ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1461/2020

HOTĂRÂRE

23.07.2020

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1461/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 23 iulie 2020

Asupra conflictului negativ de competență de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă la data de 8.03.2019 reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Iași a solicitat obligarea pârâtului A., la plata sumei de 262,97 RON, reprezentând contravaloarea a 55 kg de motorină, prejudiciu adus societății.

Tribunalul Iași, secția I civilă prin sentința civilă nr. 1527 din 17.10.2019 a admis excepția necompetentei teritoriale a Tribunalului Iași și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, că în ceea ce privește conflictele de muncă, competența teritorială nu este alternativă, ci revine exclusiv instanței în a cărei circumscripție își are domiciliul/reședința/sediul sau locul de muncă reclamantul și având în vedere dispozițiilor art. 269 Codul muncii, precum și faptul că sediul reclamantei este în Municipiul București, s-a constatat că Tribunalul București este instanța competentă în soluționarea prezentei cauze.

Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 578 din 27 februarie 2020, a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași și a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

În argumentarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, că litigiul reprezintă un conflict individual de muncă, în sensul art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011, întrucât are ca obiect plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat de salariatul pârât, prin îndeplinirea necorespunzătoare sau prin neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin contractul individual de muncă dintre părți.

Totodată, s-a reținut că la data introducerii acțiunii reclamanta și-a indicat sediul din municipiul Iași al unei subunități a sa, unde de altfel s-au desfășurat raporturile de muncă cu pârâtul salariat, în raza instanței ce a fost mai întâi învestită, iar sediul subunității constituie sediu al reclamantei, întrucât reprezintă locul unde se desfășoară activitatea, în teritoriu, a reclamantei, Sucursala Regionala de Transport Feroviar de Călători Iași nefiind o persoană juridică distinctă, terț față de raportul de muncă încheiat cu pârâtul, ci este o entitate aflată în componența societății reclamante, rezultă că, fiind prima instanță investită cu soluționarea cauzei, aparține Tribunalului Iași competența de soluționare, în temeiul art. 269 alin. (2) din Codul muncii și art. 210 din legea nr. 62/2011.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între Tribunalul Iași, secția civilă și Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, care se declară reciproc necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 136 alin. (4) din C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Iași, secția civilă, competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Litigiul de față, având ca obiect, cererea formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Iași, în calitate de angajator, în contradictoriu cu pârâtul A. angajatul acestei societăți, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Se reține că, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenței în cauza de față, dispozițiile art. 269 Codul muncii respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul."

De asemenea, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, act normativ cu caracter special față de Codul muncii, "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Din interpretarea celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul muncii are în vedere atât situația în care reclamant este persoana fizică angajată, cât și cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.

În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează competența teritorială de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acțiunea poate fi promovată fie la instanța de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă. Se observă că textul art. 210 din Legea nr. 62/2011, nu reglementează competența teritorială de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul.

În speță însă, trebuie determinată norma de competență teritorială în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, caz în care se aplică norma cu caracter general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii.

Se reține faptul că, în ceea ce privește conflictul de competență ivit între Tribunalul Iași și Tribunalul București, instanțele în conflict au apreciat diferit noțiunea de "sediu al reclamantului". Astfel Tribunalul Iași a reținut că sediul reclamantului se află pe teritoriul municipiului București, sucursala neavând personalitate juridică, în timp de Tribunalul București a reținut că sediul reclamantei se află pe teritoriul județului Iași, conform mențiunii făcute prin cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte reține că cererea de chemare în judecată a fost formulată de Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. - prin Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Iași în contradictoriu cu pârâtul A. angajat al Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A., dar cu atribuții exercitate în cadrul Sucursalei Regionale de Transport Feroviar Călători Iași, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Iași.

Potrivit dispozițiilor art. 56 alin. (2) C. proc. civ. "Cu toate acestea, pot sta în judecată asociațiile, societățile sau entitățile fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii."

Înalta Curte reține că prin dispozițiile legale citate, legea de procedură civilă le conferă sucursalelor legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică, dar constituie potrivit legii, rațiunea legiuitorului fiind legată de drepturile și obligațiile persoanei juridice care se exercită prin intermediul sucursalei, așa cum este cazul în speță.

În aceste condiții, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii cu cele ale art. 56 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că noțiunea de "sediu" la care fac referire dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice ci și la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, ce are capacitate procesuală de folosință și de exercițiu.

O interpretare contrară, în sensul că, deși sucursala are capacitate procesuală de folosință și exercițiu, acțiunea în care calitatea de reclamantă se introduce tot la sediul persoanei juridice mamă, s-ar goli de conținut dispozițiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. și ar fi încălcată însăși rațiunea pentru care legiuitorul a recunoscut capacitatea procesuală entităților fără personalitate juridică.

În raport de considerentele mai sus arătate, întrucât sediul Sucursalei Regionale de Transport Feroviar Călători Iași se află pe raza teritorială a județului Iași, revine Tribunalului Iași competența teritorială de soluționare a cauzei.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași, secția I civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.