ÎCCJ, decizie (scj.ro #81620)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81620) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Excepția de ordine publică a necompetenței

materiale. Imposibilitatea invocării excepției pentru prima dată

direct în căile de atac în raport de modificările Codului de

procedură civilă aduse prin Legea nr. 202/2010.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Dezbateri. Excepții.

Index alfabetic :

excepții de ordine publică

-

necompetență

materială

C.proc.civ., art. 136, art. 159

1

Notă : S-au avut

în vedere dispozițiile art. 136 și art. 159

1

din vechiului

Cod de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin Legea nr.

202 din

25.11.2010.

Față de actuala reglementare a Codului

de procedură civilă, așa cum acest cod a fost modificat și

completat prin Legea nr.202/2010, necompetența materială, deși

este de ordine publică, nu mai poate fi însă invocată în orice

fază a procesului, ci numai în fața primei instanțe, in limine

litis.

Numai în reglementarea anterioară,

necompetența de ordine publică putea fi invocată în orice stadiu

al judecății, de oricare din părți sau de

instanță din oficiu, acesta fiind regimul juridic care era

prevăzut de art.136 C.proc.civ. pentru orice excepție de ordine

publică.

Actualmente, art.136 C.proc.civ., așa cum a

fost modificat prin art. I pct.17 din Legea nr.202/2010, prevede că

excepțiile de ordine publică pot fi invocate în cursul procesului, în

cazurile și condițiile legii, iar art.159ą alin.(2) C.proc.civ.,

introdus prin art. I pct.23 din Legea nr.202/2010, prevede că

necompetența materială și teritorială de ordine

publică poate fi invocată de părți ori de către

judecător la prima zi de înfățișare în fața primei

instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.

Prin urmare, dacă nu s-a procedat astfel, necompetența de ordine

publică nu mai poate fi invocată direct în apel sau recurs.

Secția I

civilă, decizia nr.113

din  21

ianuarie 2013

Prin sentința civilă nr. 946 din 20.05.2011,

Tribunalul București, Secția a III-a civilă a admis

excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în

consecință, a respins, ca prescrisă, acțiunea

precizată formulată de reclamantul S.D. în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect plata

contravalorii imobilului-construcție demolat, situat în situat în

București, preluat prin expropriere, în baza Decretului Consiliului de

Stat nr.217/1989.

Tribunalul a reținut că reclamantul

a urmat calea reglementată de Legea nr.10/2001, fiindu-i emisă

dispoziția nr.9186/2007, prin care s-a propus acordarea de

despăgubiri numai pentru terenul în suprafață de 160 mp, nu

și pentru construcția situată pe teren, demolată;

această dispoziție a fost menținută în instanță,

fiind respinsă, în mod irevocabil, contestația formulată

împotriva ei, cu motivarea că reclamantul a fost decăzut din dreptul

de a solicita despăgubiri pentru construcția demolată, deoarece

prin notificarea depusă în baza Legii nr.10/2001 a solicitat doar

restituirea în natură a terenului, nu și măsuri reparatorii

pentru construcția demolată.

Întrucât nu a obținut despăgubiri pentru

construcția demolată pe calea legii speciale de reparație,

reclamantul a formulat prezenta acțiune în pretenții, apreciind

că dreptul la despăgubiri izvorăște chiar din neaplicarea

legală a Decretului nr.217/1989, pentru că deși a fost

expropriat, nu i s-au acordat despăgubirile cuvenite pentru

construcția expropriată și demolată.

Tribunalul a reținut că Decretul nr.217/1989 a

fost abrogat după data de 22 decembrie 1989, iar imobilul proprietatea

reclamantului a fost preluat în mod abuziv de către stat în perioada

6.03.1945 – 22.12.1989, pentru terenul pe care s-a aflat construcția

demolată, reclamantul primind măsurile reparatorii prevăzute de

Legea nr.10/2001.

Dat fiindcă reclamantul a înțeles să

își întemeieze cererea pe actul normativ de expropriere, pentru faptul

că pentru construcția demolată nu a primit dreapta și

prealabila despăgubire prevăzută de lege la trecerea imobilului

în proprietatea statului, tribunalul a apreciat că dreptul la

despăgubiri s-a născut la data aplicării decretului de expropriere,

atâta vreme cât chiar în cuprinsul decretului se prevedea acordarea de

despăgubiri, calculate potrivit tabelului anexă la decret, unde la

poziția 287/615 reclamantul figura cu suma de 80.000 lei.

Reclamantul a susținut că nu a încasat

această sumă, întrucât la data exproprierii nu se afla în România, ci

lucra în Germania, împrejurare care este lipsită de relevanță,

cât timp nu a solicitat despăgubirile stabilite în termen de 3 ani de la

data aplicării decretului de expropriere.

Pe de altă parte, tribunalul a avut în vedere

că prin Decizia în interesul legii nr.53/2007 a Î.C.C.J., s-a statuat

că art.35 din Legea nr.33/1994 nu se aplică acțiunilor privind

imobilele expropriate în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989, introduse după

intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, acest din urmă act normativ

special oferind cadrul juridic complet pentru acordarea de măsuri

reparatorii și pentru imobilele expropriate. Or, reclamantul încercă,

prin prezenta acțiune, să nesocotească hotărârile

judecătorești prin care s-a soluționat, în raport de

dispozițiile Legii nr.10/2001, chestiunea litigioasă a

despăgubirilor aferente construcției demolate, hotărâri care se

bucură de puterea lucrului judecat.

În

concluzie, față de temeiul de drept pe care reclamantul a solicitat

să fie judecat, tribunalul a reținut că dreptul material la

acțiunea în despăgubiri s-a născut chiar din momentul

aplicării decretului de expropriere, respectiv 12.09.1989, dar cum acest

drept a fost exercitat abia prin cererea introdusă la 08.07.2010, dreptul

la acțiune este  prescris, fiind scurs termenul de 3 ani prevăzut de

art.3 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă.

Prin decizia civilă nr.903A din

14.12.2011, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței

susmenționate, pentru următoarele considerente:

Acțiunea reclamantului a fost soluționată

de prima instanță pe excepția prescripției, în raport de

art.3 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă.

Pe acest aspect, nu s-a adus nicio critică

sentinței de fond, situație în care instanța de apel, fiind

ținută de limitele apelului conform art.295 C.proc.civ., a constatat

că nu există critici și nu a examinat temeinicia și

legalitatea soluției pronunțate.

Cât privește motivele de apel formulate, acestea nu

pot fi primite, deoarece instanța nu a susținut existența unei

plăți a despăgubirilor, ci propunerea de acordare de măsuri

reparatorii. De asemenea, examinarea incidenței în cauză a

dispozițiilor art.35 din Legea nr.33/1994 nu a condus la soluționarea

cererii pe acest temei de drept. Examinarea acestor dispoziții s-a

făcut doar din perspectiva stabilirii regimului juridic aplicabil

imobilului și acțiunii reclamantului.

În fine, este de observat că prin petitul cererii nu

se urmărește apărarea unui drept de proprietate, ci se

solicită despăgubiri, situație în care nu este aplicabil art.44

alin.(3) din Constituția României din anul 1991, revizuită, deoarece

exproprierea s-a făcut sub Constituția din anul 1965.

De asemenea, nu se poate face aplicarea art.1 din

Protocolul 1 la Convenție, deoarece temeiul invocat de reclamant –

Decretul nr.217/1989, este anterior momentului în care România a ratificat

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

Împotriva deciziei curții de

apel a declarat recurs reclamantul, la data de 30.01.2012.

Motivele de recurs au fost depuse

prin memoriu separat, înregistrat la instanță la data de 17.10.2012.

Astfel, recurentul a arătat

că a formulat prezenta acțiune pentru că nu a fost

despăgubit conform Legii nr.33/1994, în ceea ce privește imobilul din

București.

Pentru teren a

formulat separat cerere și prin dispoziția nr.9180/2007 a

Primăriei Municipiului București s-a propus acordarea de

despăgubiri pentru terenul în suprafață de 160 mp,

despăgubire pe care nu a primit-o până în prezent.

Prin acțiune a solicitat

despăgubiri pentru imobilul-construcție

demolat în baza Decretului nr.217/1989.

Recurentul a susținut că,

în mod greșit, instanța de fond și instanța de apel au

reținut că solicită acordarea de despăgubiri în baza

Decretului nr.217/1989, nu în baza Legii nr.33/1994. Mai mult, instanța de

apel a invocat decizia nr.534/2005, fără a o pune în discuție.

Niciodată nu și-a întemeiat

acțiunea pe prevederile art.35 din Legea nr.33/1994.

Acțiunea a fost întemeiată

pe prevederile art.20 din Legea nr.33/1994, în sensul că demolarea

efectuată în regimul politic trecut a fost de utilitate publică,

pentru că în urma demolării s-a ridicat un nou cartier bucureștean.

Nu putea solicita despăgubiri

în baza unui decret abrogat, ci a susținut doar că demolarea s-a

făcut în baza Decretului nr.217/1989.

Instanța a mai reținut

prescripția dreptului material la acțiune, deși Legea nr.33/1994

nu prevede nici un termen de decădere, un astfel de termen fiind

prevăzut doar de Legea nr.10/2001.

Prin cererea depusă la data de

26.10.2012, recurentul a indicat motivul de nelegalitate în care se

încadrează criticile formulate, respectiv cel prevăzut de art.304

pct.9 C.proc.civ.

În ședința publică din 21.01.2013, Înalta

Curte a pus în discuția părților, din oficiu, excepția

nulității recursului, în raport de dispozițiile art.306 alin.(1)

cu referire la art.301 C.proc.civ., față de nemotivarea căii de

atac în termenul legal.

Excepția este întemeiată și va fi

admisă, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Art.303

alin.(1)  C.proc.civ. prevede că recursul se va motiva prin

însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs,

care este de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate, conform art.301

C.proc.civ.

Corelativ,

art.306 alin.(1) C.proc.civ. prevede că recursul este nul dacă nu a

fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care se invocă un

motiv de ordine publică, în condițiile legii.

În

speță, recurentului-reclamant i s-a comunicat decizia atacată la

data de 16.01.2012, așa cum rezultă din dovada de comunicare din

dosarul de apel, care îndeplinește toate condițiile de validitate

prevăzute sub sancțiunea nulității de art.100 alin.(3)

C.proc.civ.

Prin

raportare la această dată, aplicând modul de calcul pe zile libere,

prevăzut de art.101 alin.(1) C.proc.civ. pentru termenele procedurale pe

zile, urmează a se reține că termenul de motivare a recursului

s-a împlinit la data de 01.02.2012.

Recurentul-reclamat a înregistrat la dosar motivele de

recurs cu mult după această dată, respectiv la 17.10.2012, iar

printre ele nu se regăsesc motive de ordine publică.

La termenul de dezbateri din 21.01.2013,

recurentul-reclamant, prin avocat, a arătat că înțelege să

invoce, ca motiv de ordine publică, necompetența materială a

tribunalului de a soluționa cauza în primă instanță.

Față de actuala reglementare a Codului de

procedură civilă, așa cum acest cod a fost modificat și

completat prin Legea nr.202/2010, necompetența materială, deși

este de ordine publică, nu mai poate fi însă invocată în orice

fază a procesului, ci numai în fața primei instanțe,

in

limine litis

.

Numai în reglementarea anterioară, necompetența

de ordine publică putea fi invocată în orice stadiu al

judecății, de oricare din părți sau de instanță

din oficiu, acesta fiind regimul juridic care era prevăzut de art.136

C.proc.civ. pentru orice excepție de ordine publică.

Actualmente, art.136 C.proc.civ., așa cum a fost

modificat prin art. I pct.17 din Legea nr.202/2010, prevede că

excepțiile de ordine publică pot fi invocate în cursul procesului, în

cazurile și condițiile legii, iar art.159ą alin.(2) C.proc.civ.,

introdus prin art. I pct.23 din Legea nr.202/2010, prevede că

necompetența materială și teritorială de ordine publică

poate fi invocată de părți ori de către judecător la

prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu

mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului. Prin urmare, dacă nu

s-a procedat astfel, necompetența de ordine publică nu mai poate fi

invocată direct în apel sau recurs.

Or, recurentul-reclamant invocă direct în recurs

necompetența materială a primei instanțe, ceea ce art.159ą

alin.(2) C.proc.civ., nu mai permite.

În concluzie, reținând că recurentul-reclamant

nu a motivat recursul în termenul legal, că motivele din memoriul de

recurs depus peste termen nu sunt de ordine publică, iar motivul privind

necompetența materială a primei instanțe, invocat oral la

termenul de dezbateri din 21.03.2013, nu mai poate fi invocat direct în recurs,

față de actuala reglementare a Codului de procedură civilă,

Înalta Curte a constatat nulitatea recursului, conform art.306 alin.(1)

C.proc.civ.