ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2214/2022

Ședința publică din data de 27 octombrie 2022

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. x/2021, reclamanta SNTFC CFR Calatori S.A. - Sucursala Regionala de Transport Feroviar de Călători Timișoara a chemat în judecată pe pârâții A., B. și C., solicitând instanței să dispună obligarea acestora la plata sumei de 59.040,80 RON reprezentând daune cauzate societății, cu cheltuieli de judecată, arătându-se că sunt îndeplinite condițiile răspunderii patrimoniale în sarcina pârâților conform art. 254 Codul muncii.

Tribunalul Timis a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale a instanței, iar prin sentința civilă nr. 232/02.03.2022, a admis această excepție și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

În motivarea acestei soluții s-a reținut că acțiunea a fost promovată de CNCF "CFR" S.A. prin Sucursala Timișoara, calitatea de reclamantă fiind deținută de unitatea cu personalitate juridică CNCF "CFR" S.A., care, în considerarea capacității civile recunoscute de lege, este și parte în raportul juridic de muncă ce a stat la baza prezentului conflict.

Împrejurarea că în cererea de chemare în judecată este menționată Sucursala Timișoara - unitate fără personalitate juridică, ca împuternicit al reclamantei CNCF "CFR" S.A. București, nu este de natură să producă efecte juridice în ceea ce privește competența teritorială, chiar dacă raportul juridic dedus judecății s-a derulat la această unitate, atâta vreme cât acționează în calitate de mandatar al reclamantei.

Pe rolul Tribunalului București, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2021.

La termenul de judecată, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale, pe care a admis-o pentru considerentele ce urmează:

Între părțile litigante au fost stabilite raporturi juridice de muncă, pârâții fiind angajați ai societății reclamante.

Reclamanta urmărește angajarea răspunderii patrimoniale a pârâților pentru prejudiciul suferit în contextul exercitării defectuoase de către aceștia a atribuțiilor de serviciu.

Cauza are, prin raportare la pretențiile deduse judecății, natura juridică a unui conflict de muncă, ce intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 266 Codul muncii, conform cărora jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau colective de muncă.

Așa fiind, rezultă că sunt aplicabile prevederile art. 269 Codul muncii potrivit cărora judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite conform legii. Totodată, conform art. 269 alin. (2), cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Potrivit art. 210 din Legea 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, compania reclamantă are sediul indicat în localitatea Timișoara, fiind lipsit de relevanță în planul jurisdicției teritoriale, faptul că acest sediu este al unei subunități, deci al unei entități fără personalitate juridică.

În acest sens, dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii nu operează nicio distincție în funcție de natura sediului de a fi principal ori secundar iar, pe de altă parte, sediul subunității din Timișoara a societății reclamante este, deopotrivă, un sediu al însăși companiei-mamă, întrucât subunitatea sa nu este un subiect de drept distinct ci o entitate în structura acesteia, la nivelul căreia, de altfel, se desfășoară și raporturile de muncă cu pârâții.

În consecință, în baza art. 129 alin. (2) pct. 3 și art. 132 C. proc. civ., instanța a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența în favoarea Tribunalului Timiș, și constatând conflictul negativ de competență, în baza art. 135 C. proc. civ., a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Analizând actele dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege, Înalta Curte constată că cele două instanțe s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre ele este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la emiterea regulatorului de competență.

Litigiul are ca obiect cererea formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A. București, prin Sucursala Regionala de Transport Feroviar de Calatori Timișoara în calitate de angajator, în contradictoriu cu persoanele fizice pârâte, așadar are natura unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

În materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenței în cauză, dispozițiile art. 269 Codul muncii respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

De asemenea, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, act normativ cu caracter special față de Codul muncii: "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Din interpretarea literală a celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul muncii are în vedere atât situația în care reclamant este persoana fizică angajată, cât și cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.

În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează competența teritorială de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acțiunea poate fi promovată fie la instanța de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă. Se observă că textul art. 210 din Legea nr. 62/2011, nu reglementează competența teritorială de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul.

În speță însă, trebuie determinată norma de competență teritorială în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, caz în care se aplică norma cu caracter general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii.

Se reține faptul că, în ceea ce privește conflictul de competență ivit în cauză, instanțele în conflict au apreciat diferit noțiunea de sediu al reclamantei.

Astfel Tribunalul Timiș a reținut că sediul reclamantei se află în Municipiului București și nu prezintă relevanță faptul că sucursala reclamantei la care este angajată persoana fizică se află în Timișoara, în timp de Tribunalul București a reținut că noțiunea de sediu la care fac referire dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii se referă și la sediul secundar, în speță sediul sucursalei ce are capacitate procesuală de folosință și exercițiu, iar acesta se află pe teritoriul județului Timiș.

Înalta Curte reține că cererea de chemare în judecată a fost formulată prin Sucursala Regională de Transport Feroviar Călători Timișoara, în contradictoriu cu pârâții, angajați ai acestei sucursale.

Se mai reține, totodată, că, potrivit dispozițiilor art. 56 alin. (2) C. proc. civ.: "Cu toate acestea, pot sta în judecată asociațiile, societățile sau entitățile fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii".

Astfel, prin dispozițiile legale citate, legea de procedură civilă le conferă sucursalelor legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică, dar constituite potrivit legii, rațiunea legiuitorului fiind legată de drepturile și obligațiile persoanei juridice care se exercită prin intermediul sucursalei, așa cum este cazul în speță.

În aceste condiții, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii cu cele ale art. 56 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că noțiunea de "sediu" la care fac referire dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice ci și la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, ce are capacitate procesuală de folosință și de exercițiu.

În raport de considerentele mai sus arătate, întrucât sediul Sucursalei Regionale de Transport Feroviar Călători Timișoara se află pe raza teritorială a județului Timiș, revine Tribunalului Timiș competența teritorială de soluționare a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2022.