ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 422/2022

Ședința publică din data de 24 februarie 2022

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1). Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, la data de 03 februarie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara a chemat în judecată pârâtul A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul la plata sumei de 1.214 RON, sumă ce reprezintă contravaloarea a 8 zile de concediu de odihnă pe anul 2020, necuvenite (1.064 RON) + 150 RON ajutor material de Paște.

2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

2.1). Prin sentința civilă nr. 1216/PI din 17 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Timiș, secția I-a civilă a admis excepția de necompetență teritorială a sa, și a declinat competența de soluționare a cererii formulată de reclamanta SNTFC C.F.R. Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara, în contradictoriu cu pârâtul A., în favoarea Tribunalului București.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Cererea formulata in instanța de către reclamanta împotriva pârâtului se încadrează in materia conflictelor de munca, competenta teritoriala privind soluționarea unor astfel de cereri fiind exclusiva si revine instanței competente in a carei circumscriptie reclamanta isi are domiciliul sau reședința ori, dupa caz, sediul, precum si locul de munca, asa dupa cum obliga dispozitiile prevazute de art. 269 alin. (2) din Codul muncii coroborate cu cele prevazute de art. 210 din Legea nr. 62/2011, aceasta competenta determinand capacitatea unei instante judecatoresti de a solutiona în exclusivitate conflictele de munca.

Art. 132 alin. (1) C. proc. civ. prevede ca atunci cand in fata instantei de judecata se pune in discutie competenta acesteia ea este obligata sa stabileasca instanta competenta, in speta necompetenta fiind de ordine publica, asa cum este aratat de dispozitiile art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., reclamanta SNTFC CFR Calatori S.A. care este angajatorul paratului conform art. 20 alin. (1) lit. b) din Statutul anexa la Hotărârea nr. 581/1998 privind înființarea Companiei Naționale de Căi Ferate "C.F.R." - S.A. având sediul in raza de competenta a Tribunalului București, iar sucursala Timisoara care a formulat actiunea are doar drept de reprezentare conform art. 20 alin. (2) din Statutul anexa la Hotărârea nr. 581/1998 privind înființarea Companiei Naționale de Căi Ferate "C.F.R." - S.A.

2.2). La data de 10 august 2021, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, iar prin sentința civilă nr. 7827 din 12 noiembrie 2021, a admis exceptia necompetenței teritoriale a Tribunalului București, secția a VIII-a Conflicte de Munca si Asigurări Sociale; a declinat competenta de soluționare a cauzei formulată de reclamanta SNTFC CFR CALATORI S.A. - SUCURSALA REGIONALA DE TRANSPORT FEROVIAR DE CALATORI TIMISOARA, în contradictoriu cu pârâtul A., în favoarea Tribunalului Timiș; a constatat ivit conflictul negativ de competență și, în baza art. 134 din C. proc. civ., a suspendat judecarea cauzei și a dispus înaintarea cauzei către Înalta Curte de Casație si Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele motive:

Deși reclamanta SNTFC CFR Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara este o sucursală, absența personalității juridice este lipsită în acest caz de relevanță juridică, raportat la prevederile art. 56 alin. (2) C. proc. civ.., de reținut fiind, totodată, că raporturile juridice de muncă ce atrag competența exclusivă au fost încheiate și derulate cu SNTFC CFR Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara, care are sediul în municipiul Timiș, sucursală legal constituită potrivit ordonanței nr. 40/28 aug 1997.

Mai mult, s-a reținut, reclamanta și-a individualizat și precizat sediul în municipiul Timiș. De altfel și locul de muncă, stabilit de părți prin contract individual de muncă este tot în județul Timiș și pentru întreg demersul juridic desfășurarea actelor procedurale în același loc asigură o mai bună administrarea a actului de justiție, în continuare, fiind evocate decizii de speță pronunțate de I. C. civ..J.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra regulatorului de competență

Constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente teritorial să judece pricina, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente, stabilind competența soluționării acesteia în favoarea Tribunalului Timiș, pentru următoarele considerente:

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că litigiul de față, având ca obiect cererea formulată de reclamanta C.N.C.F. "C.F.R." S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, în calitate de angajator, în contradictoriu cu persoana fizică pârât A., are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Pentru stabilirea competenței în cauza de față, sunt relevante dispozițiile art. 269 Codul muncii, respectiv, cele ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

De asemenea, potrivit art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, act normativ cu caracter special față de Codul muncii, "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Din interpretarea celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul muncii are în vedere atât situația în care reclamant este persoana fizică angajată, cât și cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.

În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, reglementează competența teritorială de soluționare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acțiunea poate fi promovată fie la instanța de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă, cu precizarea că textul art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 nu reglementează competența teritorială de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul.

În speță, însă, trebuie determinată norma de competență teritorială în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, caz în care se aplică norma cu caracter general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, respectiv, dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii.

Cu toate acestea, în ceea ce privește conflictul de competență ivit între Tribunalul Timiș și Tribunalul București, instanțele în conflict au apreciat diferit noțiunea de "sediu al reclamantei".

Potrivit art. 227 alin. (2) din C. civ., "în funcție de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru".

În aceste condiții, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii cu cele ale art. 227 alin. (2) C. civ., rezultă că noțiunea de "sediu" utilizată în cuprinsul art. 269 alin. (2) Codul muncii nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice, ci și la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, textul legal neputând fi interpretat restrictiv, în lipsa unei mențiuni exprese referitoare la sediul principal al reclamantului.

Mai mult, cererea de chemare în judecată a fost formulată de C.N.C.F. "C.F.R." S.A. prin Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, în contradictoriu cu pârâtul A., fost angajat al C.N.C.F. "C.F.R." S.A., Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, care și-a exercitat atribuțiile aferente contractului de muncă în cadrul Sucursalei Regionale de Căi Ferate Timișoara.

Cu toate că, în susținerea deciziei de declinare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, instanța de conflict a invocat dispozițiile art. 56 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că, fiind în situația unei persoane juridice de drept privat, care are dezmembrăminte fără personalitate juridică, sunt aplicabile, prin analogie, dispozițiile art. 109 C. proc. civ.

Așadar, existând un raport de muncă derulat pe raza sediului respectivului dezmembrământ, în considerarea ipotezelor prevăzute de dispozițiile art. 109 C. proc. civ., respectiv, "pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta", Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea instanței în circumscripția căreia își are sediul sucursala reclamantă la care a fost angajat pârâtul.

Stabilirea acestei competențe răspunde în egală măsură atât dezideratului unei bune administrări a justiției, cât și interesului pârâtului, care, prin eliminarea impedimentului distanței geografice, își poate susține apărarea la o instanță cât mai apropiată de domiciliul său, fiind, astfel, create și premisele unui proces echitabil, în care dreptul la apărare să fie unul efectiv pentru ambele părți.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte constată, că în speță, competența de soluționare a pricinii revine Tribunalului Timiș, care este și instanța sesizată de reclamantă, în aplicarea corectă a dispozițiilor art. 109 C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ.., Înalta Curte urmează a stabili competența teritorială de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Timiș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Timiș.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2022.