ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1019/2020

HOTĂRÂRE

16.06.2020

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1019/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la 16.09.2019, reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând a se dispune obligarea acestuia la plata sumei de 120,41 RON, reprezentând contravaloarea a 9 tichete de masă acordate eronat în perioada noiembrie 2016 - noiembrie 2018.

Prin sentința civilă nr. 1555 din 22 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că cererea formulată de reclamantă împotriva pârâtului se încadrează în materia conflictelor de muncă, așa cum rezultă din obiectul acțiunii.

Competența teritorială privind soluționarea unor astfel de cereri este exclusivă și revine instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul sau locul de muncă, așa cum statuează dispozițiile prevăzute de art. 269 alin. (2) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, această competență determinând capacitatea unei instanțe judecătorești de a soluționa în exclusivitate conflictele de muncă.

Instanța a mai reținut că din aceste norme legale imperative rezultă că se stabilește competența teritorială în funcție de domiciliul, reședința, sediul sau locul de muncă pe care reclamanta le are la data introducerii acțiunii, fiind fără relevanță unde are sediul sucursala prin care a fost formulată acțiunea.

Art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu conține vreun indiciu al intenției legiuitorului de a se raporta la sediul sucursalei unde s-a desfășurat raportul de muncă.

Art. 43 din Legea nr. 31/1990 prevede că sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților ca și celelalte sedii secundare - agenții, puncte de lucru sau alte asemenea sedii.

Dacă legiuitorul ar fi intenționat stabilirea competenței și în funcție de sediile secundare ar fi inserat această posibilitate în chiar conținutul normei de la art. 269 alin. (2) Codul muncii, așa cum s-a reținut în decizia nr. 920/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a Tribunalului București la 10.01.2020.

Prin sentința civilă nr. 589 din 27 februarie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că art. 269 alin. (2) din Codul muncii reglementează din punct de vedere teritorial competența de soluționare a conflictelor de muncă, aceasta aparținând instanței în a cărei circumscripție se află domiciliul, reședința sau sediul reclamantului.

De asemenea, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Litigiul dedus judecății reprezintă un conflict individual de muncă, în sensul art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011, întrucât are ca obiect plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat de salariatul pârât, prin îndeplinirea necorespunzătoare sau prin neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin contractul individual de muncă dintre părți. Prin cererea de chemare în judecată reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. a indicat, ca sediu pentru comunicarea actelor de procedură, pe cel situat în municipiul Timișoara unde, potrivit actelor dosarului și susținerilor din cererea de învestire a instanței, se află sediul Sucursalei Regionale de Transport Feroviar de Călători Timișoara, care reprezintă o subunitate a companiei, potrivit art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 584/1998.

Textul legal ce reglementează competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă nu cuprinde în mod expres mențiuni referitoare la sediul principal al societății reclamante, astfel că, în lipsa unor dispoziții exprese în sensul de a se avea în vedere sediul principal al angajatorului, de vreme ce societatea reclamantă a ales să se judece la instanța în circumscripția căreia se află sediul unei subunități a sa, în cadrul căreia s-au derulat raporturile de muncă cu salariatul cu care se află în litigiu, instanței respective îi aparține competența de soluționare a pricinii.

Pentru aceste considerente, având în vedere că, la data introducerii acțiunii, reclamanta și-a indicat sediul din municipiul Timișoara al unei subunități a sa, unde de altfel s-au desfășurat raporturile de muncă cu pârâtul salariat, în raza instanței ce a fost mai întâi învestită, iar sediul subunității constituie sediu al reclamantei, întrucât reprezintă locul unde se desfășoară activitatea, în teritoriu, a reclamantei, Sucursala Regionala de Transport Feroviar de Călători Timișoara nefiind o persoană juridică distinctă, terț față de raportul de muncă încheiat cu pârâtul, ci este o entitate aflată în componența societății reclamante, instanța a reținut că, fiind prima instanță investită cu soluționarea cauzei, aparține Tribunalului Timiș competența de soluționare, în temeiul art. 269 alin. (2) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Totodată, a reținut că interpretarea restrictivă a primei instanțe învestite a dispoziției art. 269 alin. (2) din Codul muncii, bazată pe locația sediului principal al societății reclamante, nu este justificată nici de rațiuni practice, fiind firesc ca litigiul izvorât dintr-un raport de muncă derulat într-o anumită localitate să se judece la instanța în a cărei circumscripție s-a încheiat și s-a executat acel contract, unde au fost încheiate și se află depozitate actele ce reprezintă material probator în cadrul litigiului.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces, condiție îndeplinită în cauză.

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă privește un conflict de muncă, iar potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii, competența teritorială în cazul acestor litigii aparține tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul, reședința ori, după caz, sediul reclamantul.

Legea dialogului social nr. 62/2011, prin art. 210, statuează regula potrivit căreia cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul. Această normă legală instituie, deci, un beneficiu doar în favoarea salariatului, căruia i se permite să opteze între două instanțe deopotrivă competente, nu și angajatorului, în situația în care acesta este reclamant.

În speță însă, trebuie determinată norma de competență teritorială în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, caz în care se aplică norma cu caracter general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, respectiv dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii.

Se reține faptul că, în ceea ce privește conflictul de competență ivit între Tribunalul Timiș și Tribunalul București, instanțele în conflict au apreciat diferit noțiunea de "sediu al reclamantului".

Se mai reține că, potrivit art. 227 alin. (2) din C. civ., "în funcție de obiectul său de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar, pentru sucursalele, reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru".

În aceste condiții, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii cu cele ale art. 227 alin. (2) C. civ., rezultă că noțiunea de "sediu" utilizată în cuprinsul art. 269 alin. (2) Codul muncii nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice ci și la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, textul legal neputând fi interpretat restrictiv, în lipsa unei mențiuni exprese referitoare la sediul principal al reclamantului.

În raport de considerentele mai sus arătate, întrucât sediul Sucursalei Regionale de Transport Feroviar Călători Timișoara se află pe raza teritorială a județului Timiș, revine Tribunalului Timiș competența de soluționare a cauzei.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) și alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.