ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2101/2016

HOTĂRÂRE

28.10.2016

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2016
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2101/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 2101/2016

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 22.01.2016, sub nr. x/117/2016, petenia Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători SA București, prin Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Cluj, cu sediul în municipiul Cluj Napoca, jud. Cluj, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., domiciliat în comuna Ilva Mică, jud. Bistrița Năsăud, obligarea acestuia la plata sumei de 215,96 lei, pentru acoperirea prejudiciului creat reclamantei, prin neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu.

În motivare, a arătat, în esență, că pârâtul este salariat al Sucursalei Regionale de Transport Feroviar de Călători Cluj și că, în această calitate, la data de 18.03.2013, a săvârșit o abatere disciplinară, constând în nesupravegherea vagoanelor trenurilor de călători și nedepistarea persoanelor care au provocat lipsa a patru tetiere și a trei cotiere dintr-un vagon al unui tren pe care îl deservea, pentru care a fost sancționat. Prin fapta sa, angajatul a cauzat societății un prejudiciu neacoperit până în prezent, deși decizia de sancționare nu a fost contestată.

În drept, cererea de chemare în judecată a tost întemeiată pe dispozițiile art. 254 din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii.

Prin sentința civilă nr. 1198 din 12 aprilie 2016, Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ șt fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, în raport de prevederile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii, coroborate cu cele ale art. 129 alin. (2) C. proc. civ. și ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIIl-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că, potrivit art. 269 din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii, conflictele de muncă se judecă de instanța în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

A apreciat că aceste dispoziții legale se completează cu cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, conform cărora cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui raza teritorială își are domiciliul sau locul de munca reclamantul, fiind astfel reglementată, în mod expres, o competență teritorială exclusivă și absolută în această materie.

Având în vedere că, în speță, sediul reclamantei se află în municipiul București, sector 1, a stabilit că Tribunalul București este competent să soluționeze litigiul.

În urma declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vlll-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la 13.05.2016, sub nr. x/3/2016.

La data de 29.06.2016, ulterior solicitării Tribunalului București, făcută în scopul stabilirii instanței competente să soluționeze cauza, petenta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători SA București, prin Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Cluj, a precizat că titulara cererii de chemare în judecată este Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Cluj, care are calitatea de reclamantă în cauză și care poate, prin directorul său, să formuleze cereri în justiție, potrivit atribuțiilor conferite acestuia prin Regulamentul de organizare și funcționare, aprobat prin decizia directorului generai al S.N.T.F.C. SA nr. 15 din 17 martie 2016. Astfel, directorului S.R.T.F.C. Cluj i-au fost acordate atribuțiile de exercitare a drepturilor procedurale, constând în întocmirea, încheierea și semnarea oricăror acțiuni în justiție, reprezentând cu puteri depline și susținând interesele S.N.T.F.C. SA în fața tuturor instanțelor de judecată, de orice grad.

Prin sentința nr. 7498 din 25 august 2016, Tribunalului București, secția a VIIl-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj. Constatând ivit conflictul negativ de competență a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării conflictului de competență.

Pentru a dispune astfel, a reținut că cererea de chemare în judecată face parte din categoria celor care se soluționează potrivit jurisdicției muncii, în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data sesizării instanței și că, astfel cum stipulează dispozițiile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe.

A reținut, de asemenea, că prevederile art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii, republicată, modificată prin Legea nr. 2/2013, reglementează judecarea conflictelor de muncă de instanțele judecătorești stabilite conform legii și că, potrivit art. 269 alin. (2) din acest act normativ, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (3) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Conform dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, republicată, modificată prin Legea nr. 2/2013, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Prin urmare, a apreciat că, potrivit legislației în vigoare la data sesizării instanței, competența teritorială de soluționare a cauzei în materia conflictelor de muncă a fost reglementată prin dispoziții imperative, legiuitorul prevăzând criteriile obiective în raport de care se stabilește competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă, și anume domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul reclamantului.

Tribunalul București a opinat că, în speță, pentru determinarea instanței competente să soluționeze cauza se impune, cu prioritate, stabilirea reclamantului în litigiul dedus judecății. Ca atare, a apreciat că prezintă relevanță faptul că prin cererea depusă la dosar la data de 29.06.2016, Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători SA București, prin Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Cluj, a precizat că titulara cererii de chemare în judecată este tocmai această sucursală, care acționează în calitate de reclamantă în cauză, pe baza prerogativelor acordate directorului său prin Regulamentul de organizare și funcționare aprobat prin decizia directorului general al S.N.T.F.C. SA nr. 15 din 17 martie 2016.

În raport de această precizare și de faptul că reclamanta are sediul pe raza teritorială a județului Cluj, conform mențiunilor din cererea de chemare în judecată, Tribunalul București a stabilit competența teritorială de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului Cluj.

Examinând conflictul negativ de competență, Înalta Curte reține că, în cauză, competența soluționării pricinii în primă instanță revine Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în circumscripția căruia se află sediul reclamantei Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători SA, pentru considerentele care succed:

Cererea de chemare în judecată formulată în cauză face parte din categoria conflictelor de muncă, iar, potrivit art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii, republicat, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii civile, respectiv 22.01.2016, judecarea conflictelor de muncă este în competența instanței în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

De asemenea, prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social stipulează că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. prevăd că necompetența teritorială este de ordine publică și părțile nu o pot înlătura.

Înalta Curte reține că, în cauza pendinte, Tribunalul Cluj și Tribunalul București și-au declinat reciproc competența de soluționare a pricinii privind pe reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători SA, prin Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Cluj, și pe pârâtul A., având ca obiect „acțiune în răspundere patrimonială”.

În ceea ce privește aprecierea celor două tribunale care a determinat ivirea conflictului negativ de competență, se constată că ambele instanțe au avut în vedere incidența dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, însă divergența de opinie poartă cu privire la identitatea reclamantei, în sensul că Tribunalul Cluj a reținut că, în litigiul pendinte, calitate de reclamantă o are Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători SA, în timp ce Tribunalul București a considerat că această calitate o are Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Cluj.

Înalta Curte constată că, în cauză, acțiunea civilă a fost promovată de Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători SA, prin Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Cluj, fiind semnată de directorul sucursalei.

Dat fiind caracterul obligatoriu al indicării elementelor oricărei cereri de chemare în judecată, prevăzute de art. 194 C. proc. civ., inclusiv cele referitoare la numele sau denumirea părților și numele reprezentantului, mențiunile din cuprinsul cererii formulate în cauză relevă calitatea de reclamantă a Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători SA și calitatea directorului sucursalei de reprezentant al acesteia.

Această constatare este confirmată de precizările consilierului juridic al reclamantei făcute în fața Tribunalului Cluj, în contextul concluziilor asupra excepției de necompetență teritorială. Acesta a precizat că directorul Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători SA a delegat atribuțiile de exercitare a drepturilor procedurale directorului Sucursalei Regionale de Transport Feroviar de Călători Cluj. Astfel, solicitarea consilierului juridic al reclamantei de respingere a excepției invocate din oficiu indică doar asimilarea sediului reclamantei cu cel al reprezentantului acesteia, pentru stabilirea competenței, și nu calitatea de reclamantă a sucursalei.

De asemenea, în susținerea constatării că în litigiul dedus judecății calitatea de reclamantă aparține Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători SA, și nu Sucursalei Regionale de Transport Feroviar de Călători Cluj, vin și cele menționate în adresa nr. 19/2016 emisă de Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători SA, prin Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Cluj, aflată la dosarul Tribunalului București, respectiv precizarea că directorului S.N.T.F.C. Cluj i-au fost acordate atribuțiile de exercitare a drepturilor procedurale, constând în întocmirea, încheierea și semnarea oricăror acțiuni în justiție, respectiv reprezentarea cu puteri depline și susținerea intereselor S.N.T.F.C. SA în fața tuturor instanțelor de judecată, de orice grad.

În cauza pendinte, prin Regulamentul de organizare și funcționare al Sucursalei Regionale de Transport Feroviar de Călători Cluj, aprobat prin decizia directorului general al Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători SA nr. 32 din 26 iunie 2015, completată și modificată prin decizia nr. 15 din 17 martie 2016, s-au atribuit directorului sucursalei, potrivit dispozițiilor menționate la pct. 34-38, în domeniul juridic, prerogativele reprezentării cu puteri depline și susținerii intereselor Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători, în fața instanțelor judecătorești de orice grad și a tuturor autorităților judiciare și publice.

De asemenea, acesta a fost împuternicit să exercite, printre altele, și drepturile procedurale privind întocmirea și semnarea acțiunilor având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale a personalului S.N.T.F.C. SA și exercitarea tuturor căilor de atac, situație care se regăsește în speță.

Prin urmare, nu se poate susține că, în cauză, titulara cererii de chemare în judecată dedusă judecății este Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Cluj, astfel cum a reținut Tribunalul București, întrucât aceasta a acționat în cauză în virtutea mandatului acordat prin decizia directorului general al Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători nr. 32 din 26 iunie 2015, completată și modificată prin decizia nr. 15 din 17 martie 2016.

În aceste condiții și în lipsa unei reglementări exprese privind calitatea de reclamantă a sucursalei, Înalta Curte consideră că această calitate aparține Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători SA.

Înalta Curte mai reține că, în cuprinsul Legii nr. 31/1990, termenul de „sediu”, fără a fi însoțit de mențiunea „secundar” ori fără indicarea unității fără personalitate juridică, este folosit cu sensul de „sediu social” sau „sediu principal”.

În conformitate cu prevederile art. 37 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, semnificația unui concept în context se stabilește prin actul normativ care îl instituie, devenind obligatoriu pentru actele normative din aceeași materie.

Astfel, noțiunea de „sediu”, folosită în conținutul unui alt act normativ decât Legea nr. 31/1990, în același context, nu poate avea altă semnificație decât cea rezultată dîn legea menționată, în absența unei definiții în celălalt act normativ.

Atunci când legiuitorul a intenționat atribuirea unei alte semnificații decât cea stabilită prin actul normativ care definește un anumit termen, a făcut acest lucru în mod expres, cum este cazul art. 109 C. proc. civ., potrivit căruia „cererea de chemare în judecată împofriva unei persoane juridice de drept privat se poate face și la instanța locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta”.

Tăcerea legiuitorului în această privință, în ipotexa art. 269 alin. (2) C. muncii, nu poate fi interpretată în sensul posibilității, pentru interpretul normei, de a extinde aplicarea acesteia și Ia alte situații ce nu au fost reglementate expres, în caz contrar, adăugându-se nepermis la lege.

În aceste condiții, „sediul” la care fac referire dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii are semnificația de „sediu principal” sau „sediu social”, neputând fi avute în vedere sediile secundare ale societății, cum este cazul sediului unei sucursale.

Împrejurarea ca reclamanta și-a indicat domiciliul procesual Ia sucursala din Cluj nu are relevanță pentru stabilirea competenței teritoriale, ci prezintă interes doar din perspectiva comunicării actelor de procedură.

Ca atare, stabilirea instanței competente să soluționeze pricina se va face în raport de dispozițiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii, republicat, coroborate cu cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, respectiv de sediul Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători, care se află în municipiul București, sector 1, deci pe raza teritorială a Tribunalului București.

Concluzionând, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va stabili competența de a judeca pricina în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.