor Publice Caras-Severin.

Prin decizia civilă nr. 614/A din data

de 17 martie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul reclamantului

G.D.; a admis apelul declarat de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Caras-Severin și rejudecând:

A schimbat în tot hotărârea atacată în

sensul că a respins acțiunea introdusă de către reclamant împotriva pârâtului Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice

Caras-Severin.

Curtea de apel a examinat hotărârea atacată

în raport de conținutul Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale,

decizie publicată în M. Of. nr 761/15.11.2010, reținând că motivul pentru care reclamantul

nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care. reprezintă temeiul juridic al

acțiunii, a fost declarat neconstituțional,

Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea

acțiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale.

Instanța de apel a arătat că nu se poate

reține nici că reclamantul avea anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun"

în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar posibilitatea de a-l

dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare

doar în momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu s-a pronunțat încă

o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv,

instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și

legalității hotărârii atacate.

Această interpretare se impune cu atât

mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010,

reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei

hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat

asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța

ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță.

Față de cele reținute anterior, nu mai

prezintă nicio relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelant

hotărârii primei instanțe cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult

cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 13 54 din 20 octombrie 2010, publicată în M.

Of. nr. 761/15.11.2010.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs,

în termen legal, reclamantul G.D., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul

respingerii apelului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

ca nefondat.

În motivarea recursului, reclamantul a

arătat că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a legii întrucât dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - care erau în vigoare la data introducerii

cererii de chemare în judecată, sunt aplicabile pe tot parcursul procesului, până

în momentul în care, sub imperiul acestei legi, se soluționează acțiunea, în mod

definitiv și irevocabil.

Prin urmare, în opinia recurentului reclamant,

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se aplică decât pentru viitor, nu

și cauzelor în curs de soluționare la data publicării sale.

De asemenea, susține recurentul, decizia

atacată a încălcat principiile egalității și al nediscriminării, iar decizia Curții

Constituționale nu împiedică aplicarea cu prioritate a pactelor și tratatelor internaționale,

conform art. 20 din Constituție, și, ca atare, statuările CEDO au prioritate față

de cele ale Curții Constituționale.

Recursul este nefondat pentru considerentele

ce succed:

Criticile formulate de recurent aduc în

discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010.

Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor

pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din

21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie

2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție

și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare, constituțională

și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și

erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au

formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată

prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea

recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, în sensul

că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în

M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of..

În considerentele acestei decizii,

Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva

dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces

echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția

proprietății, respectiv, art. l4 din Convenție raportat la art. l din Protocolul

nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului

în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. pr. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei

decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este

supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat

printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs

de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții

Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp

pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu

un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus

regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în

interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces

echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții

Constituționale. în acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura

făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au

fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al

stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de

art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea

unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași considerente,

Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate

declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată

acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă

parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al

pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul

actului.

Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea

deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o

situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și

art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a apreciat că situația de

dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror

cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor

Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul

de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre

mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern

a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele

la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare -conform considerentelor

deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din

Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași

demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive

care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale,

nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1.

Având în vedere caracterul obligatoriu

al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază

că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului,

în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of.

nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase

în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării

respectivei decizii.

Față de cele ce preced, recursul va fi

respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.D. împotriva deciziei nr. 614/A

din data de 17 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 12 martie 2013.