ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2134/2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2134/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 22.06.2017, reclamanta CN CF CFR S.A. București, prin Sucursala Regionala CF Iași a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 2062 RON reprezentând sumă nedatorată, obligarea la plata dobânzii legale de la data pronunțării sentinței și până la restituirea efectivă a debitului restant, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta acțiune.

Prin sentința civilă nr. 7095/12.10.2017, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului București și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Iași.

În considerente, tribunalul a reținut, în esență, că din motivarea cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanta a pretins obligarea pârâtului la restituirea creanței determinată prin hotărârea instanței de fond, ce a fost desființată în mod irevocabil ca urmare a modificării în parte a titlului executor, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 256 alin. (1) din Codul muncii. Potrivit acestui text legal, salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie. În speță, plata sumei a fost efectuată de reclamanta debitoare în executarea unei obligații stabilite printr-un titlu executor, a cărei existență în patrimoniul debitorului a fost stabilită în urma analizei, în cadrul unei proceduri judiciare, a raporturilor juridice izvorâte din raportul de muncă, astfel că art. 256 alin. (1) din Codul muncii, care ar implica o nouă analiză a raporturilor de drept material, nu este incident în cauză. Art. 256 alin. (1) din Codul muncii instituie un caz de răspundere a salariatului, pentru a cărei angajare este necesar a cerceta inexistența dreptului salariatului la încasarea unei sume de bani, respectiv a îndeplinirii condițiilor de angajare a răspunderii, ceea ce echivalează cu analizarea conținutului raportului juridic dintre părțile contractului individual de muncă, ori în speță acest lucru a făcut obiectul judecății.

A apreciat Tribunalul București că situația reclamantei este reglementată de dispozițiile art. 723 și următoarele din C. proc. civ., referitoare la dreptul celui interesat la întoarcerea executării, în cazul în care s-a desființat titlul executoriu sau executarea silită însăși, întrucât prejudiciul invocat s-a creat ca urmare a executării unei obligații stabilite printr-un titlu ce a fost ulterior desființat parțial. Potrivit art. 724 din C. proc. civ., restabilirea situației anterioare executării se poate dispune, la cererea celui interesat, fie de către instanța care a desființat titlul executoriu sau actele de executare, fie de către instanța care rejudecă fondul, după desființarea hotărârii executate, fie de către instanța judecătorească competentă, pe cale separată, în cazul în care aceasta nu s-a dispus în condițiile anterioare.

Tribunalul București a apreciat că dispozițiile legale referitoare la întoarcerea executării sunt deopotrivă incidente și în situația executării de bună voie a unei obligații stabilite printr-un titlu executoriu, iar nu numai cazurilor de plată efectuată în cadrul unei proceduri de executare silită, căci altfel s-ar crea o inechitate între debitorul care execută de bună voie și cel care execută datoria silit, în condițiile în care art. 622 din C. proc. civ. prevede atât executarea de bună voie, cât și pe cea silită, ca modalități de aducere la îndeplinire a obligației stabilită prin hotărârea unei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 3398 din 21 martie 2018, Judecătoria Iași, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. S-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus înaintarea dosarului pentru pronunțarea regulatorului de competență la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut faptul că, potrivit prevederilor art. 95 pct. 4 din C. proc. civ., tribunalele judecă orice alte cereri date prin lege în competența lor.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite conform C. proc. civ., iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau sediul.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Potrivit art. 256 alin. (1) din Codul muncii, salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.

Potrivit art. 22 alin. (4), (5) din C. proc. civ., judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă. Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.

Cu titlu preliminar, instanța a avut în vedere că instituția întoarcerii executării silite are sediul materiei în cuprinsul art. 723-726 din C. proc. civ., reglementare din care rezultă fără echivoc că legiuitorul a avut în vedere întoarcerea de executare în toate cazurile, fără a distinge între cele două modalități - voluntară și silită.

Pe de altă parte, angajatorul creditor are la dispoziție și procedura de recuperare a sumei prevăzută de dispozițiile art. 256 alin. (1) din Codul muncii, temei de drept pe care l-a invocat în cererea formulată.

Așadar, prin ambele proceduri judiciare, se urmărește tocmai finalitatea restabilirii situației anterioare plății benevole, iar în măsura în care reclamanta a uzat de procedura prevăzută de art. 256 alin. (1) din Codul muncii, analizarea de către instanță a situației litigioase trebuie să se realizeze în raport de acest temei.

Pentru aceste considerente de fapt și de drept, față de obiectul acțiunii, în temeiul prevederilor art. 256 alin. (1) din Codul Muncii, competența de soluționare a prezentei cauzei aparține tribunalului în a cărui circumscripție îți are sediul reclamanta, judecătoria nefiind competentă.

Cu alte cuvinte, atât timp cât reclamanta a arătat că a înțeles să învestească Tribunalul București pentru soluționarea cererii sale în acord cu prevederile art. 256 alin. (1) din Codul Muncii, acesta stabilind cauza juridică a cererii sale, calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora a înțeles să limiteze dezbaterile, stăruind în această calificare, instanța nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic al acțiunii sale, în acord cu prevederile art. 22 alin. (5) din C. proc. civ., reținând că reclamanta se află în situația unei cereri având ca obiect întoarcere de executare, o soluție contrară echivalând cu încălcarea limitelor învestirii, soluție care nu poate fi primită.

În determinarea instanței competente în soluționarea cauzei, nu prezintă relevanță faptul că acțiunea introductivă a fost formulată de reclamanta CN CF CFR S.A. București, prin Sucursala Regională CF Iași, sucursală al cărei sediu este în municipiul Iași, deoarece în stabilirea instanței competente, trebuie avut în vedere sediul/domiciliul reclamantului, și nu sediul procedural ales sau sediul reprezentantului reclamantului, concluzie susținută inclusiv de art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 581/1998, potrivit căruia se înființează Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A., denumită în continuare C.F.R., societate comercială pe acțiuni, cu sediul în municipiul București, prin reorganizarea Societății Naționale a Căilor Ferate Române, iar potrivit aliniatului (3), C.F.R. poate înființa sucursale, reprezentanțe, agenții și alte asemenea subunități, în țară și în străinătate, în condițiile legii și de Dispoziția nr. 21/21.04.2005 a Directorului general al CFR S.A., fila 18, prin care s-a delegat competența de reprezentare a CFR S.A. în favoarea șefilor Oficiilor Juridice din cadrul Regionalelor CF.

Așadar, față de faptul că în ceea ce privește conflictele de muncă, competența teritorială nu este alternativă, ci revine exclusiv instanței în a cărei circumscripție își are domiciliul/reședința/sediul sau locul de muncă reclamantul și având în vedere dispozițiile legale citate, precum și faptul că sediul reclamantei este în Municipiul București, Judecătoria Iași a constatat că Tribunalul București este instanța competentă în soluționarea prezentei cauze.

Analizând conflictul de competență cu a cărui soluționare a fost învestită, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 133 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Litigiul supus analizei, având ca obiect cererea prin care reclamanta CN CF CFR S.A. București, prin Sucursala Regionala CF Iași, a chemat în judecată pe pârâtul A. și a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 2062 RON, reprezentând sumă nedatorată și a dobânzii legale de la data pronunțării sentinței și până la restituirea efectivă a debitului restant, este o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 256 alin. (1) din Codul Muncii, motivată de faptul că reclamanta a achitat, către pârât, suma de 2062 RON, în baza sentinței civile nr. 2694/2014, pronunțate de Tribunalul Iași în dosarul nr. x/2014 și a convenției de eșalonare la plată nr. 2.13.610/2015, însă prin decizia civilă nr. 1139/2015 a Curții de Apel Iași s-a respins capătul de cerere privind diferența de drepturi salariale pentru perioada 01.01.2011 - 18.04.2013, astfel că suma încasată este necuvenită.

Potrivit art. 256 alin. (1) din Codul muncii, salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.

Prin urmare, angajatorul creditor are la dispoziție procedura de recuperare a sumei prevăzute de dispozițiile art. 256 alin. (1) din Codul muncii, temei de drept pe care l-a invocat în cererea formulată.

Se reține faptul că instituția întoarcerii executării silite, amintite de Tribunalul București în considerentele sentinței de declinare, își are sediul materiei în cuprinsul art. 723-726 din C. proc. civ., reglementare din care rezultă fără echivoc că legiuitorul a avut în vedere întoarcerea de executare în toate cazurile, fără a distinge între cele două modalități - voluntară și silită.

În cauza de față însă, atât timp cât reclamanta a arătat că înțelege să învestească Tribunalul București cu soluționarea cererii sale, în acord cu prevederile art. 256 alin. (1) din Codul Muncii, acesta stabilind cauza juridică a cererii sale, calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora a înțeles să limiteze dezbaterile, stăruind în această calificare, instanța nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic al acțiunii sale, în acord cu prevederile art. 22 alin. (5) din C. proc. civ.

Se reține, așadar, faptul că obiectul acțiunii cu care a fost învestită instanța, acțiune prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 2062 RON reprezentând sumă nedatorată și obligarea la plata dobânzii legale de la data pronunțării sentinței și până la restituirea efectivă a debitului restant, este întemeiată pe prevederilor art. 256 alin. (1) din Codul Muncii.

În ceea ce privește competența de soluționare a prezentei cauzei, aceasta aparține tribunalului în a cărui circumscripție îți are sediul reclamanta, potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, potrivit căruia judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite conform C. proc. civ., iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau sediul.

În același sens, dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 statuează că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Referirea generică din aceste dispoziții legale la domiciliul ori, după caz, sediul reclamantului implică raportarea la persoana fizică sau juridică ce pretinde această calitate în proces.

Așadar, în reglementarea actuală, în materia litigiilor de muncă, competența de soluționare a unor asemenea cereri se stabilește în funcție de domiciliul ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent dacă reclamant este salariatul sau angajatorul, spre deosebire de reglementarea anterioară, reprezentată de Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, în care se prevedea stabilirea competenței în raport de sediul "unității", așadar al angajatorului, indiferent dacă acesta avea sau nu calitatea de reclamant.

În ceea ce privește determinarea instanței competente în soluționarea cauzei, nu prezintă relevanță faptul că acțiunea introductivă a fost formulată de reclamanta CN CF CFR S.A. București, prin Sucursala Regională CF Iași, sucursală al cărei sediu este în municipiul Iași, deoarece în stabilirea instanței competente, trebuie avut în vedere sediul/domiciliul reclamantului, și nu sediul procedural ales sau sediul reprezentantului reclamantului, concluzie susținută inclusiv de art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 581/1998, potrivit căruia se înființează Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A., denumită în continuare C.F.R., societate comercială pe acțiuni, cu sediul în municipiul București, prin reorganizarea Societății Naționale a Căilor Ferate Române, iar potrivit aliniatului 3, C.F.R. poate înființa sucursale, reprezentanțe, agenții și alte asemenea subunități, în țară și în străinătate, în condițiile legii și de Dispoziția nr. 21/21.04.2005 a Directorului general al CFR S.A., fila 18, prin care s-a delegat competența de reprezentare a CFR S.A. în favoarea șefilor Oficiilor Juridice din cadrul Regionalelor CF.

Astfel, în determinarea instanței competente din punct de vedere teritorial, este important sediul unității ce are calitatea de reclamantă, iar nu sediul unității fără personalitate juridică, care acționează ca mandatar al reclamantei, chiar dacă raportul de muncă s-ar fi derulat la sediul mandatarului.

În plus, în această ipoteză, nu operează nicio eventuală alegere a instanței de judecată de către reclamant, deoarece dispozițiile art. 116 și art. 126 din C. proc. civ. sunt incidente numai în cazul unei necompetențe relative sau de ordine privată, competența teritorială reglementată de art. 269 alin. (2) din Codul muncii fiind una exclusivă, ce nu poate fi înlăturată de părțile litigante.

Cum sediul Companiei Naționale de Căi Ferate "C.F.R." - S.A, societate comercială pe acțiuni, este în municipiul București, iar aceasta figurează în proces în calitate de reclamantă, instanța competentă teritorial a soluționa litigiul dedus judecății este instanța în a cărei rază teritorială se află sediul societății reclamante.

Pentru argumentele expuse, în aplicarea art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.