ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1483/2019

HOTĂRÂRE

25.09.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1483/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 25 septembrie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 25.10.2018 pe rolul Judecătoriei Bicaz, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A., prin Sucursala Regională de Căi Ferate Iași, a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.973 RON, nedatorată, însă încasată, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data pronunțării sentinței până la restituirea efectivă a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 383/16.04.2019, Judecătoria Bicaz a admis excepția necompetenței sale materiale și teritoriale, invocată de pârât prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că prin sentința civilă nr. 2716/25.06.2014, Tribunalul Iași, secția I civilă a obligat reclamanta (în calitate de angajator) la plata actualizată cu indicele de inflație a unor diferențe de drepturi salariale efectiv încasate de pârât, în calitate de angajat.

Obligația stabilită astfel a fost executată de bunăvoie de angajator, însă Curtea de Apel Iași a admis apelul declarat de Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. și a schimbat sentința, în sensul că a respins acțiunea.

Demersul judiciar de față, promovat în baza art. 723 și urm. C. proc. civ., tinde la restabilirea situației anterioare executării sentinței civile nr. 2716/2014 a Tribunalului Iași, prin obligarea pârâtului la restituirea sumelor încasate necuvenit, ca urmare a schimbării hotărârii în apel.

În continuare, judecătoria a luat act că, potrivit susținerilor reclamantei, la art. 5 din convenția de eșalonare la plată încheiată de părți, pârâtul s-a obligat ca "în condițiile în care, în urma soluționării irevocabile a sentinței puse în executare, instanța micșorează cuantumul sumei datorate la plată de CN CF CFR, mă angajez să restitui de bunăvoie banii încasați în plus".

De asemenea, a notat că reclamanta a formulat o cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu același pârât, întemeiată pe dispozițiile art. 256 alin. (1) din Codul muncii, însă aceasta a fost respinsă, Curtea de Apel București reținând că, întrucât se solicită restituirea unor sume achitate în executarea unui titlu executoriu, devin incidente dispozițiile art. 723 alin. (1) C. proc. civ.

A reținut prima instanță sesizată și că regulatorul de competență pronunțat într-o speță similară (decizia nr. 1408/20.04.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă) a stabilit că acest tip de cauză este guvernat de Codul muncii, dar și că Judecătoria Bicaz nu poate fi "instanță de executare", atât timp cât obligația a fost executată de bunăvoie, iar nu prin executorul judecătoresc.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la 14.05.2019.

Prin sentința civilă nr. 3676/21.06.2019, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Bicaz; constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, a evocat dispozițiile art. 651 alin. (1) C. proc. civ., care vizează instanța de executare și a reținut că, în speță, reclamanta a indicat în mod expres ca temei de drept dispozițiile art. 723 și urm. C. proc. civ. or, fără a fi pusă în discuția părților, calificarea juridică a acțiunii promovate a fost schimbată, în condițiile în care pârâtul a invocat alte argumente în susținerea excepției necompetenței invocate.

A apreciat tribunalul că nu pot fi reținute drept argumente considerentele deciziei civile nr. 1408/20.04.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile în care situația premisă care a determinat pronunțarea regulatorului de competență în cauza respectivă a fost reprezentată de o acțiune a reclamantei întemeiată în drept pe dispozițiile art. 256 alin. (1) și art. 269 din Codul muncii; totodată, spre deosebire de ipoteza în care a fost pronunțat sus-menționatul regulator de competență, în speță, reclamantul, în exercitarea principiului accesului la instanță, reținând considerentele deciziei nr. 2802/2018 a Curții de Apel București, a apreciat că în situația sa juridică sunt incidente prevederile art. 723 și urm. C. proc. civ.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea cauzei, Înalta Curte reține următoarele:

În speță, instanța a fost învestită să se pronunțe asupra cererii prin care reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A., prin Sucursala Regională de Căi Ferate Iași, a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând ca acesta să fie obligat să-i achite suma de 2.973 RON, pe care o încasase, ca urmare a executării benevole a sentinței civile nr. 2716/25.06.2014, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, ulterior schimbată în tot în apel.

Deși reclamanta a precizat că prin demersul judiciar inițiat urmărește întoarcerea executării în baza art. 723 C. proc. civ., instanța supremă subliniază că aceste dispoziții legale vizează strict ipoteza în care obligația a fost adusă la îndeplinire prin procedura executării silite, care începe odată cu sesizarea organului de executare și este de competența instanței de executare.

Cum, în speță, obligația a fost îndeplinită de bunăvoie, încheindu-se o convenție în acest sens între părți, devin pe deplin aplicabile dispozițiile art. 256 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cărora "salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie."

Așa fiind, competența teritorială trebuie stabilită conform dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, care prevăd că ea aparține instanței de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului și art. 210 din Legea nr. 62/2011 ("cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul").

Având în vedere că sediul indicat al reclamantei este situat în municipiul Iași, raportat la textele de lege mai sus citate, competența soluționării cauzei aparține Tribunalului Iași.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului Iași.