ÎCCJ, decizie (scj.ro #141019)

Litigiu de muncă. Acțiune formulată de o societate comercială prin sucursală. Competență teritorială

Cuprins pe materii

: Drept procesual civil. Competența instanțelor. Competența teritorială

Index alfabetic

: conflict de muncă

sucursală

sediu procesual

C. muncii, art. 269

Legea nr. 62/2011, art. 210

NCPC, art. 158

În ceea ce privește stabilirea competenței teritoriale de soluționare a cauzei în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii și dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora instanța competentă se determină în funcție de domiciliul ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent dacă reclamant este salariatul sau angajatorul.

În cazul în care reclamantul este o societate comercială, noțiunea de sediul cuprinsă în alin. (2) al art. 269 din Codul muncii vizează sediul principal al societății reclamante, independent de existența unor sedii secundare și chiar dacă raportul juridic dedus judecății s-a derulat la o sucursală a societății reclamante.

Împrejurarea că în cererea de chemare în judecată este indicată sucursala, ca mandatar al reclamantei, nu este de natură să producă efecte juridice în ceea ce privește competența teritorială, atâta vreme cât aceasta este reglementată printr-o normă specială imperativă, iar indicarea sediului procedural la adresa sucursalei, în condițiile art. 158 C.pr.civ., vizează exclusiv comunicarea actelor de procedură, fără a constitui criteriu de stabilire a competenței teritoriale.

Secția I civilă, decizia nr. 1209 din 14 septembrie 2017

Prin cererea înregistrată la data de 14.10.2016 pe rolul Tribunalului Iași, Secția I civilă, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR SA prin Sucursala Regională CF Iași a chemat în judecată pârâtul A. ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 1.237 lei reprezentând suma nedatorată încasată de la societate în calitate de angajator, obligarea la plata dobânzii legale de la data pronunțării sentinței și până la restituirea efectivă a debitului restant și obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acțiune.

Prin sentința nr. 440 din data de 6.03.2017, Tribunalul Iași, Secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale invocată de pârât și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului București.

În motivarea soluției pronunțate, instanța a arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 269 alin. (1) Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite conform Codului de procedură civilă, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a

cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau sediul.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Instanța a mai reținut că nu prezintă relevanță faptul că acțiunea introductivă a fost formulată de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR SA prin Sucursala Regională CF Iași, al cărei sediu este în municipiul Iași, întrucât la stabilirea instanței competente, trebuie avut în vedere sediul/domiciliul reclamantului și nu sediul procedural ales sau sediul reprezentantului reclamantului.

Cum sediul reclamantei Compania Națională de Căi Ferate CFR SA se află în București, instanța a concluzionat că Tribunalul București este competent să soluționeze cauza.

Învestit prin declinare, Tribunalul București, Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a pronunțat sentința nr. 4417 din data de 15.06.2017 prin care a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

În considerentele hotărârii pronunțate, instanța a reținut că textul legal ce reglementează

competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă nu cuprinde alte mențiuni exprese referitoare la sediul principal sau secundar al societății reclamante, astfel că, de vreme ce societatea reclamantă a ales să introducă acțiunea la instanța în circumscripția căreia se află sediul unei subunități ale sale, instanței respective îi aparține competența de soluționare a pricinii.

Analizând conflictul de competență, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C.pr.civ., raportat la art. 133 pct. 2 C.pr.civ., Înalta Curte reține următoarele:

Litigiul supus analizei, având ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR SA prin Sucursala Regională CF Iași, în calitate de angajator, în contradictoriu cu pârâtul A., are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum acesta este definit în dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Din punct de vedere al competenței materiale și teritoriale de soluționare a cauzei, se reține că în materia conflictelor individuale de muncă sunt relevante pentru stabilirea competenței prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii și dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul ori, după caz, sediul sau locul de muncă reclamantul. Referirea generică la domiciliul ori, după caz, sediul reclamantului implică raportarea la persoana fizică sau juridică ce pretinde această calitate în proces.

Așadar, în reglementarea actuală în materia litigiilor de muncă, competența de soluționare a unor asemenea cereri se stabilește în funcție de domiciliul ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent dacă reclamant este salariatul sau angajatorul, spre deosebire de reglementarea anterioară reprezentată de Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, unde se prevedea stabilirea competenței în raport de sediul „unității”, așadar al angajatorului, indiferent dacă acesta avea sau nu calitatea de reclamant.

Modificarea termenilor în care sunt redactate normele succesive menționate, prin abandonarea noțiunii de „unitate”, determină a fi nerelevantă practica judiciară formată în legătură cu interpretarea acestui termen, citată în considerentele hotărârii pronunțate de către instanța în fața căreia s-a ivit conflictul negativ de competență.

În cazul în care reclamantul este o societate comercială, competența de soluționare a conflictelor de muncă raportându-se la sediul acesteia, se ridică problema dacă noțiunea de „sediu” vizează exclusiv sediul social al societății, considerat sediu principal ori cuprinde și eventualele „sedii secundare”, definite de art. 43 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, ca fiind dezmembrăminte ale societății comerciale, fără personalitate juridică, precum sucursale, agenții, puncte de lucru etc.

Înalta Curte apreciază că sediul reclamantei societate comercială vizat de dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii este sediul principal al societății, independent de existența unor sedii secundare și chiar dacă raportul juridic dedus judecății s-a derulat la o sucursală a societății reclamante.

Dacă legiuitorul ar fi intenționat stabilirea competenței și în funcție de eventualele dezmembrăminte, ar fi inserat această posibilitate în chiar conținutul normei. Tăcerea legiuitorului în această privință nu poate fi interpretată în sensul posibilității, pentru interpretul normei, de a extinde aplicarea acesteia și la situații de

excepție ce nu au fost reglementate expres, în caz contrar, adăugându-se nepermis la lege.

Împrejurarea că în cererea de chemare în judecată este indicată Sucursala Regională CF Iași, ca mandatar al reclamantei Compania Națională de Căi Ferate CFR SA, nu este de natură să producă efecte juridice în ceea ce privește competența teritorială, atâta vreme cât aceasta este reglementată printr-o normă specială imperativă, iar autoritatea ce are calitatea de reclamantă este însăși compania, iar nu sucursala.

Indicarea sediului procedural la adresa sucursalei, în condițiile art. 158 C.pr.civ., vizează exclusiv comunicarea actelor de procedură, fără a constitui criteriu de stabilire a competenței teritoriale.

Textele legale mai sus menționate stabilesc o competență teritorială exclusivă ce nu poate fi înlăturată nici de alegerea reclamantului și nici de dreptul comun în materie de competență teritorială, conform principiului

specialia generalibus derogant.

Cum sediul Companiei Naționale de Căi Ferate CFR SA se află în municipiul București,  iar aceasta figurează în proces în calitate de reclamantă, instanța competentă teritorial a soluționa pricina, conform argumentelor anterior prezentate, este instanța de la sediul principal al societății reclamante.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.