ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1298/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1298/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 11 iunie 2008

reclamanta SC R. SA, în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale

din România SA, a contestat hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 22 aprilie

2008 și procesul-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirii din 21 aprilie 2008,

solicitând obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor urmare exproprierii la

nivelul valoric la care se vând în mod obișnuit imobilele de aceeași categorie cu

imobilul aparținând reclamantei, inclusiv cu aplicarea valorii prejudiciului cauzat

de operațiunile de expropriere.

În motivare s-a arătat că valoarea despăgubirii

acordate reclamantei prin hotărârea contestată pentru terenul în suprafață de 242

m.p., respectiv aceea de 24.200 euro, este de aproximativ patru ori mai mică, decât

valoarea de piață a imobilului expropriat, or conform dispozițiilor constituționale

și legale aplicabile în speță, exproprierea se realizează întotdeauna cu o dreaptă

și prealabilă despăgubire, prețul prejudiciului suferit de expropriat, trebuind

să fie la nivelul la care se vând în mod obișnuit, imobilele de același fel, la

momentul stabilirii valorii despăgubirii.

Valoarea propusă de expropriator, de 100

euro/m.p., nu a avut în vedere un nivel corect al prețului terenului reclamantei

și nici nu a ținut cont de diminuarea implicită a valorii imobilului din care au

fost expropriați cei 242 m.p., ca urmare a micșorării suprafeței sale, sau de faptul

că terenul expropriat are o importantă destinație economică, aflându-se localizat

pe șoseaua de centură a municipiului București.

Referitor la procesul-verbal din 2008,

reclamanta a invocat dispozițiile art. 9 alin. (9) din H.G. nr. 941/2004, din care

rezultă că înscrisul prin care se consfințește acordul de voință între expropriator

și expropriat, cu privire la cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate,

trebuie să conțină semnătura acestuia din urmă.

S-a susținut că în cazul de față, la negocierile

purtate cu reprezentanții statului, în vederea stabilirii cuantumului despăgubirii,

a participat din partea reclamantei un reprezentant convențional, care avea mandatul

să discute și să analizeze propunerile expropriatorului, dar nu să accepte sau să

refuze ofertele acestuia, neavând procură specială autentică conform art. 4

alin. (2) din H.G. nr. 941/2004.

S-a arătat că participarea mandatarului

la stabilirea cuantumului despăgubirilor, excede mandatului general încredințat

acestuia, întrucât a fost încheiat un act de dispoziție privind un bun imobil, din

proprietatea reclamantei.

În acest sens, forma specială și autentică

a mandatului, ce trebuia să fie verificată de reprezentanții comisiei, era singura

în măsură să ateste calitatea avocatului care a semnat procesul-verbal de stabilire

a cuantumului despăgubirilor.

Reclamanta a mai arătat că semnarea respectivului

proces-verbal de către reprezentantul convențional, nu este de natură a împiedica

dreptul la contestație al acesteia, în măsura în care cuantumul despăgubirilor acordate

nu corespunde valorii reale a imobilului, legea reglementând termenul de 15 zile

de la primirea hotărârii, fără a distinge după cum în procedurile prealabile administrative,

reprezentanții expropriatului au fost sau nu de acord cu sumele propuse pentru despăgubire.

S-a mai arătat că același proces-verbal,

din partea expropriatorului, poartă semnătura a doar doi membri din Comisia pentru

aplicarea Legii nr. 198/2004, iar semnarea procesului-verbal a fost dispusă în ședința

Comisiei întrunită în număr inferior celui legal, lipsind astfel de valabilitate

acordul de voință al părților cu privire la stabilirea cuantumului despăgubirilor

pentru expropriere. Acordul de voință transpus în procesul-verbal reprezintă temeiul

emiterii hotărârii atacate, iar nulitatea procesului-verbal atrage implicit și nulitatea

hotărârii, actele fiind date cu încălcarea dispozițiilor legale în domeniu.

Tribunalul București, secția a IlI-a civilă,

prin sentința civilă nr. 1493 din 21 decembrie 2009,

a admis în parte acțiunea, a anulat parțial

Hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 22 aprilie 2008, a stabilit în sarcina

pârâtului expropriator o despăgubire în valoare totală de 178.596 RON, echivalentul

a 43.560 euro, la momentul efectuării raportului de expertiză (3 iunie 2009). A

obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.545 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

următoarele:

Prin Hotărârea din 22 aprilie 2008 de stabilire

a despăgubirilor, s-a dispus exproprierea și s-a aprobat acordarea de despăgubiri

aferente terenului situat în București, sector 1, în suprafață totală de 242 m.p.,

aparținând persoanei expropriate - SC R. SA, despăgubirea fiind stabilită în conformitate

cu art. 6 din Legea nr. 198/2004, în cuantum total de 86.243,96 RON, echivalentul

a 24.200 euro.

În hotărâre, se arată că prin procesul-verbal

din 21 aprilie 2008, titularul este de acord cu privire la cuantumul despăgubirii

pentru suma de 100 euro/m.p., urmând ca suma totală să fie achitată în contul expropriatului,

în termen de 5 zile.

Reclamanta a formulat contestație atât

împotriva procesului-verbal din 21 aprilie 2008, cât și împotriva Hotărârii de stabilire

a despăgubirilor din 22 aprilie 2008, iar tribunalul a apreciat că, deși s-a solicitat

și nulitatea procesului-verbal, în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004, reclamanta

nu putea formula contestație decât împotriva hotărârii de stabilire a despăgubirilor,

având în vedere că doar în raport de aceasta, se prevede un termen pentru formularea

contestației.

Tribunalul a reținut că hotărârea contestată

a fost dată având la bază anumite acte emise în procedura exproprierii, acte apreciate

ca nelegale de către reclamantă, respectiv procesul-verbal din 21 aprilie 2009,

așa încât pentru a se putea reține legalitatea hotărârii contestate, este absolut

necesar a se analiza și legalitatea actelor în baza cărora aceasta a fost emisă.

S-a apreciat că acțiunea reclamantei nu

poate fi scindată în două capete de cerere, nelegalitatea procesului-verbal menționat

reprezentând o chestiune prejudicială, care și dacă nu era invocată, instanța era

obligată să o analizeze, având în vedere că hotărârea a fost contestată și s-a solicitat

anularea ei, ca urmare a faptului că nu a fost exprimat în mod valabil consimțământul

la despăgubire.

În ceea ce privește dispozițiile legale

incidente în cauză, tribunalul a reținut că, hotărârea contestată a fost emisă la

o dată când erau în vigoare prevederile Legii nr. 198/2004 și H.G. nr. 941/2004

de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a acestei legi, cu modificările

legislative intervenite până la data pronunțării hotărârii de expropriere.

Contestația a fost introdusă la data de

3 iunie 2008 (data poștei), hotărârea fiindu-i comunicată reclamantei la data de

22 mai 2008, fiind respectat și termenul de 15 zile prevăzut de art. 9 din Legea

nr. 198/2004, de la comunicarea hotărârii.

Ulterior, pe parcursul soluționării cauzei,

au intervenit două modificări legislative, respectiv Legea nr. 184/2008 publicată

în M. Of. nr. 740/31.10.2008, și O.U.G. nr. 228/2008 publicată în M.Of. nr. 3/05.01.2008,

modificări care au stat la baza apărărilor ambelor părți în prezenta cauză.

Astfel, în art. 9 din Legea nr. 198/2004,

anterior modificării, se prevedea că expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii

prevăzut la art. 8, precum și orice persoană care se consideră îndreptățită la despăgubire

pentru exproprierea imobilului, se poate adresa instanței judecătorești competente

în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute

la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată

hotărârea Comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire.

Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile

acestui articol se soluționează potrivit dispozițiile art. 21 - 27 din Legea

nr. 33/1994, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii.

Prin Legea nr. 184/2008 se modifică

art. 9 din Legea nr. 198/2004, și se prevede că expropriatul nemulțumit de cuantumul

despăgubirii consemnate în condițiile art. 5 alin. (4)-(8) și ale art. 6 alin.

(2), se poate adresa instanței judecătorești competente în termen de 30 de zile

de la data când a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii,

sub sancțiunea decăderii, acțiunea soluționându-se potrivit dispozițiile art. 21

- 27 din Legea nr. 33/1994, iar la calcularea cuantumului despăgubirii, experții

și instanța de judecată se raportează la momentul transferului dreptului de proprietate,

în condițiile art. 15 din lege, transfer care opera fie la data plății despăgubirilor

pentru expropriere, fie la data consemnării acestora.

S-a reținut că Legea nr. 198/2004 a fost

modificată și prin O.U.G. nr. 228/2008, alin. (3) al art. 9 având următorul cuprins:

acțiunea se soluționează potrivit dispozițiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994,

în ceea ce privește stabilirea despăgubirii, fiind înlăturată prevederea ce se referea

la obligația instanței de a se raporta la momentul transferului dreptului de proprietate.

S-a mai reținut că pârâtul a apreciat că

reclamanta nu poate formula contestație, întrucât și-a exprimat acordul în fața

Comisiei constituită conform art. 6 din Legea nr. 198/2004 cu privire la cuantumul

despăgubirii, astfel că, solicitarea de anulare a hotărârii de stabilirea despăgubirilor

nu mai poate fi primită, fiind atât inadmisibilă, cât și lipsită de interes.

Reclamanta a contestat acordul exprimat

în fața Comisiei, arătând, pe de o parte, că acesta nu a fost dat de o persoană

cu procură specială, deși a fost încheiat un act de dispoziție privind un bun imobil

din patrimoniul reclamantei, iar pe de altă parte, procesul-verbal încheiat cu ocazia

exprimării așa-zisului acord nu a fost semnat de cel puțin trei membri care au alcătuit

Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, în conformitate cu dispozițiile

art. 9 alin. (9) din H.G. nr. 941/2004.

Față de aceste apărări ale părților instanța

a reținut că necesitatea existenței unui mandat special și autentic pentru semnarea

procesului-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirii nu se regăsește în nici

o dispoziție legală din Legea nr. 198/2004.

Procesul-verbal s-a încheiat în conformitate

cu dispozițiile art. 9 alin. (9) din H.G. nr. 941/2004, în vigoare la acel moment.

Aceste dispoziții legale, nu prevăd necesitatea

unei procuri speciale autentice pentru ca titularul dreptului real să își exprime

acordul cu privire la suma propusă cu titlu de despăgubire, între părți nefiind

încheiat un act juridic a cărui valabilitate să fie condiționată de existenta unui

astfel de mandat.

Cererea de acordare a despăgubirii formulată

în condițiile art. 4 din H.G. nr. 941/2004, în care de asemenea se exprimă acordul

reclamantei cu privire la suma propusă cu titlu de despăgubire, a fost formulată

prin reprezentantul legal S.A.S., în calitate de director general, așa încât inexistența

unui mandat special la semnarea procesului-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirii,

nu atrage nelegalitatea acestuia, în condițiile în care, o procură specială autentică

este solicitată doar în cazul în care există mai mulți titulari de drepturi reale

cu privire la imobilul supus exproprierii, când cererea pentru plata despăgubirilor

poate fi semnată de către toți personal, sau prin mandatar împuternicit special,

procura fiind atașată cererii.

Tribunalul a mai reținut că procesul-verbal

a fost semnat de unul dintre avocații Cabinetului de Avocatură W.O.A., în baza contractului

de asistență juridică din 11 ianuarie 2008, care a avut ca obiect redactare și semnare

acte, reprezentare, asistare și consultații juridice, iar așa cum rezultă din împuternicirea

avocațială aflată la dosar, doamna avocat O.O., a fost împuternicită de reclamantă

să exprime punctul de vedere al reclamantei referitor la oferta și condițiile exproprierii

în litigiu pentru cauze de utilitate publică, în fața Comisiei constituită în baza

art. 6 din Legea nr. 198/2004 - Consiliul Local sector 1 București.

Or, cererea de acordare a despăgubirii

semnată de reprezentantul legal - directorul general al societății reclamante, însoțită

de împuternicirea avocațială menționată fac dovada, unui acord valabil exprimat

cu privire la suma propusă cu titlu de despăgubire.

Nici semnarea procesului-verbal de stabilire

a cuantumului despăgubirii doar de către doi membri, dintre cei trei prevăzuți de

H.G. nr. 941/2004, nu reprezintă un motiv de nelegalitate a acestuia, deoarece lucrările

Comisiei s-au desfășurat în prezența a trei membri conform art. 9 din Norme, iar

nesemnarea unui exemplar, din cele șase originale a fost doar o omisiune a unora

dintre membri.

Tribunalul a constatat că nu s-a depus

un alt înscris de către pârât la dosar, din care să rezulte că procesul-verbal a

fost semnat de cel puțin trei membri, însă în procesul-verbal depus de reclamantă

rezultă că s-a întrunit Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, în componența

indicată în acest înscris, respectiv viceprimar unitatea administrativ teritorială,

reprezentant Instituția Prefectului Municipiului București, un reprezentant O.C.P.I.

București, doi reprezentanți expropriatori și secretarul unității administrativ

teritoriale.

Tribunalul a apreciat că exprimarea acordului

reclamantei în fața Comisiei, nu constituie o piedică legală în formularea contestației

cu privire la cuantumul despăgubirii, câtă vreme Legea nr. 198/2004, prevede posibilitatea

de formulare a contestației pentru expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii

prevăzute la art. 8 din lege.

Abia după modificările aduse Legii nr.

198/2004 s-ar putea interpreta că în cazul exprimării unui acord în fața Comisiei

cu privire la suma propusă ca despăgubire, expropriatul nu s-ar mai putea adresa

instanței pentru stabilirea unei alte despăgubiri.

Așa fiind, tribunalul a apreciat că cererea

reclamantei îndeplinea la momentul sesizării instanței, condițiile de exercițiu

ale acțiunii civile în cadrul acestei proceduri speciale de expropriere și, chiar

dacă dispozițiile legale au fost modificate ulterior, și ar fi de imediată aplicare,

acestea nu pot reglementa decât situații intervenite după intrarea lor în vigoare,

reclamanta beneficiind de dispozițiile legale ce i se aplicau în momentul desfășurării

procedurii exproprierii și a formulării contestației.

S-au avut în vedere dispozițiile art. 44

din Constituția României și ale art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul fundamental la proprietate

și respectarea bunurilor, potrivit cărora nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea

sa, decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și

de principiile generale ale dreptului internațional, și numai după o justă și prealabilă

despăgubire.

În cazul în care s-ar considera că reclamanta

nu mai poate contesta cuantumul despăgubirii stabilite, în situația în care a fost

de acord cu suma propusă cu acest titlu, deși Legea nr. 198/2004 anterior modificării

acorda posibilitatea contestării acestui cuantum necondiționat, s-ar încălca în

mod evident dreptul acesteia de a obține o justă despăgubire.

Chiar dacă pe parcursul judecării cauzei

au fost în vigoare dispoziții legale care făceau trimitere la momentul transferului

dreptului de proprietate, tribunalul a apreciat că, în raport de considerentele

expuse mai sus, cu privire la posibilitatea formulării contestației în prezenta

cauză, cererea reclamantei nu se poate soluționa decât în conformitate cu dispozițiile

legale în vigoare la momentul introducerii contestației, cu atât mai mult cu cât,

și după ultimele modificări intervenite până la pronunțarea hotărârii, se face trimitere

tot la dispozițiile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 21-27

din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și

din prejudiciul cauzat proprietarului, iar la calcularea cuantumului despăgubirilor,

experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit,

imobilele de același fel, în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii

raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz,

altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.

Analizând raportul de expertiză efectuat

în cauză împotriva căruia părțile nu au formulat obiecțiuni, tribunalul a constatat

că valoarea despăgubirii a fost stabilită la suma de 178.596 RON echivalentul a

43.560 euro, la momentul efectuării raportului de expertiză (3 iunie 2009), și prin

urmare aceasta este valoarea care ar reprezenta o dreaptă despăgubire cuvenită reclamantei,

conform art. 1 din Legea nr. 33/1994.

Deși reclamanta a apreciat că instanța

ar trebui să se raporteze la momentul transmiterii dreptului de proprietate către

stat, valoarea stabilită acoperind și prejudiciul suferit de reclamantă în calitate

de proprietar prin diminuarea suprafeței totale pe care o deține, tribunalul a apreciat

că dispozițiile speciale sunt imperative și de strictă aplicare, așa încât singurul

moment ce reprezintă un criteriu legal, este cel al efectuării expertizei.

De asemenea, tribunalul a constatat că

la stabilirea valorii reale a despăgubirilor, așa cum rezultă din obiectivele stabilite

pentru expertiză, s-a avut în vedere și eventualul prejudiciu suferit de proprietar,

ca efect al exproprierii, așa încât valoarea reținută mai sus acoperă și daunele

aduse proprietarului, cu atât mai mult cu cât, reclamanta nu a prezentat nicio dovadă

din care să rezulte prejudiciul suferit, iar despăgubirea stabilită de expert este

aproape dublă față de cea stabilită de expropriator.

Referitor la susținerile pârâtului cu privire

la modalitatea de stabilire a despăgubirilor, potrivit cărora experții ar fi trebuit

să aibă în vedere prețurile de tranzacționare a terenurilor în zonă în perioada

în discuție, tribunalul a apreciat că sunt neîntemeiate, câtă vreme dispozițiile

art. 26 din Legea nr. 33/1994 sunt clare și de strictă aplicare și interpretare,

în ceea ce privește criteriul care trebuie avut în vedere, respectiv prețul cu care

se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în zonă, la data efectuării expertizei,

fapt ce presupune analizarea unei oferte de piață, așa cum au procedat și experții

din prezenta cauză.

Tribunalul a reținut că pârâtul expropriator

nu a administrat probe din care să rezulte că ofertele analizate de experți nu ar

fi reale, sau că în perioada în discuție prețurile cu care s-au vândut efectiv terenurile

în zonă au fost mai mici decât cele reținute de experți.

Împotriva sentinței civile nr. 1493 din

21 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a

declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București,

considerând hotărârea pronunțată, ca fiind

nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive:

Instanța trebuia să aibă în vedere dispozițiile

art. 9 din Legea nr. 198/2004, astfel cum erau în vigoare la data introducerii acțiunii,

potrivit cărora expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute de

art. 8 din lege, precum și orice persoană interesată care se consideră îndreptățită

la despăgubire pentru exproprierea imobilului, se poate adresa instanței competente

în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei,

prin care i s-a respins în tot sau în parte, cererea de despăgubire.

Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile

respectivului articol, se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21-27 din Legea

nr. 33/1994, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii. În acest caz, plata despăgubirii

se face de către expropriator în termen de 30 zile de la data solicitării, pe baza

hotărârii judecătorești definitive și irevocabile de stabilire a cuantumului acestora.

S-a criticat faptul că, față de dispozițiile

art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, care reglementează modalitatea de stabilire a

despăgubirilor de către instanță, prevăzându-se în mod imperativ faptul că în urma

primirii rezultatului expertizei, instanța îl va compara cu oferta și cu pretențiile

formulate de părți și va hotărî, tribunalul trebuia să aprecieze că rezultă necesitatea

existenței unui raport juridic premergător soluționării contestației, respectiv

stabilirea despăgubirii de către expropriator și comunicarea ofertei de despăgubire,

și ulterior, comunicarea acordului persoanei expropriate în vederea încasării despăgubirii,

pe de o parte, sau pe de altă parte, comunicarea faptului că persoana expropriată

nu este de acord cu despăgubirea stabilită, situație în care se procedează la consemnarea

sumei stabilite ca despăgubire, care nu va mai putea fi ridicată decât în baza documentelor

prevăzute limitativ de lege (art. 8 din Legea nr. 184/2008).

Apelantul a susținut că în prezenta cauză,

prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 22 aprilie 2008, a fost stabilită

o sumă pentru terenul expropriat aparținând reclamantei, acordarea despăgubirii

aferente efectuându-se prin consemnare, la data de 24 aprilie 2008, după cum rezultă

din borderoul de plăți nr. 1, depus la dosar, întrucât reclamanta și-a exprimat

fără echivoc acordul privind valoarea despăgubirilor, prin cererea de acordare a

acestora, semnată de reprezentantul său legal, directorul general al societății

reclamante, S.A.S., care a acceptat expres și fără echivoc oferta de despăgubire

și condițiile exproprierii, aspecte confirmate ulterior și de către reprezentantul

convențional, avocatul O.O..

S-a arătat că ulterior reclamanta a formulat

în termen contestația, întrucât mandatarii acesteia au acționat cu depășirea puterilor

mandatului, atunci când au semnat procesul-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirii

din 21 aprilie 2008, cu consecința exprimării unui consimțământ nevalabil al apelantei.

S-a mai arătat că pe parcursul judecării

cauzei, reclamanta a avut în continuare aceeași poziție, în sensul că mandatul dat

Societății de avocatură W.O.A. a fost dat doar pentru „redactare și semnare acte,

reprezentare, asistare, consultații juridice", iar pentru semnarea procesului-verbal

reclamanta consideră că era nevoie de un mandat special.

În opinia apelantului, instanța de fond

ar fi trebuit să stabilească ce efecte a produs semnarea acestui proces-verbal,

în care societatea era de acord cu cuantumul despăgubirilor, proces-verbal semnat

de directorul general al societății, iar dacă Legea nr. 198/2004 nu reglementează

această ultimă posibilitate, tribunalul trebuia să constate că prin legea de modificare

s-a prevăzut posibilitatea acceptării cuantumului despăgubirii, chiar anterior pronunțării

unei hotărâri judecătorești, susținând că de vreme ce reclamanta a acceptat cuantumul

despăgubirii stabilite prin hotărârea contestată în cauză, declarația sa a produs

efecte prin primirea sumei consemnate, și-n lipsa căreia suma nu ar fi putut fi

încasată de către reclamantă până la pronunțarea unei hotărâri irevocabile în prezenta

cauză.

Așa fiind, apelantul a arătat că, pronunțând

această hotărâre, tribunalul trebuia să aprecieze interesul reclamantei în soluționarea

contestației formulate, interes care trebuie să subziste pe tot parcursul procesului

și care nu mai îndeplinește condițiile obligatorii, respectiv pe aceea de a fi legitim

și de a fi actual, deoarece legea nu recunoaște reclamantei posibilitatea de continuare

a judecății în vederea stabilirii despăgubirilor, după darea unei declarații prin

care a acceptat cuantumul despăgubirii, astfel cum a fost stabilit prin hotărârea

contestată.

A susținut apelantul că interesul nu este

nici actual, nici în momentul formulării cererii, cât și pe parcursul procesului,

întrucât reclamanta fusese de acord cu suma stabilită drept despăgubire, și ulterior

nu se mai poate reține actualitatea interesului, câtă vreme reclamanta a încasat

chiar suma din hotărârea contestată, acceptând această sumă, și pe cale de consecință,

încasând despăgubirea.

În subsidiar, apelantul a solicitat ca,

în situația în care instanța va trece peste aceste apărări, să aibă în vedere că

reclamanta ar fi avut dreptul doar la diferența dintre valoarea reală a terenului

și suma încasată la data de 24 aprilie 2008, de 24.200 euro, astfel că trebuia să

acorde doar diferența respectiv suma de 19.369 euro.

Pârâtul Statul Român prin Compania Națională

de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA

a declarat apel împotriva sentinței civile

nr. 1493 din 21 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a

civilă.

S-a arătat că hotărârea este netemeinică

și nelegală, întrucât se întemeiază pe un raport de expertiză netemeinic și profund

criticabil, sub aspectul evaluării făcute de către experți și pentru că s-a considerat

că acordul de voință exprimat în fața comisiei de expropriere, nu produce efecte

juridice în ceea ce o privește pe reclamantă.

S-a susținut că expertiza omologată de

instanță a fost efectuată cu ignorarea dispozițiilor legale, deoarece potrivit art

26 alin. (2) din Legea nr. 55/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții,

precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele

de același fel in unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului

de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz altor persoane

îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.

S-a arătat că experții nu au avut în vedere

prețul cu care se vând terenurile din zona în litigiu, ci doar s-au raportat la

prețurile cu care diverși particulari au lansat oferte pe piața imobiliară, această

situație venind în contradicție cu metoda folosită, metoda comparației directe,

presupunând comparația între prețuri efective de tranzacționare a imobilelor de

același fel, având ca scop stabilirea valorii de piață a imobilului expropriat.

S-a susținut că experții au omis regulile

care se folosesc în aplicarea acestei metode, care are ca premisă notorietatea faptului

că prețurile de vânzare sunt întotdeauna diferite de prețurile de ofertare (care

sunt întotdeauna mai mici) și că metoda folosită de experți trebuia să aibă în vedere

comparația prețurilor de vânzare și nu a prețurilor de ofertare, pentru a înlătura

orice posibilitate de fraudare prin publicarea pro causa a unor anunțuri în presă

la prețuri mult mai mari.

S-a criticat faptul că la întocmirea raportului

de expertiză și stabilirea valorii despăgubirilor, pe care expropriatorul le-ar

datora reclamanților, experții nu au avut în vedere dispozițiile art. 26 alin.

(4) din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora, în cazul exproprierii parțiale, dacă

partea de imobil rămasă neexpropriată va dobândi un spor de valoare, ca urmare a

lucrărilor ce se vor realiza, experții, ținând seama de prevederile alineatului

precedent, vor putea propune instanței o eventuală reducere numai a daunelor.

S-a susținut că în cauza dedusă judecății,

este analizată o astfel de situație, iar din cuprinsul raportului de expertiză nu

reiese poziția experților cu privire la sporul de valoare pe care terenul îl va

dobândi, ca urmare a lărgirii șoselei de centură (principala cale de acces la terenul

în cauză și singura cale de acces asfaltată la terenul cate este afectat de expropriere),

operațiune prin care toate terenurile deservite de această arteră vor dobândi un

spor de valoare, adus de asigurarea unui acces extrem de facil, ca urmare a lucrărilor

ce se vor realiza.

Hotărârea a mai fost criticată pentru că

întregul raționament al primei instanțe ar fi fost corect, numai dacă s-ar fi analizat

situația în care reclamanta nu s-ar fi prezentat în fața comisiei de expropriere,

or cât timp prima instanță a apreciat corect că ea a fost reprezentată legal în

fața acesteia și și-a dat acordul că suma de 24.200 euro reprezintă valoarea despăgubirilor

care i se cuvin pentru terenul expropriat, la momentul respectiv s-au întâlnit voințele

expropriatorului (în speță, Statul Român) și a expropriatului (în speță, SC R.

SA), care au stabilit împreună o anumită valoare a despăgubirilor.

Susține apelantul că acest acord de voință

este un act juridic bilateral, supus dispozițiilor C. civ. referitoare la convenții,

respectiv dispozițiilor art. 969 C. civ., potrivit cărora convențiile legal făcute

au putere de lege între părțile contractante și ele se pot revoca prin consimțământul

mutual sau din cauze autorizate de lege, iar prima instanță a încălcat acest text

de lege, fără să arate motivele pentru care o convenție poate fi schimbată unilateral.

Prin decizia nr. 282 A din 22 decembrie

2011 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale,

a respins apelurile.

Pentru a pronunța această decizie instanța

a reținut că sunt incidente principiile aplicării legii în timp, respectiv principiul

"tempus regit actum" și principiul neretroactivității.

Hotărârea contestată în cauza dedusă judecății,

a fost emisă la o dată când erau în vigoare prevederile Legii nr. 198/2004 și respectiv,

H.G. nr. 941/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a acestei legi,

cu modificările legislative intervenite până la data pronunțării hotărârii de expropriere(22

aprilie 2008). în art. 9 din lege se dispune că expropriatul nemulțumit de cuantumul

despăgubirii prevăzut la art. 8, precum și orice persoană care se consideră îndreptățită

la despăgubire pentru exproprierea imobilului, se poate adresa instanței judecătorești

competente în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului

prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la care i-a fost

comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea

de despăgubire.

Într-o atare situație și pentru stabilirea

cu respectarea dispozițiilor legale a calculului despăgubirilor, în mod corect expertiza

apelului a procedat prin luarea în considerare a valorilor tranzacționate asupra

unor terenuri aflate pe raza aceleiași unități administrativ teritoriale într-un

interval de timp apropiat și nu în funcție de ofertele de vânzare la care s-a raportat

expertiza instanței de fond.

Astfel, prin raportare la data întocmirii

raportului de expertiză a fost stabilită în apel, după încuviințarea obiecțiunilor

intimatei contestatoare, o valoare de 155,96 euro/mp de teren, față de 180 euro/mp

cât a reținut instanța de fond, ambele valori situate peste cuantumul de 100 euro/mp

stabilit prin hotărârea Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 - Consiliul

Local sector 1 București.

Pe de altă parte, expertiza evaluatoare

întocmită în apel, după încuviințarea obiecțiunilor, a evidențiat o valoare de 315

euro/mp de teren, prin raportare la data exproprierii - 22 aprilie 2008, față de

215 euro/mp cât a reținut instanța de fond.

În lumina dispozițiilor art. 27 alin.

(1) din Legea nr. 33/1994, primind rezultatul expertizei, instanța îl va compara

cu oferta și cu pretențiile formulate de părți. Astfel, suma calculată de expertiza

apelului cu titlu de despăgubire, incluzând valoarea de circulație a terenului și

valoarea prejudiciului, este mai mare decât cea de 24,200 RON oferită de expropriator,

dar și față de valorile totale identificate de expertiza fondului, astfel:

- echivalentul a 76.230 euro, prin raportare

la data exproprierii, față de 52.030 euro, cât a reținut expertiza primei instanțe;

- echivalentul total a 59.576 euro (37.742

euro valoare de circulație teren plus 21.834 euro valoare prejudiciu), prin raportare

la data întocmirii raportului de expertiză, față de 43.560 euro, cât a reținut expertiza

primei instanțe.

Comparând aceste valori și ținând seama

de fluctuația prețurilor de tranzacționare ale terenurilor limitrofe celui în litigiu,

în intervalul de timp scurs de la momentul emiterii hotărârii contestate (22 aprilie

2008), prețuri care au înregistrat un trend ascendent, apoi descendent al valorii

proprietăților, s-a apreciat că se impune menținerea despăgubirilor acordate de

prima instanță, aflate la o valoare inferioară celei stabilite prin expertiza apelului,

pentru a nu priva expropriatul de diferența de valoare cuvenită, dar și în respectarea

principiului „non reformatio in pejus", care interzice agravarea situației

apelantului, în propria cale de atac.

Această valoare subliniază netemeinicia

criticilor apelantului Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România SA, dar nu în privința criteriilor de raportare, ci a reținerii

nivelului despăgubirilor pentru imobilului expropriat.

Cât privește valoarea prejudiciului stabilit

în expertiza efectuată în apel, s-a reținut că s-a efectuat calculul acestuia, prin

luarea în considerare a unui procent de 8% din valoarea terenului expropriat, luându-se

în considerare zona de restricție pe 100 de metri, calculată de la limita cadastrală

a căii ferate, precum și lipsa de interes în zonă manifestată în ultimii doi ani.

Astfel, prejudiciul a fost descris convingător, ca reflectându-se în diminuarea

valorii terenului rămas neexpropriat (de 1.750 mp), cu atât mai mult cu cât avantajul

ipotetic invocat de apelant, care ar putea fi fructificat de către reclamantă, conduce

către un spor de valoare incert, în timp ce prejudiciul este real și actual.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs pârâtul Statul român

prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România și Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Pârâtul Statul român prin Compania Națională

de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România

a susținut incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C.

proc. civ..

În critici s-a susținut că Tribunalul București

a stabilit ca preț al exproprierii suma de 43.560 euro, la data întocmirii raportului

de expertiză, iar instanța de apel, în urma unei noi expertize a suplimentat suma

de 43.560 euro cu 21.834 euro cu motivarea reținută de expertiză că expropriatul

rămâne cu o suferință rezultată din diminuarea suprafeței deținute în proprietate.

Reținerea unui prejudiciu suplimentar reprezintă

o agravare a situației pârâtului în propria cale de atac, fiind încălcate dispozițiile

art. 296 teza a II-a C. proc. civ., motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 5

C. proc. civ..

Încălcarea dispozițiilor art. 296 C.

proc. civ. se încadrează și în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ..

S-a mai susținut că instanța de apel nu

s-a pronunțat pe unul din mijloacele de apărare formulate, fiind incident motivul

de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ..

Prin motivele de apel s-au invocat prevederile

art. 969 C. civ., arătându-se că potrivit acestui text de lege la data semnării

procesului-verbal în fața comisiei de expropriere s-a realizat acordul de voință

cu privire la prețul exproprierii.

Curtea de Apel București a omis să se pronunțe

pe această apărare, încălcând dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., această critică încadrându-se în motivul de casare prevăzut de art. 304

pct. 5 C. proc. civ..

Instanța de apel a încălcat prevederile

art. 969 C. civ., fiind incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ..

SC R. SA prin reprezentatul său legal și-a

dat acordul pentru suma de 24.200 euro. Acest acord de voință este un act juridic

bilateral conform art. 969 C. civ., convenție ce se poate revoca prin consimțământul

ambelor părți ori în cauze autorizate de lege, text de lege încălcat de instanța

de apel. Expropriatorul nu și-a dat acordul pentru revocarea sau modificarea convenției

de stabilire a despăgubirilor la valoarea de 24.200 euro și nu s-a făcut dovada

că ar exista o cauză autorizată de lege pentru schimbarea voinței unilateral. în

consecință acceptarea cererii SC R. SA prin care s-a răzgândit cu privire la prețul

exproprierii reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 969 C. civ.. Printr-o interpretare

forțată a dispozițiilor Legii nr. 198/2004 și a modificărilor ulterioare nu se poate

ajunge la concluzia că expropriatul se poate răzgândi cu privire la prețul stabilit

prin acord.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București

a

invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

Atât instanța de fond cât și instanța de

apel rețin nu numai că formularea cererii de acordare a despăgubirii adresată în

condițiile art. 4 din H.G. nr. 941/2004 de către reclamantă și semnarea procesului-verbal

din 2009 reprezintă un acord legal exprimat, dar aceste manifestări de voință sunt

supuse principiilor aplicării legii în timp față de momentul emiterii hotărârii

de expropriere, în raport de incidența art. 9 din Legea nr. 198/2004 anterior modificărilor

legislative intervenite pe parcursul soluționării cauzei care se refereau la cuantumul

despăgubirilor stabilite și nu doar consemnate. Acest tip de analiză eludează efectele

juridice produse de cererea de acordare a despăgubirilor formulată de reclamantă,

ca act juridic unilateral precum și a efectelor acordului de voință cu privire la

plata despăgubirii ca act juridic bilateral supus dispozițiilor C. civ.. Actul juridic

ca cel din speță este irevocabil, excepțiile fiind strict prevăzute de lege(art.

922 C. civ., art. 701 C. civ. ș.a.).

Față de semnarea procesului-verbal din

2009 demonstrarea tezei admisibilității contestației reclamantei încalcă dispozițiile

art. 969 C. civ. și instanța de fond/apel nu demonstrează motivele pentru care o

asemenea convenție poate fi schimbată unilateral, mai ales când unul din cocontractanți

și-a îndeplinit contraprestația.

Delimitarea reclamantei de actele reprezentanților

săi nu poate fi primită.

Reclamanta și-a dat acordul în deplină

cunoștință , suma fiind rezonabilă față de valoarea bunului, respectându-se dreptul

de proprietate ocrotit de dispozițiile art. 44 Constituție și art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, asupra căruia nu se

mai poate reveni.

Recursurile vor fi admise pentru următoarele

considerente.

Motivele de recurs invocate în cele două

recursuri vor fi analizate împreună, deoarece vizează aspecte comune ale aplicării

greșite ale acelorași dispoziții legale.

Prin cererea de chemare în judecată introdusă

la data de 11 iunie 2008 (data poștei 3 iunie 2008) reclamanta a contestat hotărârea

de stabilire a despăgubirilor din 22 aprilie 2008 și procesul-verbal de stabilire

a cuantumului acestor despăgubiri din 21 aprilie 2008.

Ulterior introducerii cererii de chemare

în judecată, la data de 31 octombrie 2008, Legea nr. 198/2004 a fost modificată

prin Legea nr. 184/2008, printre altele în privința modalității de plată a despăgubirilor,

noua reglementare stabilind că eliberarea acestora se face în baza cererii persoanei

interesate, însoțită de o declarație autentică de acceptare a cuantumului despăgubirilor

propuse de expropriator precum și în privința calculului cuantumului despăgubirii

cu privire la care experții și instanța urmau a se raporta la momentul transferului

dreptului de proprietate, care opera fie la data plății despăgubirilor, fie la data

consemnării acestora.

În speță, oferta de despăgubiri și acceptarea

acesteia, materializată în semnarea procesului-verbal contestat de reclamantă reprezintă

o manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, dând naștere

unui act juridic bilateral (convenție) care potrivit art. 969 C. civ. este obligatoriu

(alin. (1)) și irevocabil (alin. (2)).

Revenirea reclamantei asupra acceptării

cuantumului despăgubirilor este o manifestare unilaterală de voință și nu poate

afecta în mod legal existența înțelegerii anterioare cu pârâtul exprimată în acest

proces-verbal.

Așa fiind, reclamanta nu mai justifică

un interes legitim și actual în promovarea cererii de chemare în judecată privind

contestarea cuantumului despăgubirilor, iar instanța de fond și instanța de apel

au aplicat greșit dispozițiile legale.

Atât instanța de fond cât și de instanța

de apel au reținut că procesul-verbal este un înscris juridic încheiat cu respectarea

dispozițiilor legale, dar statuat greșit că exprimarea acordului de voință al reclamantei

în fața comisiei nu constituie o piedică legală în formularea contestației cu privire

la cuantumul despăgubirii, cu motivarea că Legea nr. 198/2004 prevede această posibilitate

și că, abia după modificările aduse Legii nr. 198/2004 se poate interpreta că în

cazul exprimării unui acord în fața comisiei cu privire la suma propusă ca despăgubire

expropriatul nu s-ar mai putea adresa instanței cu solicitarea de a se stabili altă

despăgubire.

Procesul-verbal din 2009, a fost încheiat

în conformitate cu dispozițiile art. 9 alin. (9) din H.G. nr. 941/2004 și reprezintă

un act juridic bilateral conform art. 969 C. civ., prin care reclamanta și-a manifestat

voința în sensul acceptării ofertei de despăgubiri pentru expropriere.

Față de existența acestui

proces-verbal, nu poate fi primită susținerea că cererea de chemare în judecată

a reclamantei constând în contestarea cuantumului despăgubirilor ar fi fondată,

pentru că s-ar încălca dispozițiile art. 969 C. civ.,

În consecință, pentru considerentele ce

preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1), alin. (3) și alin. (7) C.

proc. civ. recursurile vor fi admise, va fi casată decizia recurată și sentința

instanței de fond și, în rejudecare, va fi respinsă acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtul

Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România

și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva

deciziei civile nr. 282A din 22 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția

a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă

și asigurări sociale.

Casează decizia atacată și sentința civilă

nr. 1493 din 21 decembrie 2009 a Tribunalului București, secția a IlI-a civilă și,

în rejudecare, respinge acțiunea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12

martie 2013.