ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1400/2020

Ședința publică din data de 16 iulie 2020

Asupra conflictului negativ de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la data de 28.08.2018 reclamanta SNTFC CFR CALATORI S.A. Sucursala Regionala de Transport Feroviarde Calatori Timisoara a chemat în judecată pe pârâtul A. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 85 RON, sumă ce reprezintă daune.

În drept au fost invocate disp. art. 254 alin. (1) și art. 256 alin. (1) din Codul Muncii.

Analizând excepția de necompetență teritorială, instanța a reținut următoarele:

Cererea formulata in instanța de către reclamantă împotriva pârâtului se încadrează in materia conflictelor de munca, competenta teritoriala privind soluționarea unor astfel de cereri fiind exclusivă si revine instanței competente in a cărei circumscriptie reclamanta isi are domiciliul sau reședința ori, dupa caz, sediul, precum si locul de munca, așa după cum obliga dispozitiile prevazute de art. 269 alin. (2) din Codul muncii coroborate cu cele prevăzute de art. 210 din Legea nr. 62/2011, aceasta competenta determinând capacitatea unei instanțe judecatoresti de a solutiona în exclusivitate conflictele de munca.

Art. 132 alin. (1) C. proc. civ. prevede ca atunci când in fata instantei de judecata se pune in discutie competenta acesteia ea este obligata sa stabileasca instanta competenta, in spetă necompetenta fiind de ordine publica, așa cum este arătat de dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. reclamanta SNTFC CFR Calatori S.A. care este angajatorul paratului conform art. 20 alin. (1) lit. b) din Statutul anexa la Hotărârea nr. 581/1998 privind înființarea Companiei Naționale de Căi Ferate "C.F.R." - S.A. având sediul in raza de competenta a Tribunalului București, iar sucursala Timisoara care a formulat actiunea are doar drept de reprezentare conform art. 20 alin. (2) din Statutul anexa la Hotărârea nr. 581/1998 privind înființarea Companiei Naționale de Căi Ferate "C.F.R." - S.A.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Timiș, secția I Civilă prin sentința civilă nr. 1642/PI de la 17 decembrie 2019 a admis excepția de necompetență teritorială.

A declinat competența de soluționare a cererii formulată de reclamanta SNTFC CFR CALATORI S.A. - Sucursala Regionala de Transport Feroviar de Calatori Timisoara în contradictoriu cu pârâtul A., în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2019 la data de 21.01.2020.

La data de 09.03.2020 instanța a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București,

Asupra excepției necompetenței teritoriale, instanța a reținut următoarele:

Acțiunea a fost formulată de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regionala de Transport Feroviar de Calatori Timișoara, în calitate de angajator, în contradictoriu cu persoana fizică pârâtă, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Se reține că, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenței în cauza de față, dispozițiile art. 269 Codul muncii respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii: (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

De asemenea, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, act normativ cu caracter special față de Codul muncii: "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Din interpretarea literală a celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul muncii are în vedere atât situația în care reclamant este persoana fizică angajată, cât și cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.

În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează competența teritorială de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acțiunea poate fi promovată fie la instanța de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă. Se observă că textul art. 210 din Legea nr. 62/2011, nu reglementează competența teritorială de soluționare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul.

În speță însă, trebuie determinată norma de competență teritorială în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, caz în care se aplică norma cu caracter general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată prin Sucursala Regională de Transport Feroviar Timișoara, în contradictoriu cu pârâtul A., angajat al Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. - dar cu atribuții exercitate în cadrul Sucursalei Regionale Timișoara.

Se mai reține, totodată, că, potrivit dispozițiilor art. 56 alin. (2) C. proc. civ.: "Cu toate acestea, pot sta în judecată asociațiile, societățile sau entitățile fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii".

Legea de procedură civilă le conferă sucursalelor legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică, dar constituite potrivit legii, rațiunea legiuitorului fiind legată de drepturile și obligațiile persoanei juridice care se exercită prin intermediul sucursalei, așa cum este cazul în speță.

În aceste condiții, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii cu cele ale art. 56 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că noțiunea de "sediu" la care fac referire dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice ci și la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, ce are capacitate procesuală de folosință și de exercițiu.

În cazul unei interpretări contrarii, în sensul că, deși sucursala are capacitate procesuală de folosință și exercițiu, acțiunea în care are calitatea de reclamantă se introduce tot la sediul persoanei juridice mamă, s-ar goli de conținut dispozițiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. și ar fi încălcată însăși rațiunea pentru care legiuitorul a recunoscut capacitate procesuală entităților fără personalitate juridică.

Aceasta a fost și interpretarea data de Înalta Curte de Casație și Justiție, în decizia nr. 275/2018 pronunțată de secția I Civilă.

Pentru motivele expuse, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale prin sentința civilă nr. 1316 din 2 iunie 2020 a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței.

A declinat competența judecării cauzei formulată de reclamanta SNTFC CFR CALATORI S.A. - Sucursala Regionala de Transport Feroviar de Calatori Timisoara, în contradictoriu cu pârâtul A., în favoarea Tribunalului Timiș.

A constatat ivit conflictul negativ de competenta si, in temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ. a înaintat cauza spre soluționarea conflictului negativ de competenta Înaltei Curți de Casație si Justiție.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Înalta Curte constată că cele două instanțe, Tribunalul Timiș și Tribunalului București, s-au declarat deopotrivă și reciproc necompetente teritorial, prin hotărâri fără nicio cale de atac.

Competența în soluționarea conflictului aparține Înaltei Curți conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin. (1) și (2) pct. 3 C. proc. civ. "necompetența este de ordine publică sau privată. Necompetența este de ordine publică: […] în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura."

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

În speță, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta SNTFC CFR CALATORI S.A. Sucursala Regionala de Transport Feroviar de Calatori Timisoara a chemat în judecată pârâtul A. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 85 RON, sumă ce reprezintă daune.

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă face parte din categoria conflictelor de muncă, iar, conform prevederilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, această cerere se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, ori, după caz, sediul.

În materia conflictelor de muncă, competența teritorială este absolută prevăzută de art. 269 alin. (2) Codul Muncii, litigiul fiind dat în competența tribunalului în circumscripția căruia reclamantul își are sediul.

Prin raportare la dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii în stabilirea competenței interesează sediul reclamantei. Noțiunea de sediu la care fac referire aceste dispoziții nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice ci și la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale.

Considerentele Tribunalului Timiș investit în primă instanță cu soluționarea cauzei, potrivit cărora este relevant în stabilirea competenței teritoriale faptul că acțiunea a fost formulată de reclamantă printr-o sucursală regională fără personalitate juridică, care nu poate sta în judecată în nume propriu sunt greșite, deoarece înfrâng dispozițiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ.

Faptul că reclamanta în speță, Sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, nu are personalitate juridică este lipsit de relevanță, față de dispozițiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., care conferă sucursalelor legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că Tribunalul Timiș este instanța competentă să soluționeze pricina, potrivit dispozițiilor art. 269 din Codul Muncii coroborat cu art. 56 alin. (2) C. proc. civ.

Văzând și dispozițiile art. 135 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iulie 2020.