ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1209/2017

Decizia nr. 1209/2017

Asupra conflictului negativ de competență, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 14 octombrie 2016 pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă, reclamanta CN A. SA prin Sucursala B. Iași a chemat în judecată pârâtul

C.

ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 1.237 lei reprezentând suma nedatorată încasată de la societate în calitate de angajator, obligarea la plata dobânzii legale de la data pronunțării sentinței și până la restituirea efectivă a debitului restant și obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acțiune.

Prin sentința nr. 440 din data de 6 martie 2017, Tribunalul Iași, secția I civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale invocată de pârât și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului București.

În motivarea soluției pronunțate, instanța a arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 269 alin. (1) C. muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite conform C. proc. civ., iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau sediul.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Instanța a mai reținut că nu prezintă relevanță faptul că acțiunea introductivă a fost formulată de reclamanta

CN A. SA

prin Sucursala B. Iași, al cărei sediu este în municipiul Iași, întrucât la stabilirea instanței competente, trebuie avut în vedere sediul/domiciliul reclamantului și nu sediul procedural ales sau sediul reprezentantului reclamantului.

Cum

sediul reclamantei

CN A. SA

se află în București, instanța a concluzionat că

Tribunalul București este competent să soluționeze cauza

.

Învestit prin declinare, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a pronunțat sentința nr. 4417 din data de 15 iunie 2017

prin care a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

În considerentele hotărârii pronunțate, instanța a reținut că textul legal ce reglementează competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă nu cuprinde alte mențiuni exprese referitoare la sediul principal sau secundar al societății reclamante, astfel că, de vreme ce societatea reclamantă a ales să introducă acțiunea la instanța în circumscripția căreia se află sediul unei subunități ale sale, instanței respective îi aparține competența de soluționare a pricinii.

Analizând conflictul de competență, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 133 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Litigiul supus analizei, având ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta CN A. SA prin Sucursala B. Iași, în calitate de angajator, în contradictoriu cu pârâtul

C.

, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum acesta este definit în dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Din punct de vedere al competenței materiale și teritoriale de soluționare a cauzei, s

e reține că în materia conflictelor individuale de muncă sunt relevante pentru stabilirea competenței prevederile art. 269 alin. (2) C. muncii și dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora c

ererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul ori, după caz, sediul sau locul de muncă reclamantul.

Referirea generică la domiciliul ori, după caz, sediul reclamantului implică raportarea la persoana fizică sau juridică ce pretinde această calitate în proces.

Așadar,

în reglementarea actuală în materia litigiilor de muncă, competența de soluționare a unor asemenea cereri se stabilește în funcție de domiciliul

ori, după caz,

sediul reclamantului, indiferent dacă reclamant este salariatul sau angajatorul, s

pre deosebire de reglementarea anterioară reprezentată de Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, unde se prevedea stabilirea competenței în raport de sediul „unității”, așadar al angajatorului, indiferent dacă acesta avea sau nu calitatea de reclamant.

Modificarea termenilor în care sunt redactate normele succesive menționate, prin abandonarea noțiunii de „unitate”, determină a fi nerelevantă practica judiciară formată în legătură cu interpretarea acestui termen, citată în considerentele hotărârii pronunțate de către instanța în fața căreia s-a ivit conflictul negativ de competență.

În cazul în care reclamantul este o societate comercială, competența de soluționare a conflictelor de muncă raportându-se la sediul acesteia, se ridică problema dacă noțiunea de „sediu” vizează exclusiv sediul social al societății, considerat sediu principal ori cuprinde și eventualele „sedii secundare”, definite de art. 43 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, ca fiind dezmembrăminte ale societății comerciale, fără personalitate juridică, precum sucursale, agenții, puncte de lucru etc.

Înalta Curte apreciază că sediul reclamantei societate comercială vizat de dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii este sediul principal al societății, independent de existența unor sedii secundare și chiar dacă raportul juridic dedus judecății s-a derulat la o sucursală a societății reclamante.

Dacă legiuitorul ar fi intenționat stabilirea competenței și în funcție de eventualele dezmembrăminte, ar fi inserat această posibilitate în chiar conținutul normei. Tăcerea legiuitorului în această privință nu poate fi interpretată în sensul posibilității, pentru interpretul normei, de a extinde aplicarea acesteia și la situații de excepție ce nu au fost reglementate expres, în caz contrar, adăugându-se nepermis la lege.

Împrejurarea că în cererea de chemare în judecată este indicată Sucursala B. Iași, ca mandatar al reclamantei CN A. SA, nu este de natură să producă efecte juridice în ceea ce privește competența teritorială, atâta vreme cât aceasta este reglementată printr-o normă specială imperativă, iar autoritatea ce are calitatea de reclamantă este însăși compania, iar nu sucursala.

Indicarea sediului procedural la adresa sucursalei,în condițiile art. 158 C. proc. civ., vizează exclusiv comunicarea actelor de procedură, fără a constitui criteriu de stabilire a competenței teritoriale.

Textele legale mai sus menționate stabilesc o competență teritorială exclusivă ce nu poate fi înlăturată nici de alegerea reclamantului și nici de dreptul comun în materie de competență teritorială, conform principiului specialia generalib dolari SUA erogant.

Cum sediul CN A. SA se află în municipiul București, sector 1, iar aceasta figurează în proces în calitate de reclamantă, instanța competentă teritorial a soluționa pricina, conform argumentelor anterior prezentate, este instanța de la sediul principal al societății reclamante.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 septembrie 2017.