ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2084/2021

HOTĂRÂRE

12.10.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2084/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 12 octombrie 2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competență din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, sub nr. x/2021, reclamanta SNTFC CFR CĂLĂTORI S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar Călători Timișoara a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanței să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 3468,15 RON reprezentând daune datorate societății.

La primul termen de judecată, din data de 29.04.2021, Tribunalul Timiș a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale.

Prin sentința civilă nr. 818/PI din 29 aprilie 2021, instanța a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a dispus declinarea soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că în materia conflictelor de muncă, competența teritorială de soluționare este exclusivă și aparține, în conformitate cu dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii coroborate cu cele prevăzute de art. 210 din Legea nr. 62/2011, instanței competente în a cărei circumscripție reclamanta își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, precum și locul de muncă.

Totodată, s-a constatat că reclamanta CNCF "CFR" S.A. București care este angajatorul pârâtului, conform art. 20 alin. (1) lit. b) din Statutul anexa la Hotărârea nr. 581/1998 privind înființarea Companiei Naționale de Căi Ferate "C.F.R." - S.A., are sediul în raza de competență a Tribunalului București, iar sucursala Timișoara, care a formulat acțiunea, are doar drept de reprezentare conform art. 20 alin. (2) din Statutul anexa la Hotărârea nr. 581/1998 privind înființarea Companiei Naționale de Căi Ferate "C.F.R." - S.A., în cauză fiind vorba despre o competență absolută astfel cum reiese din dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 09.06.2021.

Prin sentința civilă nr. 5525 din 20 iulie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale s-a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și s-a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Timiș; s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus înaintarea cauzei pentru soluționarea acestuia la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Instanța a reținut că, în speță, este vorba de un conflict de muncă, ce intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 266 Codul muncii, conform cu care jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau colective de muncă.

Conform art. 269 alin. (2), cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Potrivit art. 210 din Legea 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Instanța a constatat, astfel cum rezultă din antetul cererii de chemare în judecată, că reclamanta are sediul indicat în localitatea Timișoara, fiind lipsit de relevanță în planul jurisdicției teritoriale, faptul că acest sediu este al unei subunități, deci al unei entități fără personalitate juridică.

În acest sens, s-a reținut că dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii nu operează nicio distincție în funcție de natura sediului de a fi principal ori secundar iar, pe de altă parte, sediul subunității din Timișoara a societății reclamante este, deopotrivă, un sediu al însăși companiei -mamă, întrucât subunitatea sa nu este un subiect de drept distinct ci o entitate în structura acesteia, la nivelul căreia s-au desfășurat raporturile de muncă cu pârâtul, conform actului adițional la contractul individual de muncă.

Analizând conflictul de competență, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 133 pct. 2 din același cod, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că instanțele aflate în conflict, Tribunalul Timiș și Tribunalul București, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, ultima instanță învestită și-a declinat la rândul său competența în favoarea primei instanțe care anterior s-a declarat necompetentă și cel puțin una dintre aceste instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Litigiul se încadrează în materia conflictelor individuale de muncă, aspect asupra căruia instanțele care și-au declinat reciproc competența nu sunt în divergență.

Potrivit art. 129 alin. (1) și (2) pct. 3 C. proc. civ. "necompetența este de ordine publică sau privată. Necompetența este de ordine publică: […] în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura."

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii în fața primei instanțe.

În speță, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta SNTFC CFR CALATORI S.A. Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la restituirea sumei de 3468,15 RON, plătită nedatorat fostului salariat.

Potrivit prevederilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, cererea se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, ori, după caz, sediul.

În materia conflictelor de muncă, competența teritorială este absolută, litigiul fiind dat în competența tribunalului în circumscripția căruia reclamantul își are sediul.

Prin raportare la dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, în stabilirea competenței interesează sediul reclamantei. Noțiunea de sediu la care fac referire aceste dispoziții nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice ci și la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale.

Considerentele Tribunalului Timiș, instanță investită de reclamant cu soluționarea cauzei, potrivit cu care este relevant în stabilirea competenței teritoriale faptul că acțiunea a fost formulată de reclamantă printr-o sucursală regională fără personalitate juridică și care nu poate sta în judecată în nume propriu, sunt greșite deoarece înfrâng dispozițiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ.

Faptul că reclamanta în speță, Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara, nu are personalitate juridică, este lipsit de relevanță față de dispozițiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. care conferă sucursalelor legitimare procesuală activă în cadrul litigiului în speță.

Totodată, se reține că prin acțiunea introductivă reclamanta și-a indicat sediul din municipiul Timișoara al uneia dintre subunitățile sale unde, de altfel, s-au și desfășurat raporturile de muncă cu pârâtul salariat, respectiv în raza instanței mai întâi învestite. La sediul subunității se desfășura activitatea în teritoriu a reclamantei Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara fiind o entitate cuprinsă în structura teritorială a societății reclamante.

În considerarea celor ce preced, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că Tribunalul Timiș este instanța competentă teritorial să soluționeze cauza, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii coroborat cu art. 56 alin. (2) C. proc. civ.