ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1689/2019

HOTĂRÂRE

09.10.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1689/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 9 octombrie 2019

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 16.11.2018, reclamanta SNTFC CFR Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., obligarea acesteia la plata sumei de 461 RON, sumă ce reprezintă 70% din contravaloarea abonamentelor/biletelor de transport decontate pentru perioada ianuarie 2016 - martie 2018 și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 254 alin. (1) și pe cele ale art. 256 alin. (1) din Codul muncii.

Prin sentința civilă nr. 235/PI/28.02.2019 Tribunalul Timiș a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului București.

În pronunțarea acestei soluții prima instanță a reținut că acțiunea se încadrează în materia conflictelor de muncă, competența teritorială urmând a fi determinată în condițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii coroborate cu cele prevăzute de art. 210 din Legea nr. 62/2011. A mai avut în vedere instanța că acțiunea este formulată prin sucursala Timișoara care are doar drept de reprezentare conform art. 20 alin. (2) din Statutul anexă la Hotărârea nr. 581/1998 privind înființarea Companiei Naționale de Căi Ferate "C.F.R." - S.A.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. x/2018 la data de 09.04.2019.

Tribunalul Tribunalului București, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 4086/09.07.2019 a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu. A declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În fundamentarea acestei decizii cea de-a doua instanță a reținut, în raport cu natura cauzei, incidența art. 269 alin. (2) din Codul muncii și a art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Instanța a apreciat că, în raport de dispozițiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. și de jurisprudența în materie, nu prezintă relevanță faptul că reclamanta este o sucursală, adică un dezmembrământ lipsit de personalitate juridică, că raporturile juridice de muncă ce atrag competența exclusivă sunt încheiate și derulate cu SNTFC CFR Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara, care are sediul în municipiul Timișoara.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Timiș competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, "judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

Competența de soluționare a cererilor privitoare la conflictele de muncă revine instanței de la domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent de calitatea de salariat sau angajator a reclamantului.

De asemenea, dispozițiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. prevăd următoarele:

"cu toate acestea, pot sta în judecată asociațiile, societățile sau entitățile fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii".

Prin dispozițiile legale anterior citate, legea de procedură civilă conferă sucursalelor legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică, dar constituite potrivit legii, rațiunea legiuitorului fiind legată de drepturile și obligațiile persoanei juridice care se exercită prin intermediul sucursalei, ipoteză în care se situează prezenta cauză.

În aceste condiții, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii cu cele ale art. 56 alin. (2) din C. proc. civ., rezultă că noțiunea de "sediu" la care fac referire dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice ci și la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, care are legitimare procesuală.

Aplicând regula de interpretare a normelor juridice, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, rezultă că "sediul" reclamantului la care se referă art. 269 alin. (2) din Codul muncii vizează atât sediul principal, cât și sediul secundar.

În speță, Înalta Curte constată că prezentul litigiu vizează un conflict de muncă, declanșat de către angajator, respectiv o acțiune în răspundere patrimonială constând în recuperarea de la salariat a sumei de 461 RON, reprezentând 70% din contravaloarea abonamentelor/biletelor de transport decontate pentru perioada ianuarie 2016 - martie 2018 și că, potrivit mențiunilor din cererea de chemare în judecată, sediul societății reclamante SNTFC CFR Calatori S.A. Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara se află în județul Timiș.

Dat fiind faptul că raporturile juridice de muncă ce atrag competența exclusivă au fost încheiate și derulate cu SNTFC CFR Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara, care are sediul în municipiul Timișoara, iar în cererea de chemare în judecată a fost indicat drept sediu al reclamantei cel din municipiul Timișoara, rezultă că în funcție de acest sediu se va determina instanța competentă teritorial să soluționeze prezenta cauză.

Faptul că sediul anterior menționat este unul secundar în sensul art. 227 alin. (2) teza I C. civ. nu poate conduce la concluzia că instanța competentă teritorial se determină numai în funcție de sediul principal al reclamantului, în condițiile în care art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu face nicio distincție între sediul principal sau sediul secundar al acestuia.

Având în vedere că municipiul Timișoara, se află în circumscripția teritorială a Tribunalului Timiș, rezultă că aceasta este instanța competentă să soluționeze litigiul de muncă ivit între părți.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte stabilește că Tribunalul Timiș este instanța competentă teritorial.