ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1588/2021

HOTĂRÂRE

22.06.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1588/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 22 iunie 2021

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 4 martie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta C.N.C.F. "C.F.R." S.A. București - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.648,84 RON, cu titlu de daune, reprezentând contravaloarea concediului de odihnă, a tichetelor de masă și a echipamentelor de protecție.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 266 și următoarele din Codul Muncii.

Pârâtul nu a formulat întâmpinare.

La termenul din 28 ianuarie 2021, instanța a invocat, din oficiu, excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Timiș.

Prin sentința civilă nr. 107 din 28 ianuarie 2021, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că cererea se încadrează în materia conflictelor de muncă, iar competența teritorială privind soluționarea unor astfel de cereri este exclusivă, revenind instanței competente în a cărei circumscripție reclamanta își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, precum și locul de muncă, conform dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii coroborate cu cele prevăzute de art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Instanța a mai reținut că C.N.C.F. "C.F.R." S.A. BUCUREȘTI, care este angajatorul pârâtului, conform art. 20 alin. (1) lit. b) din Statutul anexă la Hotărârea nr. 581/1998 privind înființarea Companiei Naționale de Căi Ferate "C.F.R." S.A., are sediul în raza de competență a Tribunalului București, iar sucursala Timișoara care a formulat acțiunea are doar drept de reprezentare conform art. 20 alin. (2) din Statutul anexă la Hotărârea nr. 581/1998 privind înființarea Companiei Naționale de Căi Ferate "C.F.R." S.A.

Apreciind că, în cauză, este vorba de o competență absolută, astfel cum reiese din dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., în temeiul art. 132 alin. (1) C. proc. civ., a admis excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Timiș și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la 26 februarie 2021, sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 2649 din 13 aprilie 2021, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș. Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, iar, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În vederea determinării competenței teritoriale, arată că legiuitorul a prevăzut două criterii alternative de stabilire a competenței, în sensul că reclamantul are alegerea de competență între instanța de la domiciliul sau de la locul de muncă.

Totodată, în raport de dispozițiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care pot sta în judecată asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii, instanța de conflict a apreciat că nu prezintă relevanță faptul că reclamanta S.N.T.F.C.C.F.R. CĂLĂTORI S.A. - SUCURSALA REGIONALĂ C.F. TIMIȘOARA este o sucursală, adică un dezmembrământ lipsit de personalitate juridică, mai mult, raporturile juridice de muncă ce atrag competența exclusivă fiind încheiate și derulate cu C.N.C.F. C.F.R. S.A. - SUCURSALA REGIONALĂ DE CĂI FERATE TIMIȘOARA, care are sediul în municipiul Timișoara.

În susținerea hotărârii, instanța de conflict a mai arătat că, în acest sens, este și Decizia nr. 778/04.04.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă în soluționarea unui conflict negativ de competență într-un dosar similar.

Prin urmare, pentru considerentele arătate, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și a declinat cauza spre competentă soluționare Tribunalului Timiș. Totodată, a constată ivit conflictul negativ de competență și, în baza art. 133 coroborat cu art. 135 C. proc. civ., a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 21 mai 2021, sub același număr de dosar.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul Timiș și Tribunalul București - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanță imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict, va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că litigiul de față, având ca obiect cererea formulată de reclamanta C.N.C.F. "C.F.R." S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, în calitate de angajator, în contradictoriu cu persoana fizică pârâtă, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Pentru stabilirea competenței în cauza de față, sunt relevante dispozițiile art. 269 Codul Muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

De asemenea, potrivit art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, act normativ cu caracter special față de Codul Muncii, "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Din interpretarea celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul Muncii are în vedere atât situația în care reclamant este persoana fizică angajată, cât și cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.

În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, reglementează competența teritorială de soluționare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acțiunea poate fi promovată fie la instanța de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă, cu precizarea că textul art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 nu reglementează competența teritorială de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul.

În speță, însă, trebuie determinată norma de competență teritorială în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, caz în care se aplică norma cu caracter general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, respectiv, dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii.

Cu toate acestea, în ceea ce privește conflictul de competență ivit între Tribunalul Timiș și Tribunalul București, Înalta Curte reține că, potrivit art. 227 alin. (2) din C. civ., "în funcție de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru".

În aceste condiții, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii cu cele ale art. 227 alin. (2) C. civ., rezultă că noțiunea de "sediu" utilizată în cuprinsul art. 269 alin. (2) Codul muncii nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice, ci și la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, textul legal neputând fi interpretat restrictiv, în lipsa unei mențiuni exprese referitoare la sediul principal al reclamantului.

Mai mult, cererea de chemare în judecată a fost formulată de C.N.C.F. "C.F.R." S.A. prin Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, în contradictoriu cu pârâtul A., fost angajat al C.N.C.F. "C.F.R." S.A., Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, care, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Timiș, și-a exercitat atribuțiile aferente contractului de muncă în cadrul Sucursalei Regionale de Căi Ferate Timișoara, Divizia Linii, secția L2 Lugoj.

Cu toate că, în susținerea deciziei de declinare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, instanța de conflict a invocat dispozițiile art. 56 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că, fiind în situația unei persoane juridice de drept privat, care are dezmembrăminte fără personalitate juridică, sunt aplicabile, prin analogie, dispozițiile art. 109 C. proc. civ.

Așadar, existând un raport de muncă derulat pe raza sediului respectivului dezmembrământ, în considerarea ipotezelor prevăzute de dispozițiile art. 109 C. proc. civ., respectiv, "pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta", Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea instanței în circumscripția căreia își are sediul sucursala reclamantă la care a fost angajat pârâtul.

Stabilirea acestei competențe răspunde în egală măsură atât dezideratului unei bune administrări a justiției, cât și interesului pârâtului, care, prin eliminarea impedimentului distanței geografice, își poate susține apărarea la o instanță cât mai apropiată de domiciliul său, fiind, astfel, create și premisele unui proces echitabil, în care dreptul la apărare să fie unul efectiv pentru ambele părți.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) și alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.