ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1693/2017

După deliberare, asupra conflictului negativ de competență, constată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 15 decembrie 2016, sub nr. x/3/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, obligarea acestuia la recunoașterea drepturilor de natură salarială, reprezentând acordarea ajutoarelor, înregistrarea acestor sume de bani în evidența financiar-contabilă pentru activitatea depusă în cadrul Ministerului Apărării Naționale și vechimea efectivă ca militar, începând cu 30 iunie 2016, dată la care a fost trecut în rezervă; la plata efectivă a acestor ajutoare, constând în acordarea unui număr de 20 solde de funcție de bază, conform art. 20 alin. (1), Cap. II, Anexa VII din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri pubiice, publicată în Monitorul Oficial nr. 877 din 28 decembrie 2010, începând cu 30 iunie 2016; la plata ajutorului egal cu 12 solde ale funcției de bază, care se acordă personalului militar ale cărui raporturi de serviciu au încetat, cu drept de pensie pentru limită de vârstă, înainte de împlinirea limitei de vârstă standard de pensionare, precum și la actualizarea acestei sume cu dobânda legală, începând cu data datorării acesteia, respectiv 3 noiembrie 2014, până la momentul plății efective, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 20 alin. (1), Cap. II, Anexa VII din Legea nr. 284/2010 și pe cele ale art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința civilă nr. 1827 din 15 martie 2017, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a decimat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul București a reținut că a fost sesizat de către reclamant cu soluționarea unui litigiu de munca, constând în recunoașterea și plata drepturilor salariale și actualizarea acestor sume începând cu data de 3 noiembrie 2014, până la momentul plății efective.

Instanța a apreciat că, deși cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, aceste norme nu sunt aplicabile în cauză, întrucât reclamantul nu a deținut calitatea de funcționar public și nici nu a solicitat anularea unui act administrativ.

Constatând incidența prevederilor art. 269 din C. muncii, a statuat că judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform C. proc. civ. Cererile referitoare la cauzele prevăzute ia alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Tribunalul București a constatat că, din datele menționate în cererea de chemare în judecată, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei și din decizia nr. 141376/2 din 14 iulie 2016 rezultă că reclamantul domiciliază în județul lași, iar locui de muncă al acestuia, la data formulării cererii, nu era în municipiul București.

Față de aceste considerente, a apreciat că Tribunalul Iași este competent să soluționeze cererea de chemare în judecată.

Urmare declinării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Iași, secția I civila, la data de 26 aprilie 2017, sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 1291 din 26 iunie 2017, Tribunalul Iași, secția I civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunahdiu București, secția contencios administrativ și fiscal. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a dispune astfel, a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă acordarea ajutoarelor salariale compensatorii, cu ocazia pensionării reclamantului, în temeiul art. 20 alin. (1) Secțiunea a 3-a, Anexa nr. 7 din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Conform dispozițiilor art. 20 alin. (1), Cap. 2, Anexa VII din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, "La trecerea în rezervă sau direct în retragere, respectiv la încetarea raporturilor de serviciu, cu drept la pensie, personalul militar, polițiștii și funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, pentru activitatea depusă, în funcție de vechimea efectivă ca militar, polițist, funcționar public cu statut special din sistemul administrației penitenciare și personal civil în instituțiile publice de apărare, ordine publică și siguranță națională, beneficiază de un ajutor stabilit în raport cu solda funcției de bază, respectiv salariul funcției de bază avută/avut în luna schimbării poziției de activitate, astfel: vechime efectivă până la 5 ani - un ajutor egal cu 3 solde ale funcției de baza/salarii ale funcției de baza; între 5-10 ani - un ajutor egal cu 6 solde ale funcției de baza/salarii ale funcției de baza; între 10-15 ani - un ajutor egal cu 8 solde ale funcției de baza/salarii ale funcției de bază; între 15-20 ani - un ajutor egal cu 10 solde ale funcției de baza/salarii ale funcției de bază; între 20-25 ani - un ajutor egal cu 12 solde ale funcției de baza/salarii ale funcției de bază; între 25-30 ani - un ajutor egal cu 15 solde ale funcției de bază/salarii ale funcției de bază, iar peste 30 ani - un ajutor egal cu 20 solde ale funcției de bază/salarii ale funcției de bază".

Din interpretarea acestui text legal, Tribunalul Iași a reținut că sumele solicitate de către reclamant au natura juridică a unor ajutoare de care beneficiază cadrele militare, polițiștii și funcționarii publici cu statut special, la trecerea în rezervă sau direct în retragere, ajutor salarial compensatoriu stabilit în raport cu solda funcției de bază, rezultat din raportul de serviciu avut de reclamant, în calitate de cadru militar, cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, iar nu din calitatea de asigurat a acestuia. Aceste ajutoare acordate cadrelor militare la data pensionării se plătesc de către angajator, din fondurile primite de la bugetul de stat, iar nu din bugetul asigurărilor sociale.

De asemenea, a apreciat că sunt de competența instanțelor de asigurări sociale doar litigiile privind refuzul nejustifieal de rezolvare a unei cereri privind drepturile de asigurări sociale, cele privind modul de stabilire și de plată a pensiilor și a altor drepturi de asigurări sociale, precum și cele privind alte drepturi și obligații de asigurări sociale. A considerat că indemnizația sau compensația la pensionare, solicitată de către reclamant în temeiul unei legi cadru de salarizare a personalului din sistemul bugetar, nu poate fi calificat ca fiind un drept de asigurări sociale.

Tribunalul Iași a reținut că Normele metodologice de aplicare a dispozițiilor Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, la pct. 68 stipulează că "Veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relații contractuale de muncă, precum și orice sume de natura salarială, primite în baza unor legi speciale.", fiind incluse în această categorie și compensațiile bănești la concediere sau la trecerea în rezervă.

Totodată, a constatat că în jurispradență, drepturile pecuniare solicitate la încetarea raporturilor de muncă/de serviciu sau la concediere nu au fost calificate ca fund ajutoare sociale, ci drepturi născute în temeiul legii sau contractelor colective de muncă, din raporturile de muncă sau din cele de serviciu, fiind soluționate în raport de calitatea avută de către solicitant, respectiv de salariat sau funcționar public, în materia litigiilor de muncă sau de contencios administrativ.

A menționat că în acest sens este întreaga practică judiciară, instanța supremă stabilind că aceste compensații la încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu sunt de natură saiarială și se cuvin atât salariaților, cât și funcționarilor publici, ca forme de remunerație, nu ea ajutoare sociale.

Relevant în acest sens a apreciat că este și faptul că legiuitorul a inclus aceste drepturi în Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Constatând că la data formulării cererii de chemare în judecată reclamantul A. avea domiciliul în municipiul București, Șos, Berceni, Tribunalul Iași a apreciat că este competent să soluționeze litigiul un complet specializat în materia contenciosului administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului București, iar nu un complet de asigurări sociale, întrucât, în speță, nu este vorba despre refuzul nejustificat privind rezolvarea unei cereri referitoare la drepturile de asigurări sociale, ci despre un refuz al fostului angajator de a acorda drepturile bănești rezultate din raportul de serviciu, la încetarea acestuia prin trecerea în rezervă.

Față de aceste considerente, instanța a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal

Examinând conflictul negativ de competență, Înalta Curte, în majoritate, reține că, în cauză, competența soluționării pricinii revine Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în considerarea dispozițiilor legale și argumentelor care succed:

Obiectul litigiului pendinte îl reprezintă cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, recunoașterea dreptului de natură saiarială, reprezentând acordarea ajutoarelor, înregistrarea acestor sume în evidența financiar-contabilă pentru activitatea depusă în cadrul Ministerului Apărării Naționale și vechimea efectivă ca militar, începând cu 30 iunie 2016, dată la care a fost trecut în rezervă; plata efectivă a acestor ajutoare, constând în acordarea unui număr de 20 solde de funcție de bază, conform art. 20 alin. (1), Cap. II, Anexa VII din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, începând cu data de 30 iunie 2016; obligarea pârâtului la plata ajutorului egal cu 12 solde ale funcției de bază, care se acordă personalului militar ale cărui raporturi de serviciu au încetat, cu drept de pensie pentru limită de vârstă înainte de împlinirea limitei de vârstă standard de pensionare și actualizarea acestei sume cu dobânda legală, începând cu data datorării acesteia, respectiv 3 noiembrie 2014, până la momentul plății efective.

Sediul materiei în ceea ce privește drepturile deduse judecății este reprezentat de art. 20 din Anexa VII, Cap. II, Secțiunea a III-a la Legea - Cadru nr. 284/2010, care prevede că, la trecerea în rezervă sau direct în retragere, respectiv la încetarea raporturilor de serviciu, cu drept la pensie, personalul militar, polițiștii și funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, pentru activitatea depusă, în funcție de vechimea efectivă ca militar, polițist, funcționar public cu statut special din sistemul administrației penitenciare și personal civil în instituțiile publice de apărare, ordine publică și siguranță națională, beneficiază de un ajutor stabilit în raport cu soida funcției de bază, respectiv salariul funcției de bază avută/avut în luna schimbării poziției de activitate.

Chiar dacă dreptul la ajutorul material este acordat prin legea de salarizare pentru mai multe categorii de bugetari, solicitarea acestuia pe cale jurisdicțională presupune ca fiecare categorie de salariați să se adreseze instanței competente, în funcție de raportul juridic, de muncă sau de serviciu, în care se află cu angajatorul său.

Din acest punct de vedere nu se va reține că ceea ce s-a dedus judecății este un raport juridic de asigurări sociale, întrucât ajutorul la pensionare nu reprezintă o formă de sprijin suportat de stat din bugetul asigurărilor sociale, ci o compensație acordată de plătitorul de salariu la încetarea raportului de muncă al persoanei salariate,

În speța dedusă judecății, reclamantul a avut calitatea de cadru militar în structurile Ministerului Apărării Naționale, trecând în rezervă, cu drept de pensie, la data de 30 iunie 2016.

Potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres, prin lege, competența altor instanțe

Astfel cum rezultă din dispozițiile Legii nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, acestea nu sunt funcționari publici, raportul dedus prezentei judecăți nu implică exercițiul autorității publice, iar în cauză nu se contestă refuzul de emitere a unui act administrativ pentru ea eventualele litigii cu angajatorul să fie soluționate de instanțele de contencios administrativ.

În lipsa unor norme speciale de natura celor cuprinse în Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițiștilor, care îi califică pe aceștia drept funcționari publici cu statut special și cărora li se aplică jurisdicția administrativă în litigiile decurgând din raportul de serviciu, militarii sunt supuși, în ceea ce privește drepturile bănești pretinse, jurisdicției instanțelor de drept comun în materia litigiilor de muncă.

Conform prevederilor art. 269 din C. muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform C. proc. civ. Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Contrar aspectelor reținute de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, care a statuat că, din datele menționate în cererea de chemare în judecată, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei și din decizia nr. 141376/2 din 14 iulie 2016, emisă de Ministerul Apărării Naționale - Casa de Pensii Sectorială, rezultă că reclamantul domiciliază în județul Iași, iar locul de muncă al acestuia, la data formulării cererii, nu era în municipiul București, Înalta Curte observă că, la data formulării cererii de chemare în judecată, reclamantul a indicat domiciliul actual ca fiind în municipiul București, Șos. Berceni.

Înalta Curte constată, de asemenea, că decizia nr. 141376/2 din 14 iulie 2016, emisă de Ministerul Apărării Naționale - Casa de Pensii Sectorială, plângerea prealabilă adresată de reclamant la 1 septembrie 2016 conducerii Unității Militare x București, precum și înscrisurile anexe, în care s-a specificat că acesta domiciliază în municipiul Iași, Șos. Nicolina, jud. Iași, poartă o dată anterioară celei la care a fost formulată cererea de chemare în judecată, respectiv 15 decembrie 2016 (data depunerii la oficiul poștal), sens în care nu pot fi avute în vedere în determinarea instanței competente să soluționeze acțiunea pendinte.

Or, astfel cum s-a arătat, în cererea de chemare în judecată reclamantul a specificat că domiciliază în municipiul București, sector 4, iar, în plus, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei reiese faptul că acesta a avut calitatea de cadru militar în structurile Ministerului Apărării Naționale, cu sediul în municipiul București, str. Izvor, sector 5.

Pentru toate considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate, stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 octombrie 2017.

Cu opinia separată a doamnei judecător B., în sensul stabilirii competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal.

Apreciez că, în speță, competența de soluționare a cererii de chemare în judecată prin care reclamantul A., având gradul de colonel (r), a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, obligarea acestuia: 1) la recunoașterea drepturilor de natură salarială, reprezentând acordarea ajutoarelor, înregistrarea acestor sume de bani în evidența financiar-contabilă pentru activitatea depusă în cadrul Ministerului Apărării Naționale și vechimea efectivă ca militar, începând cu 30 iunie 2016, dată la care a fost trecut în rezervă; 2) la plata efectivă a acestor ajutoare, constând în acordarea unui număr de 20 solde de funcție de bază, conform art. 20 alin. (1), Cap. II, Anexa VII din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, începând cu 30 iunie 2016; 3) la plata ajutorului egal cu 12 solde ale funcției de bază, care se acordă personalului militar ale cărui raporturi de serviciu au încetat, cu drept de pensie pentru limită de vârstă, înainte de împlinirea limitei de vârstă standard de pensionare, precum și la actualizarea acestei sume cu dobânda legală, începând cu data datorării acesteia, respectiv 3 noiembrie 2014, până la momentul plății efective și 4) la plata cheltuielilor de judecată, aparține secției contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește calificarea litigiului dedus judecății, mă raliez opiniei exprimate în majoritate, în sensul că cererea de chemare în judecată nu se circumscrie unui raport juridic de asigurări sociale.

Astfel, sumele reprezentând ajutoare stabilite în raport cu solda funcției de bază, respectiv cu salariul funcției de bază avută/avut în luna schimbării poziției de activitate, solicitate în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) și (2) din Anexa VII a Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, sunt prevăzute a se acorda la trecerea în rezervă sau direct în retragere, respectiv la încetarea raporturilor de serviciu, cu drept la pensie, personalului militar, polițiștilor și funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, pentru activitatea depusă, în funcție de vechimea efectivă ca militar, polițist, funcționar public cu statut special din sistemul administrației penitenciare și personal civil în instituțiile publice de apărare, ordine publică și siguranță națională.

Acestea nu se încadrează în categoria drepturilor de asigurări sociale prevăzute de art. 51 și, respectiv, art. 121 din Legea nr. 263/2010, ci sunt prevăzute a fi acordate în considerarea prestării unei anumite activități în temeiul unui raport de serviciu.

Din perspectiva competenței funcționale a tribunalului competent, apreciez că, față de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, care prevăd că:

"în exercitarea atribuțiilor ce ie revin potrivit legii și prevederilor regulamentelor militare, ofițerii (s.n.)., maiștrii militari și subofițerii sunt învestiți cu exercițiul autorității publice (s.n.), bucurându-se de protecție potrivit legii penale", litigiul de față se subsumează cauzelor care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public.

În consecință, sunt aplicabile dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, conform cărora "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe".

Coroborând aceste prevederi cu cele al art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și văzând că, atât domiciliul reclamantului, cât și sediul pârâtului, simt în București, din punct de vedere teritorial, competent este Tribunalul București.