ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 778/2019

HOTĂRÂRE

04.04.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 778/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 4 aprilie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la data de 17.08.2018 secția I Civilă - Litigii de Muncă, dosar nr. x/2018, reclamanta SNTFC CFR Calatori S.A. Sucursala Regionala de Transport Feroviar de Calatori Timișoara a chemat în judecată pe pârâtul A. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, instanța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 2186,20 RON, sumă ce reprezintă 70% din contravaloarea abonamentelor/biletelor de transport decontate pentru perioada ianuarie 2016 - februarie 2018 și a cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezenta cauză.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 254 (1) și art. 256 (1) din Codul Muncii.

Prin sentința civilă nr. 1506/PI din data de 8 noiembrie 2018, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale; a declinat competența de soluționare a acțiunii formulată de reclamanta SNTFC CFR CALATORI SA-SUCURSALA REGIONALA DE TRANSPORT FEROVIAR DE CALATORI TIMISOARA în contradictoriu cu pârâtul A., în favoarea Tribunalului București.

În fundamentarea acestei sentințe, instanța a reținut, în esență, următoarele:

Cererea formulata de reclamantă împotriva paratului se încadrează in materia conflictelor de muncă, iar competența teritorială privind soluționarea unor astfel de cereri este exclusiva si revine instanței competente in a cărei circumscripție reclamantul isi are domiciliul sau reședința ori, dupa caz, sediul sau locul de munca, așa după cum statueaza dispozițiile prevăzute de art. 269 alin. (2) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, aceasta competență determinând capacitatea unei instanțe judecătorești de a soluționa în exclusivitate conflictele de muncă.

Din aceste norme legale imperative rezulta ca se stabilește competenta teritoriala in funcție de domiciliul, reședința, sediul sau locul de munca pe care reclamanta le are la data introducerii acțiunii, fiind fara relevanta unde are sediul sucursala prin care a fost formulata acțiunea, a reținut instanța.

Art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu conține vreun indiciu al intenției legiuitorului de a se raporta la sediul sucursalei unde s-a desfășurat raportul de muncă, iar art. 43 din Legea nr. 31/1990 prevede că sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților ca și celelalte sedii secundare - agenții, puncte de lucru sau alte asemenea sedii- care sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților.

Dacă legiuitorul ar fi intenționat stabilirea competentei și in funcție de sediile secundare, ar fi inserat această posibilitate în chiar conținutul normei de la art. 269 alin. (2) din Codul muncii, așa cum s-a reținut si in Decizia nr. 920/2012 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, secția I.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 640 din 6 februarie 2019 Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București secției a VIII -a conflicte de muncă și asigurări sociale; a declinat cauza privind pe reclamanta SNTFC CFR CĂLĂTORI SA-SUCURSALA REGIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI TIMIȘOARA în contradictoriu cu pârâtul A., spre competentă soluționare Tribunalului Timiș; a înaintat cauza Înaltei Curți de Casația si Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În fundamentarea acestei soluții, instanța a reținut, în esență următoarele:

După evocarea dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, instanța a reținut că, în cazul litigiilor de muncă, sub aspectul competenței teritoriale, prin excepție de la regula de drept comun, înscrisă în art. 107 C. proc. civ., conform prevederilor art. 210 din Legea 62/2011 a dialogului social, cererea se introduce la instanța în a cărei rază reclamantul își are domiciliul sau locul de muncă.

Așadar, în vederea determinării competenței teritoriale, legiuitorul a prevăzut două criterii alternative de stabilire a competenței, în sensul că reclamantul, are alegerea de competență între instanța de la domiciliul sau de la locul de muncă.

În speța de față, instanța a constatat faptul că deși reclamanta SNTFC CFR CĂLĂTORI SA-SUCURSALA REGIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI TIMIȘOARA este o sucursală, absența personalității juridice este lipsită în acest caz de relevanță juridică raportat la prevederile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. care prevăd faptul că pot sta în judecată asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii.

S-a reținut că raporturile juridice de muncă ce atrag competența exclusivă au fost încheiate și derulate cu SNTFC CFR CĂLĂTORI S.A. - SUCURSALA REGIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI TIMIȘOARA, care are sediul în municipiul Timiș și că, mai mult, reclamanta și-a individualizat și precizat sediul în municipiul Timiș. De altfel și locul de muncă, stabilit de părți prin contractul individual de muncă este tot în județul Timiș și pentru întreg demersul juridic desfășurarea actelor procedurale în același loc asigură o mai bună administrare a actului de justiție.

A mai reținut instanța că în același sens este și Decizia nr. 275/30.01.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I, dată în soluționarea unui conflict negativ de competență (există similitudini între părți, în sensul că ambele reclamante din cele două dosare sunt sucursale ale SNTFC CĂLĂTORI SA).

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, "judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

Competența de soluționare a cererilor privitoare la conflictele de muncă revine instanței de la domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent de calitatea de salariat sau angajator a reclamantului.

De asemenea, dispozițiile art. 56 alin. (2) din C. proc. civ. prevăd următoarele: "Cu toate acestea, pot sta în judecată asociațiile, societățile sau entitățile fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii".

Prin dispozițiile legale anterior citate, legea de procedură civilă le conferă sucursalelor legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică, dar constituite potrivit legii, rațiunea legiuitorului fiind legată de drepturile și obligațiile persoanei juridice care se exercită prin intermediul sucursalei, așa cum este cazul în speță.

În aceste condiții, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii cu cele ale art. 56 alin. (2) din C. proc. civ., rezultă că noțiunea de "sediu" la care fac referire dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice ci și la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, ce are capacitate procesuală de folosință și de exercițiu.

Aplicând regula de interpretare a normelor juridice, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, rezultă că "sediul" reclamantului la care se referă art. 269 alin. (2) din Codul muncii vizează atât sediul principal, cât și sediul secundar.

În speță, Înalta Curte constată că prezentul litigiu vizează un conflict de muncă, declanșat de către angajator, respectiv o acțiune în răspundere patrimonială constând în recuperarea de la salariat a sumei de 2186,20 RON, reprezentând 70% din contravaloarea abonamentelor/biletelor de transport decontate pentru perioada ianuarie 2016 - februarie 2018 și că, potrivit mențiunilor din cererea de chemare în judecată, sediul societății reclamante SNTFC CFR Calatori S.A. Sucursala Regionala de Transport Feroviar de Calatori Timișoara se află în Timișoara, județul Timiș.

Dat fiind că raporturile juridice de muncă ce atrag competența exclusivă au fost încheiate și derulate cu SNTFC CFR CĂLĂTORI S.A. - Sucursala Regională De Transport Feroviar De Călători Timișoara, care are sediul în municipiul Timișoara, iar în cererea de chemare în judecată a fost indicat drept sediu al reclamantei cel din municipiul Timișoara, rezultă că în funcție de acest sediu se va determina instanța competentă să soluționeze prezenta cauză.

Faptul că sediul anterior menționat este unul secundar în sensul art. 227 alin. (2) teza I C. civ. nu poate conduce la concluzia că instanța competentă teritorial se determină numai în funcție de sediul principal al reclamantului, în condițiile în care art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu face nicio distincție între sediul principal sau sediul secundar al reclamantului.

Având în vedere că municipiul Timișoara, se află în circumscripția teritorială a Tribunalului Timiș, rezultă că această instanță este competentă să soluționeze litigiul de muncă ivit între părți.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (2) din Noul C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă.