ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 113/2013

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 946 din 20

mai 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția

prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, a respins, ca

prescrisă, acțiunea precizată formulată de reclamantul S.D. în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect

plata contravalorii imobilului-construcție demolat, situat în situat în

București, sector 3, preluat prin expropriere, în baza Decretului Consiliului

de Stat nr. 217/1989.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că reclamantul a urmat calea reglementată de Legea nr, 10/2001,

fiindu-i emisă dispoziția din 30 noiembrie 2007, prin care s-a propus acordarea

de despăgubiri numai pentru terenul în suprafață de 160 mp, nu și pentru

construcția situată pe teren, demolată; această dispoziție a fost menținută în

instanță, fiind respinsă, în mod irevocabil, contestația formulată împotriva

ei, cu motivarea că reclamantul a fost decăzut din dreptul de a solicita

despăgubiri pentru construcția demolată, deoarece prin notificarea depusă în baza

Legii nr. 10/2001 a solicitat doar restituirea în natură a terenului, nu și

măsuri reparatorii pentru construcția demolată.

Întrucât nu a obținut despăgubiri

pentru construcția demolată pe calea legii speciale de reparație, reclamantul a

formulat prezenta acțiune în pretenții, apreciind că dreptul la despăgubiri

izvorăște chiar din neaplicarea legală a Decretului nr. 217/1989, pentru că

deși a fost

expropriat,

nu i s-au acordat despăgubirile cuvenite pentru construcția expropriată și

demolată.

Tribunalul a reținut că Decretul nr.

217 din 12 septembrie 1989 a fost abrogat după data de 22 decembrie 1989, iar

imobilul proprietatea reclamantului a fost preluat în mod abuziv de către stat

în perioada

6

martie

1945 - 22

decembrie 1989, pentru terenul pe care s-a aflat construcția demolată,

reclamantul primind măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Dat fiindcă reclamantul a înțeles să își

întemeieze cererea pe actul normativ de expropriere, pentru faptul că pentru construcția

demolată nu a primit dreapta și prealabila despăgubire prevăzută de lege la trecerea

imobilului în proprietatea statului, tribunalul a apreciat că dreptul la despăgubiri

s-a născut la data aplicării decretului de expropriere, atâta vreme cât chiar în

cuprinsul decretului se prevedea acordarea de despăgubiri, calculate potrivit tabelului

anexă la decret, unde reclamantul figura cu suma de 80.000 ROL.

Reclamantul a susținut că nu a încasat

această sumă, întrucât la data exproprierii nu se afla în România, ci lucra în Germania,

împrejurare care este lipsită de relevanță, cât timp nu a solicitat despăgubirile

stabilite în termen de 3 ani de la data aplicării decretului de expropriere.

Pe de altă parte, tribunalul a avut în

vedere că prin Decizia în interesul legii nr. 53 din 4 iunie 2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, s-a statuat că art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se

aplică acțiunilor privind imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acest din

urmă act normativ special oferind cadrul juridic complet pentru acordarea de măsuri

reparatorii și pentru imobilele expropriate. Or, reclamantul încercă, prin prezenta

acțiune, să nesocotească hotărârile judecătorești prin care s-a soluționat, în raport

de dispozițiile Legii nr. 10/2001, chestiunea litigioasă a despăgubirilor aferente

construcției demolate, hotărâri care se bucură de puterea lucrului judecat.

În

concluzie, față de temeiul de drept pe care reclamantul a

solicitat să fie judecat, tribunalul a reținut că dreptul material la acțiunea în

despăgubiri s-a născut chiar din momentul aplicării decretului de expropriere, respectiv

12 septembrie 1989, dar cum acest drept a fost exercitat abia prin cererea introdusă

la 08 iulie 2010, dreptul la acțiune este prescris, fiind scurs termenul de 3 ani

prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

Prin decizia civilă nr. 903A din 14

decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat,

apelul declarat de reclamant împotriva sentinței susmenționate, pentru următoarele

considerente:

Acțiunea reclamantului a fost soluționată

de prima instanță pe excepția prescripției, în raport de art. 3 din Decretul

nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

Pe acest aspect, nu s-a adus nicio critică

sentinței de fond, situație în care instanța de apel, fiind ținută de limitele apelului

conform art. 295 C. proc. civ., va constata că nu există critici și nu va examina

temeinicia și legalitatea soluției pronunțate.

Cât privește motivele de apel formulate,

acestea nu pot fi primite, deoarece instanța nu a susținut existența unei plăți

a despăgubirilor, ci propunerea de acordare de măsuri reparatorii. De asemenea,

examinarea incidenței în cauză a dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu

a condus la soluționarea cererii pe acest temei de drept. Examinarea acestor dispoziții

s-a făcut doar din perspectiva stabilirii regimului juridic aplicabil imobilului

și acțiunii reclamantului.

În

fine, este de observat că prin petitul cererii nu se urmărește

apărarea unui drept de proprietate, ci se solicită despăgubiri, situație în care

nu este aplicabil art. 44 alin. (3) din Constituția României din anul 1991, revizuită,

deoarece exproprierea s-a făcut sub Constituția din anul 1965.

De asemenea, nu se poate face aplicarea

art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, deoarece temeiul invocat de reclamant - Decretul

nr. 217/1989, este anterior momentului în care România a ratificat Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat

recurs reclamantul, la data de 30 ianuarie 2012.

Motivele de recurs au fost depuse prin

memoriu separat, înregistrat la instanță la data de 17 octombrie 2012

.

Astfel, recurentul a arătat că a formulat

prezenta acțiune pentru că nu a fost despăgubit conform Legii nr. 33/1994, în ceea

ce privește imobilul din sector 3, București.

Pentru teren a formulat separat cerere

și prin dispoziția nr. 9180/2007 a Primăriei Municipiului București s-a propus acordarea

de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 160 mp, despăgubire pe care nu a primit-o

până în prezent.

Prin prezenta acțiune a solicitat despăgubiri

pentru imobilul-construcție demolat în baza Decretului nr. 217/1989.

Recurentul susține că, în mod greșit, instanța

de fond și instanța de apel au reținut că solicită acordarea de despăgubiri în baza

Decretului nr. 217/1989, nu în baza Legii nr. 33/1994. Mai mult, instanța de apel

a invocat Decizia nr. 534/2005, fără a o pune în discuție.

Niciodată el nu și-a întemeiat acțiunea

pe prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Acțiunea a fost întemeiată pe prevederile

art. 20 din Legea nr. 33/1994, în sensul că demolarea efectuată în regimul politic

trecut a fost de utilitate publică, pentru că în urma demolării s-a ridicat un nou

cartier bucureștean, ca poziție Piața Alba lulia.

Nu putea solicita despăgubiri în baza unui

decret abrogat, ci a susținut doar că demolarea s-a făcut în baza Decretului

nr. 217/1989.

Instanța a mai reținut prescripția dreptului

material la acțiune, deși Legea nr. 33/1994 nu prevede nici un termen de decădere,

un astfel de termen fiind prevăzut doar de Legea nr. 10/2001.

Prin cererea depusă la data de 26

octombrie 2012, recurentul a indicat motivul de nelegalitate în care se încadrează

criticile formulate, respectiv cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

În ședința publică de la termenul din 21

ianuarie 2013, Înalta Curte a pus în discuția părților, din oficiu, excepția nulității

recursului, în raport de dispozițiile art. 306 alin. (1) cu referire la art. 301

C. proc. civ., față de nemotivarea căii de atac în termenul legal.

Excepția este întemeiată și va fi admisă,

potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Art. 303 alin. (1) C. proc. civ. prevede

că recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului

de recurs, care este de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate, conform

art. 301 C. proc. civ..

Corelativ, art. 306 alin. (1) C. proc.

civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară

de cazul în care se invocă un motiv de ordine publică, în condițiile legii.

În speță, recurentului-reclamant i s-a

comunicat decizia atacată la data de 16 ianuarie 2012, așa cum rezultă din dovada

de comunicare de la fila 14 din dosarul de apel, care îndeplinește toate condițiile

de validitate prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 100 alin. (3) C. proc.

civ..

Prin raportare la această dată, aplicând

modul de calcul pe zile libere, prevăzut de art. 101 alin. (1) C. proc. civ. pentru

termenele procedurale pe zile, urmează a se reține că termenul de motivare a recursului

s-a împlinit la data de 01 februarie 2012.

Recurentul-reclamat a înregistrat la dosar

motivele de recurs cu mult după această dată, respectiv la 17 octombrie 2012, iar

printre ele nu se regăsesc motive de ordine publică.

La termenul de dezbateri din 21

ianuarie 2013, recurentul-reclamant, prin avocat, a arătat că înțelege să invoce,

ca motiv de ordine publică, necompetența materială a tribunalului de a soluționa

cauza în primă instanță.

Față de actuala reglementare a C.

proc. civ., așa cum acest cod a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010,

necompetența materială, deși este de ordine publică, nu mai poate fi însă invocată

în orice fază a procesului, ci numai în fața primei instanțe, in limine litis.

Numai în reglementarea anterioară, necompetența

de ordine publică putea fi invocată în orice stadiu al judecății, de oricare din

părți sau de instanță din oficiu, acesta fiind regimul juridic care era prevăzut

de art. 136 C. proc. civ. pentru orice excepție de ordine publică.

Actualmente, art. 136 C. proc. civ., așa

cum a fost modificat prin art. I pct. 17 din Legea nr. 202/2010, prevede că excepțiile

de ordine publică pot fi invocate în cursul procesului, în cazurile și condițiile

legii, iar art. 159

1

alin. (2) C. proc. civ., introdus prin art. 1

pct. 23 din Legea nr. 202/2010, prevede că necompetența materială și teritorială

de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la prima zi

de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor

asupra fondului. Prin urmare, dacă nu s-a procedat astfel, necompetența de ordine

publică nu mai poate fi invocată direct în apel sau recurs.

Or, recurentul-reclamant invocă direct

în recurs necompetența materială a primei instanțe, ceea ce art. 159

1

alin. (2) C. proc. civ. nu mai permite.

În

concluzie, reținând că recurentul-reclamant nu a motivat recursul

în termenul legal, că motivele din memoriul de recurs depus peste termen nu sunt

de ordine publică, iar motivul privind necompetența materială a primei instanțe,

invocat oral la termenul de dezbateri din 21 martie 2013, nu mai poate fi invocat

direct în recurs, față de actuala reglementare a C. proc. civ., Înalta Curte

urmează să constate nulitatea recursului,

conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul

S.D. împotriva deciziei nr. 903A din 14 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21

ianuarie 2013.