ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1904/2023

Ședința publică din data de 3 octombrie 2023

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 256, art. 272 Codul Muncii și art. 194 C. proc. civ.

În considerentele acestei sentințe, prima instanță a evocat dispozițiile art. 269 alin. (1) și (2) din Legea nr. 53/2003, reținând că, în cauză, calitatea de reclamantă este deținută de unitatea cu personalitate juridică, respectiv Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A., care, în considerarea capacității civile recunoscute de lege, este și parte în raportul juridic de muncă ce a stat la baza prezentului conflict, iar faptul că în cererea de chemare în judecată este menționată Sucursala Timișoara - unitate fără personalitate juridică, ca împuternicit al reclamantei C.N.C.F. "CFR" S.A. București, nu este de natură să producă efecte juridice în ceea ce privește competența teritorială, chiar dacă raportul juridic dedus judecății s-a derulat la această unitate, atâta vreme cât acționează în calitate de mandatar al reclamantei.

Totodată, s-a mai reținut că, în procesul civil, lipsa personalității juridice prezintă relevanță în determinarea competenței teritoriale doar în situația reglementată de dispozițiile art. 109 C. proc. civ., respectiv în ipoteza în care o astfel de entitate, lipsită de personalitate, stă în proces în calitate de pârâtă, împrejurare ce nu se regăsește în prezenta cauză ce are ca obiect soluționarea unui litigiu de muncă, cu norme specifice de competență, iar indicarea sediului procedural la adresa unității fără personalitate juridică, în condițiile art. 158 C. proc. civ., vizează exclusiv comunicarea actelor de procedură la mandatar, fără a constitui criteriu de stabilire a competenței teritoriale.

În pronunțarea acestei sentințe, instanța a reținut că, în materia conflictelor individuale de muncă sunt relevante pentru stabilirea competenței dispozițiile art. 269 Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, prevederi legale care au instituit un caz de competență teritorială exclusivă, și nu alternativă, astfel încât părțile nu au posibilitatea de a stabili competența altei instanțe.

Cea de-a doua instanță a avut în vedere și decizia nr. 275/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în cuprinsul căreia s-a reținut că sucursalelor le este conferită de legea de procedură civilă legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică, dar constituite potrivit legii, în temeiul art. 56 alin. (2) C. proc. civ., rațiunea legiuitorului fiind legată de drepturile și obligațiile persoanei juridice care se exercită prin intermediul sucursalei. În considerentele aceste decizii, s-a mai constatat că noțiunea de "sediu" prevăzută de art. 269 alin. (2) Codul muncii nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice, ci și la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, ce are capacitate procesuală de folosință și de exercițiu.

Înalta Curte, constatând existența conflictului negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă, pentru următoarele considerente:

Litigiul pendinte, având ca obiect cererea formulată de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. București - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, în calitate de angajator, în contradictoriu cu persoana fizică pârâtă, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Pentru stabilirea competenței în cauza de față, sunt relevante dispozițiile art. 269 din Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

De asemenea, potrivit art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, act normativ cu caracter special față de Codul muncii, "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Din interpretarea celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 din Codul muncii are în vedere atât situația în care reclamant este persoana fizică angajată, cât și cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.

În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, reglementează competența teritorială de soluționare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acțiunea poate fi promovată fie la instanța de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă, cu precizarea că textul art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 nu reglementează competența teritorială de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul.

În cauză, însă, trebuie determinată norma de competență teritorială în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, caz în care se aplică norma cu caracter general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, respectiv dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii.

Se reține faptul că, în ceea ce privește conflictul de competență ivit între Tribunalul Timiș și Tribunalul București, instanțele în conflict au apreciat diferit noțiunea de sediu al reclamantului.

Înalta Curte reține că cererea de chemare în judecată a fost formulată de Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. - Sucursala Regională CF Timișoara, în contradictoriu cu pârâtul A., angajat al Companiei Naționale de Căi Ferate "CFR" S.A., dar cu atribuții exercitate în cadrul Sucursalei Regionale CF Timișoara, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Timiș.

Se mai reține, totodată, că, potrivit dispozițiilor art. 56 alin. (2) din C. proc. civ.:

"pot sta în judecată asociațiile, societățile sau entitățile fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii".

Instanța supremă notează că, prin dispozițiile legale mai sus citate, legea de procedură civilă le conferă sucursalelor legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică, dar constituite potrivit legii, rațiunea legiuitorului fiind legată de drepturile și obligațiile persoanei juridice care se exercită prin intermediul sucursalei, așa cum este cazul în litigiul pendinte.

În aceste condiții, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii cu cele ale art. 56 alin. (2) din C. proc. civ., rezultă că noțiunea de "sediu" la care fac referire dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice, ci și la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, ce are capacitate procesuală de folosință și de exercițiu.

În cazul unei interpretări contrarii, în sensul că, deși sucursala are capacitate procesuală de folosință și exercițiu, acțiunea în care are calitatea de reclamantă se introduce tot la sediul persoanei juridice mamă, s-ar goli de conținut dispozițiile art. 56 alin. (2) din C. proc. civ. și ar fi încălcată însăși rațiunea pentru care legiuitorul a recunoscut capacitate procesuală entităților fără personalitate juridică.

În raport cu argumentele arătate, având în vedere că sediul Sucursalei Regionale CF Timișoara se află pe raza teritorială a județului Timiș, revine Tribunalului Timiș competența teritorială de soluționare a cauzei, coroborat și cu faptul că în circumscripția acestei instanțe își are sediul sucursala reclamantă la care a fost angajat pârâtul.

Stabilirea acestei competențe răspunde în egală măsură atât dezideratului unei bune administrări a justiției, cât și interesului pârâtului domiciliat în Lugoj, județul Timiș, care, prin eliminarea impedimentului distanței geografice, își poate susține apărarea la o instanță cât mai apropiată de domiciliul său, fiind, astfel, create și premisele unui proces echitabil, în care dreptul la apărare să fie unul efectiv pentru ambele părți.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) și alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 octombrie 2023.