ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3622/2018

HOTĂRÂRE

16.10.2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3622/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Iași, sub număr de dosar x/2017, reclamanta CN CF CFR S.A. București - prin Sucursala Regională CF Iași, în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1221 RON, sumă nedatorată încasată de pârât de la reclamantă în calitate de angajator, plus dobândă legală și cheltuieli de judecată.

În fapt, cererea a fost motivată, în esență, astfel: în baza unei sentințe de primă instanță, pronunțată în cadrul unui litigiu de muncă, sentință executorie de drept, reclamanta a achitat benevol pârâtului suma de 2212 RON, corespunzător pretențiilor recunoscute de instanță. Reclamanta a încheiat în acest sens cu pârâtul o convenție de plată eșalonată a sumelor datorate, suma de 2212 RON reprezentând tranșa I conform înțelegerii părților. Ulterior plății acestei tranșe, sentința primei instanței a fost modificată, în parte, în calea de atac a apelului, fiind recunoscute pârâtului drepturi bănești în cuantum mai mic decât cel acordat de prima instanță și decât cel achitat benevol de reclamantă. Pe cale de consecință prin cererea sa reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la restituirea sumei încasată de acesta în plus.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 256 și art. 269 din Codul Muncii.

Prin întâmpinarea formulată în fața Tribunalului Iași, pârâtul A. a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Iași în raport de prevederile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii.

Prin Sentința civilă nr. 936 din 10 mai 2017, Tribunalul Iași a admis excepția invocată de pârât și a declinat cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 269 din Codul Muncii, precum și faptul că sediul reclamantei se află în București.

Tribunalul București la primirea dosarului a fixat termen de judecată la data de 7 septembrie 2017, termen la care a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale și a reținut cauza în pronunțare.

Prin Sentința civilă nr. 6233 din 21 septembrie 2017, Tribunalul București a admis excepția invocată din oficiu și, stabilind că temeiul de drept al acțiunii reclamantei este de fapt art. 723 și urm. din C. proc. civ. (întoarcerea executării), a admis excepția ridicată din oficiu și a declinat cauza spre soluționare Judecătoriei Iași, apreciind că în raza acesteia "s-ar fi putut efectua executarea silită a creanței" (instanță de executare).

Judecătoria Iași, astfel învestită, prin Sentința civilă nr. 3737 din 27 martie 2018, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului București. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

La pronunțarea soluției, Judecătoria Iași a reținut că, față de obiectul acțiunii prin care reclamanta a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1254 RON, reprezentând sumă nedatorată și obligarea pârâtului la plata dobânzii legale de la data pronunțării sentinței și până la restituirea efectivă a debitului restant, în temeiul art. 256 alin. (1) din Codul Muncii, competența de soluționare a cauzei aparține tribunalului în a cărei circumscripție își are sediul reclamanta, respectiv Tribunalul București.

Examinând conflictul de competență, Înalta Curte reține că, în speță, competența soluționării cauzei în primă instanță, revine Tribunalului București, pentru următoarele considerentele:

Potrivit art. 269 Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii (alin. (1). Sub aspect teritorial același articol, la alin. (2), prevede că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Din coroborarea acestor texte de lege rezultă că judecarea litigiilor de muncă, este de competența materială în primă instanță a tribunalelor iar sub aspect teritorial a tribunalului în circumscripția căruia domiciliază reclamantul.

Potrivit art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ., judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă. Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.

Înalta Curte reține că temeiul de drept al acțiunii este reprezentat de dispozițiile 256 din Codul muncii, care prevăd că "Salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie. Dacă salariatul a primit bunuri care nu i se cuveneau și care nu mai pot fi restituite în natură sau dacă acestuia i s-au prestat servicii la care nu era îndreptățit, este obligat să suporte contravaloarea lor. Contravaloarea bunurilor sau serviciilor în cauză se stabilește potrivit valorii acestora de la data plății".

Reclamanta a arătat în cererea sa că a încheiat cu pârâtul o convenție de eșalonare a plății, iar suma de bani achitată efectiv pârâtului reprezenta tranșa I conform înțelegerii părților. Reclamanta a arătat în cererea sa că dispozițiile art. 256 din Codul Muncii reglementează situația în care este antrenată răspunderea patrimonială a pârâtului chiar și atunci când acesta fără vinovăție este ținut la restituirea unor sume încasate necuvenit.

Prin urmare, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă face parte din categoria conflictelor de muncă, iar, conform prevederilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, această cerere se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, ori, după caz, sediul.

Față de obiectul acțiunii prin care reclamanta a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1254 RON reprezentând sumă nedatorată și obligarea pârâtului la plata dobânzii legale de la data pronunțării sentinței și până la restituirea efectivă a debitului restant, în temeiul prevederilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, competența de soluționare a prezentei cauzei aparține tribunalului în a cărui circumscripție își are sediul reclamanta.

Cum reclamanta în speță, Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. București- prin Sucursala Regională de Căi Ferate Iași, își are sediul în București, bd. x, astfel cum s-a stabilit prin art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 581/1998, în raport de norma de procedură statuată prin art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, Înalta Curte constată că Tribunalul București este instanța competentă să soluționeze pricina.

Împrejurarea că acțiunea a fost formulată de reclamantă printr-o sucursală regional nu poate înfrânge o normă de competență teritorială și materială absolută, prevăzută de art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, prin raportare la art. 1 alin. (1) și alin. (3) din H.G. nr. 581/1998, în stabilirea competenței interesând sediul principal al reclamantei, unde aceasta își are administrația, și nu sediul unei sucursale.

În această situație, în cauză, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, competența materială în soluționarea pricinii revine Tribunalului București.

Față de dispozițiile legale evocate și de considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.