ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1835/2021

HOTĂRÂRE

22.09.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1835/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 22 septembrie 2021

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă sub numărul x/2020 la 18 august 2020, reclamanta S.N.T.F. C. civ..F.R. Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar Călători Timișoara a chemat-o în judecată pe pârâta A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să o oblige pe aceasta la plata către reclamantă a sumei de 440,03 RON, reprezentând indemnizația aferentă a două zile de concediu de odihnă efectuat în plus și contravaloarea echipamentului neuzat.

Prin sentința civilă nr. 250 din 18 februarie 2021, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând în esență că acțiunea se încadrează în materia conflictelor de muncă, iar competența teritorială privind soluționarea unor astfel de cereri, fiind exclusivă, revine instanței competente în a cărei circumscripție reclamanta își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul sau locul de muncă, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii, coroborate cu cele ale art. 210 din Legea 62/2011.

Cum reclamanta C.N.C.F. "CFR" S.A. București, care este angajatorul pârâtei, are sediul în raza de competență a Tribunalului București, iar sucursala Timișoara, care a formulat acțiunea, nu are decât drept de reprezentare, conform art. 20 alin. (2) din Statutul anexa la Hotărârea nr. 581/1998 privind înființarea Companiei Naționale de Căi Ferate C.F.R. - S.A., a apreciat că Tribunalul București este competent să soluționeze cauza.

Dosarul a fost înregistrat sub același număr unic pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la 31 martie 2021.

Prin sentința civilă nr. 4838 din 25 iunie 2021, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă aparține instanței în a cărei circumscripție se află locul de muncă sau domiciliul, reședința sau sediul reclamantului, după caz.

A mai reținut că obiectul cauzei îl reprezintă un conflict individual de muncă, în sensul art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011, întrucât are ca obiect plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat de salariați, prin îndeplinirea necorespunzătoare sau prin neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin contractul individual de muncă dintre părți.

Cum prin cererea de chemare în judecată reclamanta a indicat, ca sediu, pe cel situat în municipiul Timișoara unde, potrivit actelor dosarului și susținerilor din cererea de învestire a instanței, se află sediul Sucursalei Regionale de Transport Feroviar de Călători Timișoara, subunitate fără personalitate juridică a societății unde s-au desfășurat raporturile de muncă cu pârâtul, iar textul de lege indicat nu cuprinde dispoziții din care să rezulte că acesta ar avea în vedere numai sediul principal al angajatorului, a apreciat că Tribunalul Timiș este competent să soluționeze cauza.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte apreciază că în cauză există conflict negativ de competență în accepțiunea art. 133 pct. 2 C. proc. civ., întrucât două instanțe s-au dezînvestit, declarându-se deopotrivă necompetente și, în pronunțarea regulatorului de competență, reține următoarele:

Reclamanta S.C. S.N.T.F. C. civ..F.R. Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara a învestit Tribunalul Timiș cu un litigiu de muncă, declanșat de către angajator, respectiv o acțiune în răspundere patrimonială a salariatului constând în recuperarea prejudiciului cauzat acesteia.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul Muncii, "judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite conform legii", iar potrivit alin. (2), "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul."

Conform art. 210 din Legea nr. 62/2011, "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Așadar, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect un conflict de muncă, competența teritorială este alternativă, legiuitorul dând posibilitate reclamantului de a alege dintre două instanțe, deopotrivă competente, cea de la locul unde își are domiciliul, respectiv cea de la locul de muncă.

Este de subliniat că, în cazurile de competență alternativă, odată învestită una dintre instanțele competente teritorial, opțiunea reclamantului în alegerea instanței nu poate fi contestată, întrucât prin introducerea acțiunii se stabilește în mod definitiv competența teritorială a instanței respective.

În ceea ce privește noțiunea de "sediu", Înalta Curte constată că art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu cuprinde mențiuni din care ar rezulta că acesta se referă numai la sediul principal sau cel secundar al reclamantei, astfel că, în lipsa acestora, realizarea unor distincții pe care norma legală nu le încorporează nu este posibilă, potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Totodată, se reține că prin dispozițiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., sucursalelor, constituite potrivit legii, li se conferă legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică, rațiunea legiuitorului fiind legată de drepturile și obligațiile persoanei juridice care se exercită prin intermediul acesteia.

În aceste condiții, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii cu cele ale art. 56 alin. (2) din C. proc. civ. rezultă că noțiunea de "sediu" la care fac referire dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii vizează nu numai sediul principal al persoanei juridice, ci și sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, ce are capacitate procesuală de folosință și de exercițiu.

Prin urmare, având în vedere că raporturile juridice de muncă au fost încheiate și derulate cu S.N.T.F. C. civ..F.R. Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara, care are sediul în municipiul Timișoara, iar în cererea de chemare în judecată reclamanta a indicat drept sediu pe cel din municipiul Timișoara, instanța competentă se va determina în funcție de acest sediu.

Așa fiind, față de opțiunea procesuală manifestată de reclamantă de a învesti Tribunalul Timiș cu litigiul dintre acesta și pârâta A., Înalta Curte constată că această instanță a devenit singura competentă să soluționeze litigiul.

Față de considerentele anterior expuse, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei urmează a fi stabilită în favoarea Tribunalului Timiș.