ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1632/2020

HOTĂRÂRE

22.09.2020

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1632/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la 28 martie 2019, cu nr. x/2019, reclamanta C.N.C.F "C.F.R." S.A. București -Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să se dispună obligarea intimatului la plata sumei de 4565,23 RON, reprezentând prejudiciu produs societății prin desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al intimatului.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194 C. proc. civ., art. 61 alin. (1) lit. a), art. 248 alin. (1) lit. e), art. 254 și art. 256 din Codul Muncii (Legea nr. 53/2003), precum și pe Contractul Colectiv de Muncă nr. 146/24.04.2017 aplicabil: art. 53 alin. (2) Anexa 10 CCM pct. 81, Anexa 11 Lista II-Lista de dotare cu echipament individual de protecție adecvate sarcinilor de muncă, pe meserii/funcții 2 - meseriaș cale, lucrări de artă.

Prin sentința civilă nr. 1212 din 24 septembrie 2019, Tribunalul Caraș-Severin, secția Civilă - Complet specializat Conflicte de Muncă și de Asigurări Sociale a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Caraș-Severin, invocată din oficiu de către instanță și a declinat competența de soluționare a acțiunii civile formulate de către reclamanta C.N.C.F. "C.F.R." S.A. București -Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, în contradictoriu cu intimatul A. în favoarea Tribunalului Timiș.

Dosarul astfel declinat a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș la data de 23 octombrie 2019, sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 1554/PI din 22 noiembrie 2019, Tribunalul Timiș, secția I-a Civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta C.N.C.F. "C.F.R." S.A. București -Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, în contradictoriu cu intimatul A., în favoarea Tribunalului București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că cererea formulată de reclamantă împotriva pârâtului se încadrează în materia conflictelor de muncă, așa cum rezultă din obiectul acțiunii.

Competența teritorială privind soluționarea unor astfel de cereri este exclusivă și revine instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul sau locul de muncă, așa cum statuează dispozițiile prevăzute de art. 269 alin. (2) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, această competență determinând capacitatea unei instanțe judecătorești de a soluționa în exclusivitate conflictele de muncă.

Instanța a mai reținut că, din aceste norme legale imperative, rezultă că se stabilește competența teritorială în funcție de domiciliul, reședința, sediul sau locul de muncă pe care reclamanta le are la data introducerii acțiunii, fiind fără relevanță unde are sediul sucursala prin care a fost formulată acțiunea.

Se mai arată și că art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu conține vreun indiciu al intenției legiuitorului de a se raporta la sediul sucursalei unde s-a desfășurat raportul de muncă, iar, art. 43 din Legea nr. 31/1990 prevede că sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților ca și celelalte sedii secundare - agenții, puncte de lucru sau alte asemenea sedii.

Totodată, se mai arată că, în situația în care legiuitorul ar fi intenționat stabilirea competenței și în funcție de sediile secundare, ar fi inserat această posibilitate în chiar conținutul normei de la art. 269 alin. (2) Codul muncii, așa cum s-a reținut în decizia nr. 920/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I.

Reținând faptul că art. 132 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că instanța este obligată să stabilească instanța competentă atunci când în fața acesteia se pune problema competenței sale, Tribunalul Timiș, luând în considerare natura de ordine publică a necompetenței sale teritoriale, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în circumscripția căruia se află sediul reclamantei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a Tribunalului București la 07 ianuarie 2020, sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 2584 din 30 iunie 2020, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta C.N.C.F. "C.F.R. S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, cu sediul în Timișoara, str. x, jud. Timiș, în contradictoriu cu pârâtul A., în favoarea Tribunalului Timiș și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, în prezenta cauză, Tribunalul este învestit să se pronunțe asupra unei cereri ce se soluționează potrivit jurisdicției muncii, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la data sesizării instanței.

În continuare, instanța a indicat dispozițiile legale incidente, respectiv dispozițiile art. 95 pct. 1 din C. proc. civ., potrivit căruia, Tribunalele judecă: 1. în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, dispozițiile art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 republicată - Codul muncii, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, potrivit căruia, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii, respectiv, dispozițiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 republicată - Codul muncii, potrivit căruia, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Reținând faptul că, în materia conflictelor de muncă, competența teritorială de soluționare a cauzei a fost reglementată prin dispoziții imperative, conform legislației în vigoare la data sesizării instanței, Tribunalul București arată că, prin Legea nr. 53/2003 republicată - Codul muncii, legiuitorul a stabilit care sunt criteriile obiective în raport de care se stabilește competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă, și anume domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul reclamantului, iar conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 republicată, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, competența teritorială de soluționare a cererilor referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se stabilește în raport de domiciliul sau locul de muncă ale reclamantului.

Tribunalul București reține că, în speță, pentru determinarea competenței teritoriale de soluționare a cauzei, prezintă relevanță faptul că reclamanta C.N.C.F. - C.F.R. S.A. SUCURSALA REGIONALĂ DE CĂI FERATE TIMIȘOARA are sediul indicat în cererea de chemare în judecată ca fiind în Timișoara și a formulat prezenta acțiune în contradictoriu cu pârâtul A., fost angajat al C.N.C.F. C.F.R. S.A., dar cu atribuții exercitate în cadrul Sucursalei Regionale de Căi Ferate Timișoara, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Caraș-Severin.

Luând în considerare dispozițiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. în care legiuitorul a stabilit că pot sta în judecată asociațiile, societățile sau entitățile fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii, Tribunalul București a reținut că legea de procedură civilă le conferă sucursalelor legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică, dar constituite potrivit legii, rațiunea legiuitorului fiind legată de drepturile și obligațiile persoanei juridice care se exercită prin intermediul sucursalei, așa cum este cazul în speță.

Totodată, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii cu cele ale art. 56 alin. (2) C. proc. civ., Tribunalul a reținut că noțiunea de "sediu" la care fac referire dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice, ci și la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, ce are capacitate procesuală de folosință și de exercițiu.

Constatând că, în cauză, competența teritorială este de ordine publică, fiind reglementată prin norme imperative și se determină prin raportare la instanța care a fost învestită să judece procesul în primă instanță, în speță, Tribunalul Timiș, pentru motivele de fapt și de drept anterior expuse, coroborate cu dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., Tribunalul București a reținut că soluționarea cauzei este de competența teritorială a Tribunalului Timiș.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 24 iulie 2020, sub același număr de dosar.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul Timiș și Tribunalul București - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că litigiul de față, având ca obiect cererea formulată de reclamanta C.N.C.F. "C.F.R." S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, în calitate de angajator, în contradictoriu cu persoana fizică pârâtă, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Pentru stabilirea competenței în cauza de față, sunt relevante dispozițiile art. 269 Codul Muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

De asemenea, potrivit art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, act normativ cu caracter special față de Codul Muncii, "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Din interpretarea celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul Muncii are în vedere atât situația în care reclamant este persoana fizică angajată, cât și cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.

În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, reglementează competența teritorială de soluționare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acțiunea poate fi promovată fie la instanța de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă, cu precizarea că textul art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 nu reglementează competența teritorială de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul.

În speță, însă, trebuie determinată norma de competență teritorială în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, caz în care se aplică norma cu caracter general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, respectiv, dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii.

Cu toate acestea, în ceea ce privește conflictul de competență ivit între Tribunalul Timiș și Tribunalul București, instanțele în conflict au apreciat diferit noțiunea de "sediu al reclamantului".

Potrivit art. 227 alin. (2) din C. civ., "în funcție de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru".

În aceste condiții, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii cu cele ale art. 227 alin. (2) C. civ., rezultă că noțiunea de "sediu" utilizată în cuprinsul art. 269 alin. (2) Codul muncii nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice, ci și la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, textul legal neputând fi interpretat restrictiv, în lipsa unei mențiuni exprese referitoare la sediul principal al reclamantului.

Mai mult, cererea de chemare în judecată a fost formulată de C.N.C.F. "C.F.R." S.A. prin Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, în contradictoriu cu pârâtul A., fost angajat al C.N.C.F. "C.F.R." S.A., Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara - Divizia Linii, secția L1 Caransebeș, districtul 14 Caransebeș, care, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Caraș-Severin atașat dosarului Tribunalului Timiș, și-a exercitat atribuțiile aferente contractului de muncă în cadrul Sucursalei Regionale de Căi Ferate Timișoara.

Cu toate că, în susținerea deciziei de declinare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, instanța de conflict a invocat dispozițiile art. 56 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte reține că, fiind în situația unei persoane juridice de drept privat, care are dezmembrăminte fără personalitate juridică, sunt aplicabile, prin analogie, dispozițiile art. 109 C. proc. civ.

Așadar, existând un raport de muncă derulat pe raza sediului respectivului dezmembrământ, în considerarea ipotezelor prevăzute de dispozițiile art. 109 C. proc. civ., respectiv, "pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta", Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea instanței în circumscripția căreia își are sediul sucursala reclamantă la care a fost angajat pârâtul.

Stabilirea acestei competențe răspunde în egală măsură atât dezideratului unei bune administrări a justiției, cât și interesului pârâtului, care, prin eliminarea impedimentului distanței geografice, își poate susține apărarea la o instanță cât mai apropiată de domiciliul său, fiind, astfel, create și premisele unui proces echitabil, în care dreptul la apărare să fie unul efectiv pentru ambele părți.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) și alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.