ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1654/2017

HOTĂRÂRE

09.11.2017

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1654/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă, la data de 18 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. București- Sucursala Regională de Căi Ferate Iași a chemat în judecată pârâtul A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului: la plata sumei de 1.226 RON reprezentând sumă nedatorată încasată de la societatea- reclamantă, în calitate de angajator; obligarea la plata dobânzii legale de la data pronunțării sentinței și până la restituirea efectivă a debitului restant, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de această acțiune.

La primul termen de judecată, pârâtul A., prin mandatar, a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Iași, raportat la dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, susținând că Tribunalul București este competent să soluționeze cererea, deoarece reclamanta C.N. C.F. C.F.R. S.A. București are sediul în București, Bd. x.

Prin sentința civilă nr. 442/2017, pronunțată la data de 06 martie 2017, în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Iași, și, în consecință: a declinat, în favoarea Tribunalului București, competenta de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. București, prin Sucursala Regională CF Iași, cu sediul în București, în contradictoriu cu pârâtul A..

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, că, față de dispozițiile art. 269 alin. (1) Codul muncii și alin. (2) al aceluiași articol, și dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, în ceea ce privește conflictele de muncă, competența teritorială nu este alternativă, ci revine exclusiv instanței în a cărei circumscripție își are domiciliul/reședința/sediul sau locul de muncă reclamantul.

Având în vedere aceste dispoziții, precum și faptul că sediul reclamantei este în Municipiul București, instanța a constatat că Tribunalul București este instanța competentă în soluționarea cauzei.

În determinarea instanței competente în soluționarea cauzei, instanța a apreciat că nu prezintă relevanță faptul că acțiunea introductivă a fost formulată de reclamanta C.N. C.F. C.F.R. S.A. București, prin Sucursala Regională C.F. Iași, sucursală al cărei sediu este în municipiul Iași, întrucât, în stabilirea instanței competente, trebuie avut în vedere sediul/domiciliul reclamantului, și nu sediul procedural ales sau sediul reprezentantului reclamantului.

Totodată, a reținut că, potrivit art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 581/1998, se înființează Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A., denumită în continuare C.F.R., societate comercială pe acțiuni, cu sediul în municipiul București, Bd. x, prin reorganizarea Societății Naționale a Căilor Ferate Române, iar potrivit aliniatului 3, C.F.R. poate înființa sucursale, reprezentanțe, agenții și alte asemenea subunități, în țară și în străinătate, în condițiile legii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 05 aprilie 2017, sub nr. x/2017.

Prin sentința civilă nr. 3754 din 24 mai 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2017, s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta C.N. C.F. C.F.R. S.A. - Sucursala Regională C.F. Iași, în contradictoriu cu pârâtul A., în favoarea Judecătoriei Iași.

În motivare, s-au reținut următoarele aspecte:

Față de faptul că, în speță, din motivarea cererii de chemare în judecată, rezultă că, prin capătul nr. 1 al cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat restituirea unei sume despre care se menționează că a fost achitată în baza sentinței civile nr. 1841/2014 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință ce ulterior a modificată, prin decizia civilă nr. 532/2015 a Curții de Apel Iași, fără să fi fost restabilită situația anterioară, înseamnă că Tribunalul a fost investit să soluționeze o acțiune având ca obiect întoarcerea executării.

În consecință, s-a apreciat că pentru determinarea competenței materiale de soluționare a litigiului prezintă relevanță dispozițiile art. 723 alin. (1) C. proc. civ., 724 alin. (3) C. proc. civ. și art. 651 alin. (1) C. proc. civ., dispoziții al căror conținut a fost relevat în continuare.

Prin urmare, Tribunalul a considerat că, în condițiile în care, dispozițiile art. 622 C. proc. civ. reglementează, ca modalități punere în executare a obligațiilor stabilite prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu executoriu, executarea de bunăvoie și executarea silită, înseamnă că, pe cale de consecință, și dispozițiile referitoare la întoarcerea executării se aplică inclusiv în situația executării de bună voie a obligaților stabilite printr-un titlu executoriu.

Pentru motivele de fapt și de drept anterior expuse, coroborate cu dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., conform cărora necompetența este de ordine publică: 2. în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad, precum și cu dispozițiile art. 651 alin. (1) C. proc. civ., s-a admis excepția de necompetență materială și s-a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iași.

Pe rolul Judecătoriei Iași, secția Civilă cauza a fost înregistrată la 21 iulie 2017, sub nr. x/2017.

La termenul de judecată din data de 09 octombrie 2017, observând că este primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, instanța a procedat, din oficiu, în baza dispozițiilor art. 131 C. proc. civ., la verificarea competenței sale generale, materiale și teritoriale de a judeca pricina, și, în raport de dispozițiile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., art. 269 alin. (1) Codul muncii, art. 210 din Legea nr. 62/2011, a pus în discuție excepția necompetenței materiale și teritoriale exclusive a Judecătoriei Iași, în favoarea Tribunalului București.

Judecătoria Iași, secția Civilă, prin sentința civilă nr. 12162/2017, pronunțată la data de 09 octombrie 2017, în dosarul nr. x/2017, a admis excepția necompetenței materiale și teritoriale exclusivă a Judecătoriei Iași, excepție invocată de instanță din oficiu; a declinat competența de soluționare a cererii formulată de reclamanta C.N. C.F. C.F.R. S.A. - Sucursala Regională C.F. Iași, în contradictoriu cu pârâtul A., în favoarea Tribunalului București; a constatat ivit conflictul negativ de competență; a dispus suspendarea cauzei până la soluționarea conflictului negativ de competență, și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele motive:

În drept, au fost reținute prevederile art. 95 pct. 4 C. proc. civ., art. 269 alin. (1) Codul muncii și alin. (2) al aceluiași articol, art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, art. 256 alin. (1) Codul muncii și art. 22 alin. (4), (5) Noul C. proc. civ., al căror conținut a fost redat în cuprinsul hotărârii, și, cu titlu preliminar, instanța a avut în vedere că instituția întoarcerii executării silite are sediul materiei în cuprinsul art. 723-art. 726 C. proc. civ., reglementare din care rezultă fără echivoc că legiuitorul a avut în vedere întoarcerea de executare în toate cazurile, fără a distinge între cele două modalități-voluntară și silită.

Pe de altă parte, s-a reținut, angajatorul creditor are la dispoziție și procedura de recuperare a sumei prevăzută de dispozițiile art. 256 alin. (1) Codul muncii, prin ambele proceduri judiciare urmărindu-se tocmai finalitatea restabilirii situației anterioare plății benevole, iar în măsura în care reclamanta a uzat de procedura prevăzută de art. 256 alin. (1) Codul muncii, analizarea de către instanță a situației litigioase trebuie să se realizeze în raport de acest temei.

Pentru aceste considerente de fapt și de drept, față de obiectul acțiunii de față prin care reclamanta solicită instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.226,00 RON reprezentând sumă nedatorată și obligarea pârâtului la plata dobânzii legale de la data pronunțării sentinței și până la restituirea efectivă a debitului restant, în temeiul prevederilor art. 256 alin. (1) din Codul Muncii, cerere susținută atât prin precizările depuse în fața acestei instanțe prin serviciul registratură de la data de 11.09.2017, instanța a apreciat că, competența de soluționare a prezentei cauzei aparține tribunalului în a cărui circumscripție îți are sediul reclamanta, judecătoria nefiind competentă.

Așadar, s-a reținut, deși în acord cu prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, aceasta nu poate opera peste voința părții exprimată în mod expres și peste limitele principiului disponibilității care guvernează procesul civil.

Cu alte cuvinte, atât timp cât reclamanta a arătat atât în fața Tribunalului Iași cât și în fața Judecătoriei Iași că a înțeles să învestească Tribunalul Iași pentru soluționarea cererii sale în acord cu prevederile art. 256 alin. (1) din Codul Muncii, acesta stabilind cauza juridică a cererii sale, calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora a înțeles să limiteze dezbaterile, stăruind în această calificare, instanța nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic al acțiunii sale, în acord cu prevederile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., reținând că reclamanta se află în situația unei cereri având ca obiect întoarcere de executare, o soluție contrară echivalând cu încălcarea limitelor învestirii, soluție care nu poate fi primită.

Mai mult de atât, în ipoteza în care acțiunea părții s-ar bucura de un fine de neprimire, această împrejurare produce efecte pe tărâmul modului de soluționare al acțiunii și nicidecum asupra competenței instanței pe care partea a înțeles să o învestească în mod expres, cum este cazul acțiunii de față.

Instanța a considerat că în determinarea instanței competente în soluționarea cauzei, nu prezintă relevanță faptul că acțiunea introductivă a fost formulată de reclamanta CN CF CFR S.A. București, prin Sucursala Regională CF Iași, sucursală al cărei sediu este în municipiul Iași, deoarece, în stabilirea instanței competente, trebuie avut în vedere sediul/domiciliul reclamantului, și nu sediul procedural ales sau sediul reprezentantului reclamantului, concluzie susținută inclusiv de art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 581/1998, potrivit căruia se înființează Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A., denumită în continuare C.F.R., societate comercială pe acțiuni, cu sediul în municipiul București, Bd. x, prin reorganizarea Societății Naționale a Căilor Ferate Române, iar potrivit aliniatului 3, C.F.R. poate înființa sucursale, reprezentanțe, agenții și alte asemenea subunități, în țară și în străinătate, în condițiile legii și de Dispoziția nr. 21/21.04.2005 a Directorului general al CFR S.A., fila x, prin care s-a delegat competența de reprezentare a CFR S.A. în favoarea șefilor Oficiilor Juridice din cadrul Regionalelor CF.

Așadar, față de faptul că în ceea ce privește conflictele de muncă, competența teritorială nu este alternativă, ci revine exclusiv instanței în a cărei circumscripție își are domiciliul/reședința/sediul sau locul de muncă reclamantul și având în vedere dispozițiile legale citate, precum și faptul că sediul reclamantei este în Municipiul București, instanța a constatat că Tribunalul București este instanța competentă în soluționarea prezentei cauze, iar în temeiul art. 132 alin. (1) din C. proc. civ., a fost admită excepția necompetenței materiale și teritoriale exclusive a Judecătoriei Iași, invocată de instanță din oficiu, și, pe cale de consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Analizând actele și lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe- Tribunalul București și Judecătoria Iași- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că, cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, în temeiul art. 135 Noul C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența materială de soluționare a acestei cereri în favoarea Tribunalului București, pentru următoarele considerente:

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

Competența materială, privită sub aspectul ei funcțional, stabilește ierarhia pe linie verticală a diferitelor categorii de instanțe - judecătorii, tribunale, curți de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție - care desfășoară activitate de fond, respectiv de control judiciar ordinar sau extraordinar.

Sub aspect procesual, competența materială determină, în funcție de obiectul, natura și valoarea litigiului, cauzele ce pot fi soluționate numai de anumite categorii de instanțe.

Cu privire la invocarea excepției de necompetență materială și teritorială de ordine publică, în raport de dispozițiile statuate prin C. proc. civ. intrat în vigoare la 15 februarie 2013, sunt de reținut următoarele:

Conform art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., "Necompetenta este de ordine publică în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura."

Art. 130 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Necompetența generală a instanțelor judecătorești poate fi invocată de părți ori de către judecător în orice stare a pricinii" iar potrivit alin. (2) "Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe."

Necompetența materială și teritorială de ordine publică, în mod asemănător reglementării C. proc. civ. din 1865, trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Caracteristicile excepției de necompetența de ordine publică, în noua reglementare sunt acelea că excepția poate fi invocată de către oricare dintre părți, de către judecător ori procuror și că excepția poate fi invocată doar în fața primei instanțe, până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

În speță, prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. București- Sucursala Regională de Căi Ferate Iași a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A. (salariat al reclamantei) obligarea acestuia la plata sumei de 1.226 RON, reprezentând sumă nedatorată încasată de la societatea- reclamantă, în calitate de angajator, și, obligarea la plata dobânzii legale de la data pronunțării sentinței și până la restituirea efectivă a debitului restant, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de această acțiune, în drept, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 256 alin. (1) și art. 269 din Codul Muncii.

Prin urmare, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă face parte din categoria conflictelor de muncă, iar, conform prevederilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, această cerere se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, ori, după caz, sediul.

Potrivit normei de competență teritorială absolută prevăzută de art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, litigiile de natura celui în cauză sunt date în competența tribunalului în circumscripția căruia reclamantul își are sediul, înțelegând prin sediu locul unde acesta își are administrația, și nu sediul procesual ales ori cel al reprezentantului sau al sucursalei.

Cum reclamanta în speță, Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. București- prin Sucursala Regională de Căi Ferate Iași, își are sediul în București, bd. x, astfel cum s-a stabilit prin art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 581/1998, în raport de norma de procedură statuată prin art. 269 alin. (2) din Codul Muncii Înalta Curte constată că Tribunalul București era instanța competentă să soluționeze pricina.

Împrejurarea că acțiunea a fost formulată de reclamantă printr-o sucursală regională, așa cum corect a reținut, de altfel, și instanța înaintea căreia s-a ivit conflictul negativ de competență, nu poate înfrânge o normă de competență teritorială și materială absolută, prevăzută de art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, prin raportare la art. 1 alin. (1) și alin. (3) din H.G. nr. 581/1998, în stabilirea competenței interesând sediul principal al reclamantei, unde aceasta își are administrația, și nu sediul unei sucursale.

În această situație, în cauză, potrivit dispozițiilor art. 269 din Codul Muncii, competența materială în soluționarea pricinii revine Tribunalului București.

Așa fiind, față de dispozițiile legale mai sus- arătate și în raport de obiectul cauzei- conflictelor de muncă, derivând dintr-un raport de muncă-, având în vedere faptul că instanța în circumscripția căreia reclamanta are sediul este Tribunalul București, Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine acestui tribunal și, în considerarea prevederilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii, urmează a stabili competența materială și teritorială de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

Văzând și dispozițiile art. 135 Noul C. proc. civ.,