ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1298/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 11 iunie 2008 reclamanta SC R. SA, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, a contestat hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 22 aprilie 2008 și procesul-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirii din 21 aprilie 2008, solicitând obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor urmare exproprierii la nivelul valoric la care se vând în mod obișnuit imobilele de aceeași categorie cu imobilul aparținând reclamantei, inclusiv cu aplicarea valorii prejudiciului cauzat de operațiunile de expropriere.

În motivare s-a arătat că valoarea despăgubirii acordate reclamantei prin hotărârea contestată pentru terenul în suprafață de 242 m.p., respectiv aceea de 24.200 euro, este de aproximativ patru ori mai mică, decât valoarea de piață a imobilului expropriat, or conform dispozițiilor constituționale și legale aplicabile în speță, exproprierea se realizează întotdeauna cu o dreaptă și prealabilă despăgubire, prețul prejudiciului suferit de expropriat, trebuind să fie la nivelul la care se vând în mod obișnuit, imobilele de același fel, la momentul stabilirii valorii despăgubirii.

Valoarea propusă de expropriator, de 100 euro/m.p., nu a avut în vedere un nivel corect al prețului terenului reclamantei și nici nu a ținut cont de diminuarea implicită a valorii imobilului din care au fost expropriați cei 242 m.p., ca urmare a micșorării suprafeței sale, sau de faptul că terenul expropriat are o importantă destinație economică, aflându-se localizat pe șoseaua de centură a municipiului București. Referitor la procesul-verbal din 2008, reclamanta a invocat dispozițiile art. 9 alin. (9) din H.G. nr. 941/2004, din care rezultă că înscrisul prin care se consfințește acordul de voință între expropriator și expropriat, cu privire la cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate, trebuie să conțină semnătura acestuia din urmă.

S-a susținut că în cazul de față, la negocierile purtate cu reprezentanții statului, în vederea stabilirii cuantumului despăgubirii, a participat din partea reclamantei un reprezentant convențional, care avea mandatul să discute și să analizeze propunerile expropriatorului, dar nu să accepte sau să refuze ofertele acestuia, neavând procură specială autentică conform art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 941/2004. S-a arătat că participarea mandatarului la stabilirea cuantumului despăgubirilor, excede mandatului general încredințat acestuia, întrucât a fost încheiat un act de dispoziție privind un bun imobil, din proprietatea reclamantei. În acest sens, forma specială și autentică a mandatului, ce trebuia să fie verificată de reprezentanții comisiei, era singura în măsură să ateste calitatea avocatului care a semnat procesul-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

Reclamanta a mai arătat că semnarea respectivului proces-verbal de către reprezentantul convențional, nu este de natură a împiedica dreptul la contestație al acesteia, în măsura în care cuantumul despăgubirilor acordate nu corespunde valorii reale a imobilului, legea reglementând termenul de 15 zile de la primirea hotărârii, fără a distinge după cum în procedurile prealabile administrative, reprezentanții expropriatului au fost sau nu de acord cu sumele propuse pentru despăgubire. S-a mai arătat că același proces-verbal, din partea expropriatorului, poartă semnătura a doar doi membri din Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, iar semnarea procesului-verbal a fost dispusă în ședința Comisiei întrunită în număr inferior celui legal, lipsind astfel de valabilitate acordul de voință al părților cu privire la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru expropriere.

Acordul de voință transpus în procesul-verbal reprezintă temeiul emiterii hotărârii atacate, iar nulitatea procesului-verbal atrage implicit și nulitatea hotărârii, actele fiind date cu încălcarea dispozițiilor legale în domeniu. Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, prin sentința civilă nr. 1493 din 21 decembrie 2009, a admis în parte acțiunea, a anulat parțial Hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 22 aprilie 2008, a stabilit în sarcina pârâtului expropriator o despăgubire în valoare totală de 178.596 RON, echivalentul a 43.560 euro, la momentul efectuării raportului de expertiză (3 iunie 2009). A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.545 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: Prin Hotărârea din 22 aprilie 2008 de stabilire a despăgubirilor, s-a dispus exproprierea și s-a aprobat acordarea de despăgubiri aferente terenului situat în București, sector 1, în suprafață totală de 242 m.p., aparținând persoanei expropriate - SC R. SA, despăgubirea fiind stabilită în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 198/2004, în cuantum total de 86.243,96 RON, echivalentul a 24.200 euro. În hotărâre, se arată că prin procesul-verbal din 21 aprilie 2008, titularul este de acord cu privire la cuantumul despăgubirii pentru suma de 100 euro/m.p., urmând ca suma totală să fie achitată în contul expropriatului, în termen de 5 zile.

Reclamanta a formulat contestație atât împotriva procesului-verbal din 21 aprilie 2008, cât și împotriva Hotărârii de stabilire a despăgubirilor din 22 aprilie 2008, iar tribunalul a apreciat că, deși s-a solicitat și nulitatea procesului-verbal, în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004, reclamanta nu putea formula contestație decât împotriva hotărârii de stabilire a despăgubirilor, având în vedere că doar în raport de aceasta, se prevede un termen pentru formularea contestației. Tribunalul a reținut că hotărârea contestată a fost dată având la bază anumite acte emise în procedura exproprierii, acte apreciate ca nelegale de către reclamantă, respectiv procesul-verbal din 21 aprilie 2009, așa încât pentru a se putea reține legalitatea hotărârii contestate, este absolut necesar a se analiza și legalitatea actelor în baza cărora aceasta a fost emisă.

S-a apreciat că acțiunea reclamantei nu poate fi scindată în două capete de cerere, nelegalitatea procesului-verbal menționat reprezentând o chestiune prejudicială, care și dacă nu era invocată, instanța era obligată să o analizeze, având în vedere că hotărârea a fost contestată și s-a solicitat anularea ei, ca urmare a faptului că nu a fost exprimat în mod valabil consimțământul la despăgubire. În ceea ce privește dispozițiile legale incidente în cauză, tribunalul a reținut că, hotărârea contestată a fost emisă la o dată când erau în vigoare prevederile Legii nr. 198/2004 și H.G. nr. 941/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a acestei legi, cu modificările legislative intervenite până la data pronunțării hotărârii de expropriere.

Contestația a fost introdusă la data de 3 iunie 2008 (data poștei), hotărârea fiindu-i comunicată reclamantei la data de 22 mai 2008, fiind respectat și termenul de 15 zile prevăzut de art. 9 din Legea nr. 198/2004, de la comunicarea hotărârii. Ulterior, pe parcursul soluționării cauzei, au intervenit două modificări legislative, respectiv Legea nr. 184/2008 publicată în M. Of. nr. 740/31.10.2008, și O.U.G. nr. 228/2008 publicată în M.Of. nr. 3/05.01.2008, modificări care au stat la baza apărărilor ambelor părți în prezenta cauză.

Astfel, în art. 9 din Legea nr. 198/2004, anterior modificării, se prevedea că expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzut la art. 8, precum și orice persoană care se consideră îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului, se poate adresa instanței judecătorești competente în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea Comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire. Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile acestui articol se soluționează potrivit dispozițiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii.

Prin Legea nr. 184/2008 se modifică art. 9 din Legea nr. 198/2004, și se prevede că expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condițiile art. 5 alin. (4)-(8) și ale art. 6 alin. (2), se poate adresa instanței judecătorești competente în termen de 30 de zile de la data când a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, acțiunea soluționându-se potrivit dispozițiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, iar la calcularea cuantumului despăgubirii, experții și instanța de judecată se raportează la momentul transferului dreptului de proprietate, în condițiile art. 15 din lege, transfer care opera fie la data plății despăgubirilor pentru expropriere, fie la data consemnării acestora.

S-a reținut că Legea nr. 198/2004 a fost modificată și prin O.U.G. nr. 228/2008, alin. (3) al art. 9 având următorul cuprins: acțiunea se soluționează potrivit dispozițiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii, fiind înlăturată prevederea ce se referea la obligația instanței de a se raporta la momentul transferului dreptului de proprietate. S-a mai reținut că pârâtul a apreciat că reclamanta nu poate formula contestație, întrucât și-a exprimat acordul în fața Comisiei constituită conform art. 6 din Legea nr. 198/2004 cu privire la cuantumul despăgubirii, astfel că, solicitarea de anulare a hotărârii de stabilirea despăgubirilor nu mai poate fi primită, fiind atât inadmisibilă, cât și lipsită de interes.

Reclamanta a contestat acordul exprimat în fața Comisiei, arătând, pe de o parte, că acesta nu a fost dat de o persoană cu procură specială, deși a fost încheiat un act de dispoziție privind un bun imobil din patrimoniul reclamantei, iar pe de altă parte, procesul-verbal încheiat cu ocazia exprimării așa-zisului acord nu a fost semnat de cel puțin trei membri care au alcătuit Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, în conformitate cu dispozițiile art. 9 alin. (9) din H.G. nr. 941/2004. Față de aceste apărări ale părților instanța a reținut că necesitatea existenței unui mandat special și autentic pentru semnarea procesului-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirii nu se regăsește în nici o dispoziție legală din Legea nr. 198/2004.

Procesul-verbal s-a încheiat în conformitate cu dispozițiile art. 9 alin. (9) din H.G. nr. 941/2004, în vigoare la acel moment. Aceste dispoziții legale, nu prevăd necesitatea unei procuri speciale autentice pentru ca titularul dreptului real să își exprime acordul cu privire la suma propusă cu titlu de despăgubire, între părți nefiind încheiat un act juridic a cărui valabilitate să fie condiționată de existenta unui astfel de mandat. Cererea de acordare a despăgubirii formulată în condițiile art. 4 din H.G.

nr. 941/2004, în care de asemenea se exprimă acordul reclamantei cu privire la suma propusă cu titlu de despăgubire, a fost formulată prin reprezentantul legal S.A.S., în calitate de director general, așa încât inexistența unui mandat special la semnarea procesului-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirii, nu atrage nelegalitatea acestuia, în condițiile în care, o procură specială autentică este solicitată doar în cazul în care există mai mulți titulari de drepturi reale cu privire la imobilul supus exproprierii, când cererea pentru plata despăgubirilor poate fi semnată de către toți personal, sau prin mandatar împuternicit special, procura fiind atașată cererii.

Tribunalul a mai reținut că procesul-verbal a fost semnat de unul dintre avocații Cabinetului de Avocatură W.O.A., în baza contractului de asistență juridică din 11 ianuarie 2008, care a avut ca obiect redactare și semnare acte, reprezentare, asistare și consultații juridice, iar așa cum rezultă din împuternicirea avocațială aflată la dosar, doamna avocat O.O., a fost împuternicită de reclamantă să exprime punctul de vedere al reclamantei referitor la oferta și condițiile exproprierii în litigiu pentru cauze de utilitate publică, în fața Comisiei constituită în baza art. 6 din Legea nr. 198/2004 - Consiliul Local sector 1 București. Or, cererea de acordare a despăgubirii semnată de reprezentantul legal - directorul general al societății reclamante, însoțită de împuternicirea avocațială menționată fac dovada, unui acord valabil exprimat cu privire la suma propusă cu titlu de despăgubire.

Nici semnarea procesului-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirii doar de către doi membri, dintre cei trei prevăzuți de H.G. nr. 941/2004, nu reprezintă un motiv de nelegalitate a acestuia, deoarece lucrările Comisiei s-au desfășurat în prezența a trei membri conform art. 9 din Norme, iar nesemnarea unui exemplar, din cele șase originale a fost doar o omisiune a unora dintre membri. Tribunalul a constatat că nu s-a depus un alt înscris de către pârât la dosar, din care să rezulte că procesul-verbal a fost semnat de cel puțin trei membri, însă în procesul-verbal depus de reclamantă rezultă că s-a întrunit Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, în componența indicată în acest înscris, respectiv viceprimar unitatea administrativ teritorială, reprezentant Instituția Prefectului Municipiului București, un reprezentant O.C.P.I.

București, doi reprezentanți expropriatori și secretarul unității administrativ teritoriale. Tribunalul a apreciat că exprimarea acordului reclamantei în fața Comisiei, nu constituie o piedică legală în formularea contestației cu privire la cuantumul despăgubirii, câtă vreme Legea nr. 198/2004, prevede posibilitatea de formulare a contestației pentru expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 8 din lege. Abia după modificările aduse Legii nr. 198/2004 s-ar putea interpreta că în cazul exprimării unui acord în fața Comisiei cu privire la suma propusă ca despăgubire, expropriatul nu s-ar mai putea adresa instanței pentru stabilirea unei alte despăgubiri.

Așa fiind, tribunalul a apreciat că cererea reclamantei îndeplinea la momentul sesizării instanței, condițiile de exercițiu ale acțiunii civile în cadrul acestei proceduri speciale de expropriere și, chiar dacă dispozițiile legale au fost modificate ulterior, și ar fi de imediată aplicare, acestea nu pot reglementa decât situații intervenite după intrarea lor în vigoare, reclamanta beneficiind de dispozițiile legale ce i se aplicau în momentul desfășurării procedurii exproprierii și a formulării contestației.

S-au avut în vedere dispozițiile art. 44 din Constituția României și ale art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul fundamental la proprietate și respectarea bunurilor, potrivit cărora nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional, și numai după o justă și prealabilă despăgubire. În cazul în care s-ar considera că reclamanta nu mai poate contesta cuantumul despăgubirii stabilite, în situația în care a fost de acord cu suma propusă cu acest titlu, deși Legea nr. 198/2004 anterior modificării acorda posibilitatea contestării acestui cuantum necondiționat, s-ar încălca în mod evident dreptul acesteia de a obține o justă despăgubire.

Chiar dacă pe parcursul judecării cauzei au fost în vigoare dispoziții legale care făceau trimitere la momentul transferului dreptului de proprietate, tribunalul a apreciat că, în raport de considerentele expuse mai sus, cu privire la posibilitatea formulării contestației în prezenta cauză, cererea reclamantei nu se poate soluționa decât în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la momentul introducerii contestației, cu atât mai mult cu cât, și după ultimele modificări intervenite până la pronunțarea hotărârii, se face trimitere tot la dispozițiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului, iar la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel, în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia. Analizând raportul de expertiză efectuat în cauză împotriva căruia părțile nu au formulat obiecțiuni, tribunalul a constatat că valoarea despăgubirii a fost stabilită la suma de 178.596 RON echivalentul a 43.560 euro, la momentul efectuării raportului de expertiză (3 iunie 2009), și prin urmare aceasta este valoarea care ar reprezenta o dreaptă despăgubire cuvenită reclamantei, conform art. 1 din Legea nr. 33/1994.

Deși reclamanta a apreciat că instanța ar trebui să se raporteze la momentul transmiterii dreptului de proprietate către stat, valoarea stabilită acoperind și prejudiciul suferit de reclamantă în calitate de proprietar prin diminuarea suprafeței totale pe care o deține, tribunalul a apreciat că dispozițiile speciale sunt imperative și de strictă aplicare, așa încât singurul moment ce reprezintă un criteriu legal, este cel al efectuării expertizei. De asemenea, tribunalul a constatat că la stabilirea valorii reale a despăgubirilor, așa cum rezultă din obiectivele stabilite pentru expertiză, s-a avut în vedere și eventualul prejudiciu suferit de proprietar, ca efect al exproprierii, așa încât valoarea reținută mai sus acoperă și daunele aduse proprietarului, cu atât mai mult cu cât, reclamanta nu a prezentat nicio dovadă din care să rezulte prejudiciul suferit, iar despăgubirea stabilită de expert este aproape dublă față de cea stabilită de expropriator.

Referitor la susținerile pârâtului cu privire la modalitatea de stabilire a despăgubirilor, potrivit cărora experții ar fi trebuit să aibă în vedere prețurile de tranzacționare a terenurilor în zonă în perioada în discuție, tribunalul a apreciat că sunt neîntemeiate, câtă vreme dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 sunt clare și de strictă aplicare și interpretare, în ceea ce privește criteriul care trebuie avut în vedere, respectiv prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în zonă, la data efectuării expertizei, fapt ce presupune analizarea unei oferte de piață, așa cum au procedat și experții din prezenta cauză. Tribunalul a reținut că pârâtul expropriator nu a administrat probe din care să rezulte că ofertele analizate de experți nu ar fi reale, sau că în perioada în discuție prețurile cu care s-au vândut efectiv terenurile în zonă au fost mai mici decât cele reținute de experți.

Împotriva sentinței civile nr. 1493 din 21 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București, considerând hotărârea pronunțată, ca fiind nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive: Instanța trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, astfel cum erau în vigoare la data introducerii acțiunii, potrivit cărora expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute de art. 8 din lege, precum și orice persoană interesată care se consideră îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului, se poate adresa instanței competente în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei, prin care i s-a respins în tot sau în parte, cererea de despăgubire.

Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile respectivului articol, se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii. În acest caz, plata despăgubirii se face de către expropriator în termen de 30 zile de la data solicitării, pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile de stabilire a cuantumului acestora.

S-a criticat faptul că, față de dispozițiile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, care reglementează modalitatea de stabilire a despăgubirilor de către instanță, prevăzându-se în mod imperativ faptul că în urma primirii rezultatului expertizei, instanța îl va compara cu oferta și cu pretențiile formulate de părți și va hotărî, tribunalul trebuia să aprecieze că rezultă necesitatea existenței unui raport juridic premergător soluționării contestației, respectiv stabilirea despăgubirii de către expropriator și comunicarea ofertei de despăgubire, și ulterior, comunicarea acordului persoanei expropriate în vederea încasării despăgubirii, pe de o parte, sau pe de altă parte, comunicarea faptului că persoana expropriată nu este de acord cu despăgubirea stabilită, situație în care se procedează la consemnarea sumei stabilite ca despăgubire, care nu va mai putea fi ridicată decât în baza documentelor prevăzute limitativ de lege (art. 8 din Legea nr. 184/2008).

Apelantul a susținut că în prezenta cauză, prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 22 aprilie 2008, a fost stabilită o sumă pentru terenul expropriat aparținând reclamantei, acordarea despăgubirii aferente efectuându-se prin consemnare, la data de 24 aprilie 2008, după cum rezultă din borderoul de plăți nr. 1, depus la dosar, întrucât reclamanta și-a exprimat fără echivoc acordul privind valoarea despăgubirilor, prin cererea de acordare a acestora, semnată de reprezentantul său legal, directorul general al societății reclamante, S.A.S., care a acceptat expres și fără echivoc oferta de despăgubire și condițiile exproprierii, aspecte confirmate ulterior și de către reprezentantul convențional, avocatul O.O..

S-a arătat că ulterior reclamanta a formulat în termen contestația, întrucât mandatarii acesteia au acționat cu depășirea puterilor mandatului, atunci când au semnat procesul-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirii din 21 aprilie 2008, cu consecința exprimării unui consimțământ nevalabil al apelantei. S-a mai arătat că pe parcursul judecării cauzei, reclamanta a avut în continuare aceeași poziție, în sensul că mandatul dat Societății de avocatură W.O.A. a fost dat doar pentru „redactare și semnare acte, reprezentare, asistare, consultații juridice", iar pentru semnarea procesului-verbal reclamanta consideră că era nevoie de un mandat special.

În opinia apelantului, instanța de fond ar fi trebuit să stabilească ce efecte a produs semnarea acestui proces-verbal, în care societatea era de acord cu cuantumul despăgubirilor, proces-verbal semnat de directorul general al societății, iar dacă Legea nr. 198/2004 nu reglementează această ultimă posibilitate, tribunalul trebuia să constate că prin legea de modificare s-a prevăzut posibilitatea acceptării cuantumului despăgubirii, chiar anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești, susținând că de vreme ce reclamanta a acceptat cuantumul despăgubirii stabilite prin hotărârea contestată în cauză, declarația sa a produs efecte prin primirea sumei consemnate, și-n lipsa căreia suma nu ar fi putut fi încasată de către reclamantă până la pronunțarea unei hotărâri irevocabile în prezenta cauză.

Așa fiind, apelantul a arătat că, pronunțând această hotărâre, tribunalul trebuia să aprecieze interesul reclamantei în soluționarea contestației formulate, interes care trebuie să subziste pe tot parcursul procesului și care nu mai îndeplinește condițiile obligatorii, respectiv pe aceea de a fi legitim și de a fi actual, deoarece legea nu recunoaște reclamantei posibilitatea de continuare a judecății în vederea stabilirii despăgubirilor, după darea unei declarații prin care a acceptat cuantumul despăgubirii, astfel cum a fost stabilit prin hotărârea contestată. A susținut apelantul că interesul nu este nici actual, nici în momentul formulării cererii, cât și pe parcursul procesului, întrucât reclamanta fusese de acord cu suma stabilită drept despăgubire, și ulterior nu se mai poate reține actualitatea interesului, câtă vreme reclamanta a încasat chiar suma din hotărârea contestată, acceptând această sumă, și pe cale de consecință, încasând despăgubirea.

În subsidiar, apelantul a solicitat ca, în situația în care instanța va trece peste aceste apărări, să aibă în vedere că reclamanta ar fi avut dreptul doar la diferența dintre valoarea reală a terenului și suma încasată la data de 24 aprilie 2008, de 24.200 euro, astfel că trebuia să acorde doar diferența respectiv suma de 19.369 euro. Pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 1493 din 21 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă. S-a arătat că hotărârea este netemeinică și nelegală, întrucât se întemeiază pe un raport de expertiză netemeinic și profund criticabil, sub aspectul evaluării făcute de către experți și pentru că s-a considerat că acordul de voință exprimat în fața comisiei de expropriere, nu produce efecte juridice în ceea ce o privește pe reclamantă.

S-a susținut că expertiza omologată de instanță a fost efectuată cu ignorarea dispozițiilor legale, deoarece potrivit art 26 alin. (2) din Legea nr. 55/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel in unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.

S-a arătat că experții nu au avut în vedere prețul cu care se vând terenurile din zona în litigiu, ci doar s-au raportat la prețurile cu care diverși particulari au lansat oferte pe piața imobiliară, această situație venind în contradicție cu metoda folosită, metoda comparației directe, presupunând comparația între prețuri efective de tranzacționare a imobilelor de același fel, având ca scop stabilirea valorii de piață a imobilului expropriat. S-a susținut că experții au omis regulile care se folosesc în aplicarea acestei metode, care are ca premisă notorietatea faptului că prețurile de vânzare sunt întotdeauna diferite de prețurile de ofertare (care sunt întotdeauna mai mici) și că metoda folosită de experți trebuia să aibă în vedere comparația prețurilor de vânzare și nu a prețurilor de ofertare, pentru a înlătura orice posibilitate de fraudare prin publicarea pro causa a unor anunțuri în presă la prețuri mult mai mari.

S-a criticat faptul că la întocmirea raportului de expertiză și stabilirea valorii despăgubirilor, pe care expropriatorul le-ar datora reclamanților, experții nu au avut în vedere dispozițiile art. 26 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora, în cazul exproprierii parțiale, dacă partea de imobil rămasă neexpropriată va dobândi un spor de valoare, ca urmare a lucrărilor ce se vor realiza, experții, ținând seama de prevederile alineatului precedent, vor putea propune instanței o eventuală reducere numai a daunelor.

S-a susținut că în cauza dedusă judecății, este analizată o astfel de situație, iar din cuprinsul raportului de expertiză nu reiese poziția experților cu privire la sporul de valoare pe care terenul îl va dobândi, ca urmare a lărgirii șoselei de centură (principala cale de acces la terenul în cauză și singura cale de acces asfaltată la terenul cate este afectat de expropriere), operațiune prin care toate terenurile deservite de această arteră vor dobândi un spor de valoare, adus de asigurarea unui acces extrem de facil, ca urmare a lucrărilor ce se vor realiza.

Hotărârea a mai fost criticată pentru că întregul raționament al primei instanțe ar fi fost corect, numai dacă s-ar fi analizat situația în care reclamanta nu s-ar fi prezentat în fața comisiei de expropriere, or cât timp prima instanță a apreciat corect că ea a fost reprezentată legal în fața acesteia și și-a dat acordul că suma de 24.200 euro reprezintă valoarea despăgubirilor care i se cuvin pentru terenul expropriat, la momentul respectiv s-au întâlnit voințele expropriatorului (în speță, Statul Român) și a expropriatului (în speță, SC R. SA), care au stabilit împreună o anumită valoare a despăgubirilor. Susține apelantul că acest acord de voință este un act juridic bilateral, supus dispozițiilor C. civ.

referitoare la convenții, respectiv dispozițiilor art. 969 C. civ., potrivit cărora convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante și ele se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege, iar prima instanță a încălcat acest text de lege, fără să arate motivele pentru care o convenție poate fi schimbată unilateral. Prin decizia nr. 282 A din 22 decembrie 2011 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins apelurile. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că sunt incidente principiile aplicării legii în timp, respectiv principiul "tempus regit actum" și principiul neretroactivității.

Hotărârea contestată în cauza dedusă judecății, a fost emisă la o dată când erau în vigoare prevederile Legii nr. 198/2004 și respectiv, H.G. nr. 941/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a acestei legi, cu modificările legislative intervenite până la data pronunțării hotărârii de expropriere(22 aprilie 2008). în art. 9 din lege se dispune că expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzut la art. 8, precum și orice persoană care se consideră îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului, se poate adresa instanței judecătorești competente în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire.

Într-o atare situație și pentru stabilirea cu respectarea dispozițiilor legale a calculului despăgubirilor, în mod corect expertiza apelului a procedat prin luarea în considerare a valorilor tranzacționate asupra unor terenuri aflate pe raza aceleiași unități administrativ teritoriale într-un interval de timp apropiat și nu în funcție de ofertele de vânzare la care s-a raportat expertiza instanței de fond. Astfel, prin raportare la data întocmirii raportului de expertiză a fost stabilită în apel, după încuviințarea obiecțiunilor intimatei contestatoare, o valoare de 155,96 euro/mp de teren, față de 180 euro/mp cât a reținut instanța de fond, ambele valori situate peste cuantumul de 100 euro/mp stabilit prin hotărârea Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 - Consiliul Local sector 1 București.

Pe de altă parte, expertiza evaluatoare întocmită în apel, după încuviințarea obiecțiunilor, a evidențiat o valoare de 315 euro/mp de teren, prin raportare la data exproprierii - 22 aprilie 2008, față de 215 euro/mp cât a reținut instanța de fond. În lumina dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, primind rezultatul expertizei, instanța îl va compara cu oferta și cu pretențiile formulate de părți.

Astfel, suma calculată de expertiza apelului cu titlu de despăgubire, incluzând valoarea de circulație a terenului și valoarea prejudiciului, este mai mare decât cea de 24,200 RON oferită de expropriator, dar și față de valorile totale identificate de expertiza fondului, astfel: - echivalentul a 76.230 euro, prin raportare la data exproprierii, față de 52.030 euro, cât a reținut expertiza primei instanțe; - echivalentul total a 59.576 euro (37.742 euro valoare de circulație teren plus 21.834 euro valoare prejudiciu), prin raportare la data întocmirii raportului de expertiză, față de 43.560 euro, cât a reținut expertiza primei instanțe.

Comparând aceste valori și ținând seama de fluctuația prețurilor de tranzacționare ale terenurilor limitrofe celui în litigiu, în intervalul de timp scurs de la momentul emiterii hotărârii contestate (22 aprilie 2008), prețuri care au înregistrat un trend ascendent, apoi descendent al valorii proprietăților, s-a apreciat că se impune menținerea despăgubirilor acordate de prima instanță, aflate la o valoare inferioară celei stabilite prin expertiza apelului, pentru a nu priva expropriatul de diferența de valoare cuvenită, dar și în respectarea principiului „non reformatio in pejus", care interzice agravarea situației apelantului, în propria cale de atac. Această valoare subliniază netemeinicia criticilor apelantului Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, dar nu în privința criteriilor de raportare, ci a reținerii nivelului despăgubirilor pentru imobilului expropriat.

Cât privește valoarea prejudiciului stabilit în expertiza efectuată în apel, s-a reținut că s-a efectuat calculul acestuia, prin luarea în considerare a unui procent de 8% din valoarea terenului expropriat, luându-se în considerare zona de restricție pe 100 de metri, calculată de la limita cadastrală a căii ferate, precum și lipsa de interes în zonă manifestată în ultimii doi ani. Astfel, prejudiciul a fost descris convingător, ca reflectându-se în diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat (de 1.750 mp), cu atât mai mult cu cât avantajul ipotetic invocat de apelant, care ar putea fi fructificat de către reclamantă, conduce către un spor de valoare incert, în timp ce prejudiciul este real și actual.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Statul român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Pârâtul Statul român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România a susținut incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.. În critici s-a susținut că Tribunalul București a stabilit ca preț al exproprierii suma de 43.560 euro, la data întocmirii raportului de expertiză, iar instanța de apel, în urma unei noi expertize a suplimentat suma de 43.560 euro cu 21.834 euro cu motivarea reținută de expertiză că expropriatul rămâne cu o suferință rezultată din diminuarea suprafeței deținute în proprietate.

Reținerea unui prejudiciu suplimentar reprezintă o agravare a situației pârâtului în propria cale de atac, fiind încălcate dispozițiile art. 296 teza a II-a C. proc. civ., motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.. Încălcarea dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. se încadrează și în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. S-a mai susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat pe unul din mijloacele de apărare formulate, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.. Prin motivele de apel s-au invocat prevederile art. 969 C. civ., arătându-se că potrivit acestui text de lege la data semnării procesului-verbal în fața comisiei de expropriere s-a realizat acordul de voință cu privire la prețul exproprierii.

Curtea de Apel București a omis să se pronunțe pe această apărare, încălcând dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., această critică încadrându-se în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.. Instanța de apel a încălcat prevederile art. 969 C. civ., fiind incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. SC R. SA prin reprezentatul său legal și-a dat acordul pentru suma de 24.200 euro. Acest acord de voință este un act juridic bilateral conform art. 969 C. civ., convenție ce se poate revoca prin consimțământul ambelor părți ori în cauze autorizate de lege, text de lege încălcat de instanța de apel. Expropriatorul nu și-a dat acordul pentru revocarea sau modificarea convenției de stabilire a despăgubirilor la valoarea de 24.200 euro și nu s-a făcut dovada că ar exista o cauză autorizată de lege pentru schimbarea voinței unilateral.

în consecință acceptarea cererii SC R. SA prin care s-a răzgândit cu privire la prețul exproprierii reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 969 C. civ.. Printr-o interpretare forțată a dispozițiilor Legii nr. 198/2004 și a modificărilor ulterioare nu se poate ajunge la concluzia că expropriatul se poate răzgândi cu privire la prețul stabilit prin acord. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. Atât instanța de fond cât și instanța de apel rețin nu numai că formularea cererii de acordare a despăgubirii adresată în condițiile art. 4 din H.G.

nr. 941/2004 de către reclamantă și semnarea procesului-verbal din 2009 reprezintă un acord legal exprimat, dar aceste manifestări de voință sunt supuse principiilor aplicării legii în timp față de momentul emiterii hotărârii de expropriere, în raport de incidența art. 9 din Legea nr. 198/2004 anterior modificărilor legislative intervenite pe parcursul soluționării cauzei care se refereau la cuantumul despăgubirilor stabilite și nu doar consemnate. Acest tip de analiză eludează efectele juridice produse de cererea de acordare a despăgubirilor formulată de reclamantă, ca act juridic unilateral precum și a efectelor acordului de voință cu privire la plata despăgubirii ca act juridic bilateral supus dispozițiilor C. civ..

Actul juridic ca cel din speță este irevocabil, excepțiile fiind strict prevăzute de lege(art. 922 C. civ., art. 701 C. civ. ș.a.). Față de semnarea procesului-verbal din 2009 demonstrarea tezei admisibilității contestației reclamantei încalcă dispozițiile art. 969 C. civ. și instanța de fond/apel nu demonstrează motivele pentru care o asemenea convenție poate fi schimbată unilateral, mai ales când unul din cocontractanți și-a îndeplinit contraprestația. Delimitarea reclamantei de actele reprezentanților săi nu poate fi primită. Reclamanta și-a dat acordul în deplină cunoștință , suma fiind rezonabilă față de valoarea bunului, respectându-se dreptul de proprietate ocrotit de dispozițiile art. 44 Constituție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, asupra căruia nu se mai poate reveni.

Recursurile vor fi admise pentru următoarele considerente. Motivele de recurs invocate în cele două recursuri vor fi analizate împreună, deoarece vizează aspecte comune ale aplicării greșite ale acelorași dispoziții legale.

Prin cererea de chemare în judecată introdusă la data de 11 iunie 2008 (data poștei 3 iunie 2008) reclamanta a contestat hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 22 aprilie 2008 și procesul-verbal de stabilire a cuantumului acestor despăgubiri din 21 aprilie 2008. Ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, la data de 31 octombrie 2008, Legea nr. 198/2004 a fost modificată prin Legea nr. 184/2008, printre altele în privința modalității de plată a despăgubirilor, noua reglementare stabilind că eliberarea acestora se face în baza cererii persoanei interesate, însoțită de o declarație autentică de acceptare a cuantumului despăgubirilor propuse de expropriator precum și în privința calculului cuantumului despăgubirii cu privire la care experții și instanța urmau a se raporta la momentul transferului dreptului de proprietate, care opera fie la data plății despăgubirilor, fie la data consemnării acestora.

În speță, oferta de despăgubiri și acceptarea acesteia, materializată în semnarea procesului-verbal contestat de reclamantă reprezintă o manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, dând naștere unui act juridic bilateral (convenție) care potrivit art. 969 C. civ. este obligatoriu (alin. (1)) și irevocabil (alin. (2)). Revenirea reclamantei asupra acceptării cuantumului despăgubirilor este o manifestare unilaterală de voință și nu poate afecta în mod legal existența înțelegerii anterioare cu pârâtul exprimată în acest proces-verbal. Așa fiind, reclamanta nu mai justifică un interes legitim și actual în promovarea cererii de chemare în judecată privind contestarea cuantumului despăgubirilor, iar instanța de fond și instanța de apel au aplicat greșit dispozițiile legale.

Atât instanța de fond cât și de instanța de apel au reținut că procesul-verbal este un înscris juridic încheiat cu respectarea dispozițiilor legale, dar statuat greșit că exprimarea acordului de voință al reclamantei în fața comisiei nu constituie o piedică legală în formularea contestației cu privire la cuantumul despăgubirii, cu motivarea că Legea nr. 198/2004 prevede această posibilitate și că, abia după modificările aduse Legii nr. 198/2004 se poate interpreta că în cazul exprimării unui acord în fața comisiei cu privire la suma propusă ca despăgubire expropriatul nu s-ar mai putea adresa instanței cu solicitarea de a se stabili altă despăgubire. Procesul-verbal din 2009, a fost încheiat în conformitate cu dispozițiile art. 9 alin. (9) din H.G.

nr. 941/2004 și reprezintă un act juridic bilateral conform art. 969 C. civ., prin care reclamanta și-a manifestat voința în sensul acceptării ofertei de despăgubiri pentru expropriere. Față de existența acestui proces-verbal, nu poate fi primită susținerea că cererea de chemare în judecată a reclamantei constând în contestarea cuantumului despăgubirilor ar fi fondată, pentru că s-ar încălca dispozițiile art. 969 C. civ., În consecință, pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1), alin. (3) și alin. (7) C. proc. civ. recursurile vor fi admise, va fi casată decizia recurată și sentința instanței de fond și, în rejudecare, va fi respinsă acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei civile nr. 282A din 22 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Casează decizia atacată și sentința civilă nr. 1493 din 21 decembrie 2009 a Tribunalului București, secția a IlI-a civilă și, în rejudecare, respinge acțiunea. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2013.