ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 215/2018

HOTĂRÂRE

25.01.2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 215/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 la data de 8 februarie 2017, pe rolul Tribunalului Iași, reclamanta A. SA București prin Sucursala Regională Iași a chemat în judecată pe pârâtul B. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 1.481 lei, reprezentând sumă nedatorată încasată de la societate în calitate de angajator; obligarea la plata dobânzii legale de la data pronunțării sentinței și până la restituirea efectivă a debitului restant; obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta acțiune.

În motivarea în fapt a cererii, s-a arătat că prin Sentința civilă nr. x/2014 pronunțată de Tribunalul Iași, instanța a obligat societatea la plata actualizată cu indicele de inflație la data plății efective, a diferenței dintre drepturile salariate efectiv încasate în perioadele: 9 septembrie 2010 - 31 decembrie 2010 și cele cuvenite în mod legal, prin stabilirea salariului de bază brut, raportat la salariul minim brut la nivel de ramură de transporturi, cu aplicarea coeficienților de ierarhizare corespunzători clasei la care a fost salarizat reclamantul și cu aplicarea procentelor de sporuri la salariul rezultat prin metoda corectă de calcul; 1 ianuarie 2011 - 18 aprilie 2014 și cele cuvenite în mod legal, prin stabilirea salariului de bază brut, raportat la salariul minim brut pe țară garantat în plată conf. H.G. nr. 1.193 din 24 noiembrie 2010, cu aplicarea coeficienților de ierarhizare corespunzători clasei la care a fost salarizat reclamantul și cu aplicarea procentelor de sporuri la salariul rezultat prin metoda corectă de calcul; obligarea la plata către reclamant a dobânzii legale practicată de C. calculată de la data scadenței fiecărei sume și până la piața efectivă a acestora.

În baza acestei sentințe executorii de drept și ca urmare a solicitării scrise a Uniunii Sindicale Teritoriale "D." Iași, în numele și pentru reclamant, societatea a încheiat convenția de eșalonare la plata nr. x/2015 și a achitat către pârât suma de 2.626 lei (tranșa 1 conform convenției).

Prin Decizia civilă nr. 937/2015 a Curții de Apel Iași, instanța a modificat sentința Tribunalului Iași, în sensul respingerii capetelor de cerere formulate de Uniunea Sindicală "D." lași, în numele și pentru reclamant în contradictoriu cu pârâtele SC A. SA și SC A. SA, prin Sucursala CF Iași, referitoare la obligarea la plată, actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală aferentă, a diferenței de drepturi salariale pentru perioada 1 ianuarie 2011 - 18 aprilie 2013.

În urma acestei decizii, prin care a fost admis apelul formulat de către societate, suma pe care reclamantul era îndreptățit să o primească s-a diminuat, rezultând astfel o diferență de 1.481,00 lei achitați în plus de către societate.

Potrivit prevederilor art 256. alin. (1) C. muncii republicat, salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată, este obligat să o restituie. Dispozițiile legale mai sus citate reglementează obligația de restituire pe care o au salariații față de angajator, ce are la bază îmbogățirea fără justă cauză și dau dreptul angajatorului de a urmări beneficiarul acestor sume nedatorate.

Chiar dacă în cuprinsul art. 256 C. muncii nu se dă o definiție exactă a noțiunii de sumă nedatorată și nu se detaliază condițiile în care se naște obligația de restituire, prin aceste prevederi, practic este reglementată situația în care este antrenată răspunderea patrimonială a salariatului, când fără a fi reținută vinovăția acestuia, este obligat la restituirea unor sume încasate fără a i se fi cuvenit.

În cazul de față, sumele primite în plus în baza Sentinței civile nr. 1984/2014 pronunțată de Tribunalul Iași sunt nedatorate, întrucât cuantumul acestora a fost modificat prin Decizia civilă a Curții de Apel Iași, devenind astfel sume încasate necuvenit.

Mai mult, în convenția de eșalonare la plată, la art. 5 se stipulează că: "în condițiile în care, în urma soluționării irevocabile a sentinței puse în executare instanța micșorează cuantumul sumei datorate la plată de A., se angajează să restituie de bună-voie banii încasați în plus."

Prin Sentința civilă nr. 709 din 10 aprilie 2017, pronunțată de Tribunalului Iași, secția I civilă, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pe rolul secției a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în raport de dispozițiile art. 269 alin. (1) și (2) C. muncii și având în vedere că sediul reclamantei este în Municipiul București.

Prin Sentința civilă nr. 5278 din 12 iulie 2017 a Tribunalului București, secției a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a declinat în favoarea Judecătoriei Vaslui competența de soluționare a cauzei.

Tribunalul a reținut că situația reclamantei este reglementată de dispozițiile art. 723 și următoarele C. proc. civ., referitoare la dreptul celui interesat la întoarcerea executării, în cazul în care s-a desființat titlul executoriu sau executarea silită însăși, întrucât prejudiciul invocat s-a creat ca urmare a executării unei obligații stabilite printr-un titlu ce a fost ulterior desființat parțial.

Potrivit dispozițiilor art. 724 C. proc. civ., restabilirea situației anterioare executării se poate dispune, la cererea celui interesat, fie de către instanța care a desființat titlul executoriu sau actele de executare, fie de către instanța care rejudecă fondul, după desființarea hotărârii executate, fie de către instanța judecătorească competentă, pe cale separată, în cazul în care aceasta nu s-a dispus în condițiile anterioare.

Pentru aceste considerente, s-a apreciat că dispozițiile legale referitoare la întoarcerea executării sunt deopotrivă incidente și în situația executării de bună voie a unei obligații stabilite printr-un titlu executoriu, iar nu numai cazurilor de plată efectuată în cadrul unei proceduri de executare silită, căci altfel s-ar crea o inechitate între debitorul care execută de bună voie și cel care execută datoria silit, în condițiile în care art. 622 C. proc. civ. prevede atât executarea de bună voie, cât și pe cea silită, ca modalități de aducere la îndeplinire a obligației stabilită prin hotărârea unei instanțe.

Prin Decizia nr. 5 din 12 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii, a stabilit că, "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4042 alin. (3) C. proc. civ., instanța competentă potrivit legii să soluționeze cererea de întoarcere a executării silite prin restabilirea situației anterioare este instanța de executare, respectiv judecătoria".

Cum interpretarea instanței supreme a purtat asupra competenței de soluționare a cererilor având ca obiect restabilirea situației anterioare executării, în condițiile art. 4042 alin. (3) din vechiul C. proc. civ., raportat la temeiul legal incident în cauză, s-a constatat că aparține Judecătoriei Vaslui competența de soluționare a cauzei.

Prin Sentința civilă nr. 2396 din 27 noiembrie 2017, pronunțată de Judecătoria Vaslui, s-a declinat competența de soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a trimis dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Judecătoria a reținut că litigiul reprezintă un conflict individual de muncă, în sensul art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011, întrucât are ca obiect plata sumelor pretinse a fi încasate nedatorat de către salariat și nu se poate raporta la dispozițiile art. 723 și urm. C. proc. civ. Situația invocată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată nu se încadrează în situația prevăzută de art. 4042 alin. (3) C. proc. civ. în legătură cu care a fost pronunțată Decizia nr. 5 din 2012 de instanța supremă în recursul în interesul legii.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (1) C. muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform C. proc. civ., iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau sediul. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Totodată, conform dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe.

Prin urmare, în ceea ce privește conflictele de muncă, competența materială revine tribunalului, iar competența teritorială nu este alternativă, ci revine exclusiv instanței în a cărei circumscripție își are domiciliul/reședința/sediul sau locul de muncă reclamantul.

Având în vedere dispozițiile legale citate, precum și faptul că sediul reclamantei este în Municipiul București, s-a constatat că Tribunalul București este instanța competentă în soluționarea prezentei cauze.

În determinarea instanței competente în soluționarea cauzei, s-a arătat că nu prezintă relevanță faptul că acțiunea introductivă a fost formulată de reclamanta A. SA București, prin Sucursala A. Iași, sucursală al cărei sediu este în municipiul Iași. În stabilirea instanței competente, trebuie avut în vedere sediul/domiciliul reclamantului, și nu sediul procedural ales sau sediul reprezentantului reclamantului.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În speța dedusă judecății, analizând și calificând obiectul cererii de chemare în judecată, și, în consecință, natura litigiului, Înalta Curte reține că suma de bani pe care reclamanta Compania Națională A. SA București prin Sucursala A. Iași solicită a fi restituită de către pârât, a fost plătită de aceasta în executarea unei hotărâri judecătorești, astfel că suntem în prezența unei cereri de întoarcere a executării silite, întemeiată pe dispozițiile art. 724 alin. (3) C. proc. civ.

Instituția întoarcerii executării este reglementată în C. proc. civ., cartea a V-a "Despre executarea silită", cap. VIII "Întoarcerea executării", ce constituie, deci, sediul materiei.

Este de observat că prin art. 643 C. proc. civ. se prevede expres și imperativ că "dacă s-a desființat titlul executoriu, toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt desființate de drept, dacă prin lege nu se prevede astfel. Dispozițiile privind întoarcerea executării sunt aplicabile".

În consecință, din însăși reglementarea instituției întoarcerii executării, constând în repunerea părților în situația anterioară, în cadrul executării silite, rezultă, fără echivoc că legiuitorul a avut în vedere ca această instituție juridică reprezintă de fapt o situație "simetric inversă executării săvârșite".

Că este așa rezultă chiar din dispozițiile art. 723 alin. (1) C. proc. civ., care prevede: "În toate cazurile în care se desființează titlul executoriu sau însăși executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioare acesteia."

Or, întoarcerea executării și repunerea părților în situația, anterioară este chiar obiectul cererii de chemare în judecată cu care reclamanta a învestit instanța în prezentul litigiu, textul invocat prevăzând posibilitatea unei astfel de acțiuni "în toate cazurile în care se desființează titlul executoriu".

În acest context, Înalta Curte apreciază că în cauza dedusă judecății este pe deplin aplicabilă Decizia nr. 5 din 12 martie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. , Partea I nr. 253 din 13 aprilie 2012, prin care s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4042 alin. (3) C. proc. civ., instanța judecătorească, competentă, potrivit legii, să soluționeze cererea de întoarcere a executării silite prin restabilirea situației anterioare este instanța de executare, respectiv judecătoria, această decizie fiind obligatorie pentru instanțe conform dispozițiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.

În ceea ce privește stabilirea competenței teritoriale, aceasta urmează a se determina după regulile aplicabile în materia executării silite, respectiv potrivit prevederilor cuprinse la art. 651 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află la data sesizării organului de executare, domiciliul debitorului, sau după caz sediul acestuia, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Se reține că întoarcerea executării reprezintă în fapt o reluare a executării, însă în sens invers, prin restabilirea situației anterioare executării săvârșite, ca urmare a desființării ulterioare a titlului executoriu.

Reiese, deci, că, în cererea de întoarcere a executării silite, Compania Națională de A. SA București prin Sucursala A. Iași are calitatea de creditoare, astfel încât, potrivit prevederilor art. 651 alin. (1) și (2) C. proc. civ., instanța competentă a soluționa cererea este judecătoria în circumscripția căreia își are domiciliul debitorul, respectiv localitatea Negrești, județul Vaslui, adică Judecătoria Vaslui.