ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2750/2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2750/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București, prin Sucursala Regională Căi Ferate Iași a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va fi pronunțată în cauză, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 3376 RON, reprezentând sumă nedatorată încasată de la societate și a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data pronunțării sentinței și până la restituirea efectivă a debitului restant.

Reclamanta a invocat ca temei de drept a cererii sale prevederile art. 256 Codul muncii, dispoziții ce reglementează obligația de restituire pe care o au salariații față de angajator, respectiv reglementează situația în care este antrenată răspunderea patrimonială a salariatului când, fără a fi reținută vinovăția acestuia, este obligat la restituirea unor sume încasate fără să i se fi cuvenit. Or, în speță, susține reclamanta că sumele primite în plus în baza sentinței civile nr. 2664/2014 a Tribunalului Iași sunt nedatorate întrucât cuantumul acestora a fost modificat prin decizia civilă nr. 1260/2015 a Curții de Apel Iași, devenind astfel sume încasate necuvenit.

Prin sentința civilă nr. 2239/13.03.2018, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Bacău.

În motivarea acestei soluții, instanța a reținut următoarele considerente:

Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de cererea formulată de reclamantă privind obligarea pârâtului la plata sumei de 3376 RON, reprezentând sumă nedatorată încasată de la societate, în calitate de angajator, precum și obligarea la plata dobânzii legale, de la data pronunțării sentinței și până la restituirea efectivă a debitului restant.

Instanța a reținut că, din motivarea cererii de chemare în judecată, rezultă că prin capătul nr. 1 al cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat restituirea unei sume despre care se menționează că a fost achitată în baza sentinței civile nr. 2664/2014 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință ce ulterior a modificată, prin decizia civilă nr. 1260/2015 a Curții de Apel Iași, fără să fi fost restabilită situația anterioară, ceea ce înseamnă că Tribunalul a fost investit să soluționeze o acțiune având ca obiect întoarcerea executării.

În consecință, pentru determinarea competenței materiale de soluționare a litigiului prezintă relevanță dispozițiile art. 723 alin. (1) C. proc. civ., art. 724 alin. (3) C. proc. civ. și art. 651 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 723 alin. (1) C. proc. civ., în toate cazurile în care se desființează titlul executoriu sau însăși executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioare acesteia. Cheltuielile de executare pentru actele efectuate rămân în sarcina creditorului.

Conform art. 724 alin. (3) din C. proc. civ., dacă nu s-a dispus restabilirea situației anterioare executării în condițiile alin. (1) și (2), cel îndreptățit o va putea cere, pe cale separată, instanței de executare. Judecata se va face de urgență și cu precădere, hotărârea fiind supusă numai apelului.

Conform dispozițiilor art. 651 alin. (1) C. proc. civ., instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în țară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în țară, judecătoria în a cărei circumscripție se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor.

Prin urmare, Tribunalul a considerat că, în condițiile în care dispozițiile art. 622 C. proc. civ. reglementează, ca modalități punere în executare a obligațiilor stabilite prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu executoriu, executarea de bunăvoie și executarea silită, înseamnă că, pe cale de consecință, și dispozițiile referitoare la întoarcerea executării se aplică inclusiv în situația executării de bună voie a obligaților stabilite printr-un titlu executoriu.

Pentru aceste considerente, Tribunalul București a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Bacău.

Astfel învestită, Judecătoria Bacău, prin sentința civilă nr. 3951/30.05.2018, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și, constatând ivit conflictul negativ de competență, l-a înaintat spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În motivarea soluției de declinare, Judecătoria Bacău a reținut următoarele considerente:

Obiectul prezentului litigiu îl constituie o cerere în pretenții a angajatorului împotriva salariatului în temeiul art. 256 alin. (1) din Codul muncii, dispoziții ce reglementează obligația de restituire pe care o au salariații față de angajator, respectiv reglementează situația în care este antrenată răspunderea patrimonială a salariatului când, fără a fi reținută vinovăția acestuia, este obligat la restituirea unor sume încasate fără să i se fi cuvenit.

Pentru aceste considerente, Judecătoria Bacău a apreciat că, raportat la temeiul de drept invocat de reclamantă și de situația de fapt prezentată, competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în temeiul art. 256 alin. (1) raportat la art. 269 din Codul muncii.

Conflictul negativ de competență a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 3 aprilie 2018, fiind fixat termen pentru soluționare la 3 mai 2018.

Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, pentru considerentele care succed.

Prezentul conflict de competență a fost generat de aprecierea diferită a dispozițiilor legale incidente cauzei, prima instanță învestită, respectiv Tribunalul București, reținând incidența dispozițiilor art. 723 alin. (1) C. proc. civ., art. 724 alin. (3) C. proc. civ. și art. 651 alin. (1) C. proc. civ. privind întoarcerea executării silite, în timp ce Judecătoria Bacău a avut în vedere temeiul de drept indicat în cererea de chemare în judecată, respectiv dispozițiile art. 256 alin. (1) din Codul muncii.

Prin demersul judiciar cu care a învestit instanța, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 3376 RON, reprezentând sumă nedatorată încasată de la societate, în calitate de angajator, precum și a dobânzii legale, indicând ca temei de drept al cererii sale dispozițiile art. 256 alin. (1) Codul muncii, potrivit cărora, salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.

Prin urmare, în raport de voința părții, exprimată prin cererea de chemare în judecată, rezultă că instanța a fost învestită cu o cerere prin care angajatorul solicită de la salariat restituirea sumei nedatorate, în conformitate cu dispozițiile art. 256 alin. (1) Codul muncii, iar nu cu o cerere privind întoarcerea executării.

Deși în raport de dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, aceasta nu poate opera peste voința părții exprimată în cererea de chemare în judecată, deoarece s-ar încălca principiul disponibilității ce guvernează procesul civil.

Așa fiind, față de obiectul și temeiul juridic al acțiunii de față, prin care reclamanta, în calitate de angajator, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 3376 RON, reprezentând sumă nedatorată, precum și a dobânzii legale, în temeiul prevederilor art. 256 alin. (1) din Codul muncii, devin incidente dispozițiile din Codul muncii, respectiv cele ale art. 269 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora, competența în cazul conflictelor de muncă aparține tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că, raportat la temeiul de drept invocat de reclamantă, competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în temeiul dispozițiilor art. 256 alin. (1) raportat la art. 269 din Codul muncii.