ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3675/2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3675/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VlII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 23 octombrie 2017, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București prin Sucursala Regională Căi Ferate Iași a chemat în judecată pârâtul A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 3075 RON, reprezentând sumă nedatorată și obligarea pârâtului la plata dobânzii legale de la data pronunțării sentinței și până la restituirea efectivă a debitului restant.

Prin sentința civilă nr. 1716 din data de 27 februarie 2018, Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Judecătoriei Bicaz.

În considerentele hotărârii pronunțate, tribunalul a reținut că din motivarea cererii de chemare în judecată rezultă că a fost învestit cu soluționarea unei acțiuni având ca obiect întoarcerea executării silite, iar pentru determinarea competenței materiale de soluționare a litigiului prezintă relevanță dispozițiile art. 723 alin. (1), art. 724 alin, (3) și art. 651 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că dispozițiile legale referitoare la întoarcerea executării sunt deopotrivă incidente și în situația executării de bună voie a unei obligații stabilite printr-un titlu executoriu.

Învestită prin declinare, Judecătoria Bicaz a pronunțat sentința civilă nr. 653 din data de 25 iulie 2018, prin care a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

În motivarea soluției pronunțate, instanța a reținut că reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București a învestit Tribunalul București cu soluționarea unei acțiuni având ca obiect un litigiu de muncă, în conformitate cu dispozițiile art. 256 alin. (1) din Codul muncii, care dispun că salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie,

Așadar, față de faptul că în ceea ce privește conflictele de muncă, competența teritorială de soluționare revine exclusiv instanței în a cărei circumscripție își are domiciliul/reședință/sediul sau locul de muncă reclamantul, având în vedere dispozițiile art. 269 din Codul muncii, instanța a concluzionat că Tribunalul București este instanța competentă în soluționarea cauzei.

Analizând conflictul de competență cu a când soluționare a fost legal învestită, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 133 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prezentul conflict de competență a fost generat de aprecierea diferită a dispozițiilor legale incidente cauzei, prima instanță învestită - Tribunalul București reținând incidența dispozițiilor art. 723 alin. (1), art. 724 alin. (3) și art. 651 alin, (1) C. proc. civ. privind întoarcerea executării silite, în timp ce Judecătoria Bicaz a avut în vedere temeiul de drept indicat în cererea de chemare în judecată, respectiv dispozițiile art. 256 alin. (1) din Codul muncii.

Prin demersul judiciar cu care a învestit instanța, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 3.075 RON, reprezentând sumă nedatorată încasată de la societate, în calitate de angajator, precum și a dobânzii legale.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 256 alin. (1) din Codul muncii, care dispun că salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie, angajatorul creditor având la dispoziție procedura de recuperare a sumei prevăzută de textul legal anterior menționat.

Prin urmare, în raport de voința părții, reiese că instanța a fost învestită cu o cerere prin care angajatorul solicită de la salariat restituirea sumei nedatorate, în conformitate cu dispozițiile art. 256 alin. (1) din Codul muncii, iar nu cu o cerere privind întoarcerea executării, așa cum greșit s-a reținut de către Tribunalul București.

În speță, atât timp cât reclamanta a arătat că înțelege să învestească Tribunalul București cu soluționarea cererii sale în acord cu prevederile art. 256 alin. (1) din Codul Muncii, aceasta a stabilit cauza juridică a cererii sale, calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora a înțeles să limiteze dezbaterile.

Deși în raport de dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. judecătorul da sau restabilește calificarea juridica a actelor și faptelor deduse judecății, chiar daca părțile le-au dat o altă denumire, aceasta nu poate opera peste voința părții exprimată în cererea de chemare în judecată, deoarece s-ar încălca principiul disponibilității ce guvernează procesul civil.

Așa fiind, față de obiectul și temeiul juridic al acțiunii, în speță devin incidente dispozițiile din Codul muncii, respectiv prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora competența în cazul conflictelor de muncă aparține tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul.

În același sens, dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 statuează că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Referirea generică din aceste dispoziții legale la domiciliul ori, după caz, sediul reclamantului implică raportarea la persoana fizică sau juridică ce pretinde această calitate în proces.

În determinarea instanței competente este important sediul unității ce are calitatea de reclamantă, iar nu sediul unității tară personalitate juridică, care acționează ca mandatar al reclamantei, chiar dacă raportul de muncă s-ar fi derulat la sediul mandatarului.

Cum sediul Companiei Naționale de Căi Ferate CFR S.A. este în municipiul București, iar aceasta figurează în proces în calitate de reclamantă, instanța competentă material și teritorial a soluționa litigiul dedus judecății este tribunalul în a cărui rază teritorială se află sediul societății reclamante, respectiv Tribunalul București.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 256 alin. (1), raportat la art. 269 din Codul muncii, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.