ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1282/2018

HOTĂRÂRE

19.04.2018

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1282/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Ședința publică din data de 19 aprilie 2018

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 27.04.2017 sub nr. de dosar x/2017, reclamanta CN CF CFR S.A. București prin Sucursala Regionala CF Iași a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 1.316 RON reprezentând sumă nedatorată, obligarea la plata dobânzii legale de la data pronunțării sentinței și până la restituirea efectivă a debitului restant și obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta acțiune.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 256 alin. (1) Codul Muncii.

În ședința publică din data de 21.09.2017 s-a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale.

Analizând materialul probator administrat, instanța a constatat că prin decizia civilă nr. 853/2015 a Curții de Apel Iași, s-a admis apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 2578/25.06.2014 a Tribunalului Iași, s-a modificat în parte sentința, în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea la plata, actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală aferentă, a diferenței de drepturi salariale pentru perioada 01.01.2011 - 18.04.2013.

Justificând că a plătit pârâtului prima tranșă din debit, în sumă de 2.326 RON, reprezentând executarea voluntară a debitului stabilit prin sentința civilă nr. 2578/25.06.2014, reclamanta a pretins obligarea pârâtului la restituirea creanței determinată prin hotărârea instanței de fond, ce a fost desființată în mod irevocabil ca urmare a modificării în parte a titlului executor, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 256 alin. (1) din codul muncii.

Potrivit acestui text legal, salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie. În speță, plata sumei a fost efectuată de reclamanta debitoare în executarea unei obligații stabilite printr-un titlu executor, a cărei existență în patrimoniul debitorului a fost stabilită în urma analizei, în cadrul unei proceduri judiciare, a raporturilor juridice izvorâte din raportul de muncă, astfel că art. 256 alin. (1) din codul muncii, care ar implica o nouă analiză a raporturilor de drept material, nu este incident în cauză. Art. 256 alin. (1) din codul muncii instituie un caz de răspundere a salariatului, pentru a cărei angajare este necesar a cerceta inexistența dreptului salariatului la încasarea unei sume de bani, respectiv a îndeplinirii condițiilor de angajare a răspunderii, ceea ce echivalează cu analizarea conținutului raportului juridic dintre părțile contractului individual de muncă, ori în speță acest lucru a făcut obiectul judecății.

Situația reclamantei este reglementată de dispozițiile art. 723

și următoarele din C. proc. civ., referitoare la dreptul celui interesat la întoarcerea executării, în cazul în care s-a desființat titlul executoriu sau executarea silită însăși, întrucât prejudiciul invocat s-a creat ca urmare a executării unei obligații stabilite printr-un titlu ce a fost ulterior desființat parțial.

Potrivit art. 724, restabilirea situației anterioare executării se poate dispune, la cererea celui interesat, fie de către instanța care a desființat titlul executoriu sau actele de executare, fie de către instanța care rejudecă fondul, după desființarea hotărârii executate, fie de către instanța judecătorească competentă, pe cale separată, în cazul în care aceasta nu s-a dispus în condițiile anterioare.

Pentru aceste considerente, instanța a apreciat că dispozițiile legale referitoare la întoarcerea executării sunt deopotrivă incidente și în situația executării de bună voie a unei obligații stabilite printr-un titlu executoriu, iar nu numai cazurilor de plată efectuată în cadrul unei proceduri de executare silită, căci altfel s-ar crea o inechitate între debitorul care execută de bună voie și cel care execută datoria silit, în condițiile în care art. 622

din C. proc. civ. prevede atât executarea de bună voie, cât și pe cea silită, ca modalități de aducere la îndeplinire a obligației stabilită prin hotărârea unei instanțe.

Prin decizia nr. 5/12.03.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii, a stabilit că, "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 404

alin. (3) din C. proc. civ., instanța competentă potrivit legii să soluționeze cererea de întoarcere a executării silite prin restabilirea situației anterioare este instanța de executare, respectiv judecătoria". Cum interpretarea instanței supreme a purtat asupra competenței de soluționare a cererilor având ca obiect restabilirea situației anterioare executării, în condițiile art. 404

alin. (3) din vechiul C. proc. civ., raportat la temeiul legal incident în cauză, instanța constată că aparține Judecătoriei Iași, în raza căreia s-ar fi putut efectua executarea silită a creanței constatată prin titlul executoriu menționat, competența de soluționare a cauzei.

În raport de aceste dispoziții legale, în baza art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130 alin. (3) și art. 131 și următoarele C. proc. civ., Tribunalul București a constatat că aparține Judecătoriei Iași, instanță în a cărei circumscripție se află sediul debitoarei și care constituie instanță de executare, potrivit art. 651 C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei.

Pentru aceste considerente, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetentei materiale și a declinat in favoarea Judecătoriei Iași competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta Compania Națională de Căi Ferate București CF Iași, în contradictoriu cu pârâtul A..

Pe rolul Judecătoriei Iași, cererea a fost înregistrată la data de 07.11.2017.

La primul termen de judecată, reclamanta, prin reprezentant convențional, a invocat excepția de necompetență materială a Judecătoriei Iași.

A depus în susținerea acestei excepții decizia nr. 1654/2017 a Î.C.C.J., pronunțată în regulator de competență, într-o speță similară.

Analizând cu prioritate potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Iași, Judecătoria Iași a apreciat-o ca fiind întemeiată.

În fapt, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului - salariat al său, la plata sumei de 1316 RON reprezentând sumă nedatorată încasată de la societatea reclamantă, în calitate de angajator și obligarea la plata dobânzii legale de la data pronunțării sentinței și până la restituirea efectivă a debitului restant, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile 256 alin. (1) din Codul Muncii.

Potrivit art. 269 alin. (1) Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite conform C. proc. civ., iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau sediul.

În determinarea instanței competente în soluționarea cauzei, nu prezintă relevanță faptul că acțiunea introductivă a fost formulată de reclamanta CN CF CFR S.A. București, prin Sucursala Regională CF Iași, sucursală al cărei sediu este în municipiul Iași, deoarece în stabilirea instanței competente, trebuie avut în vedere sediul/domiciliul reclamantului, și nu sediul procedural ales sau sediul reprezentantului reclamantului, concluzie susținută inclusiv de art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 581/1998, potrivit căruia se înființează Compania Națională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A., denumită în continuare C.F.R., societate comercială pe acțiuni, cu sediul în municipiul București, Bd. x, prin reorganizarea Societății Naționale a Căilor Ferate Române, iar potrivit aliniatului 3, C.F.R. poate înființa sucursale, reprezentanțe, agenții și alte asemenea subunități, în țară și în străinătate, în condițiile legii și de Dispoziția nr. 21/21.04.2005 a Directorului general al CFR S.A., fila x, prin care s-a delegat competența de reprezentare a CFR S.A. în favoarea șefilor Oficiilor Juridice din cadrul Regionalelor CF.

Așadar, față de faptul că în ceea ce privește conflictele de muncă, competența teritorială nu este alternativă, ci revine exclusiv instanței în a cărei circumscripție își are domiciliul/reședința/sediul sau locul de muncă reclamantul și având în vedere dispozițiile legale citate, precum și faptul că sediul reclamantei este în Municipiul București, instanța a constatat că Tribunalul București este instanța competentă în soluționarea prezentei cauze.

În consecință, Judecătoria Iași, secția Civilă prin sentința civilă nr. 724/2018 din 26 ianuarie 2018 a admis excepția necompetenței materiale și teritoriale exclusivă a Judecătoriei Iași și a declinat competența de soluționare a cererii formulată de reclamanta CN CF CFR S.A. - SUCURSALA REGIONALĂ CF IAȘI în contradictoriu cu pârâtul A. în favoarea Tribunalului București; a constatat ivit conflictul negativ de competență, a dispus suspendarea cauzei până la soluționarea conflictului negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Analizând actele și lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe- Tribunalul București și Judecătoria Iași- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că, cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, în temeiul art. 135 Noul C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența materială de soluționare a acestei cereri în favoarea Tribunalului București, pentru următoarele considerente:

În speță, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului - salariat al său, la plata sumei de 1316 RON reprezentând sumă nedatorată încasată de la societatea reclamantă, în calitate de angajator și obligarea la plata dobânzii legale de la data pronunțării sentinței și până la restituirea efectivă a debitului restant, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile 256 alin. (1) din Codul Muncii.

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă face parte din categoria conflictelor de muncă, iar, conform prevederilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, această cerere se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, ori, după caz, sediul.

În materia conflictelor de muncă, competența teritorială este absolută prevăzută de art. 269 alin. (2) Codul Muncii, litigiul fiind dată în competența tribunalului în circumscripția căruia reclamantul își are sediul, înțelegând prin sediu locul unde acesta își are administrația și nu sediul procesual ales ori cel la reprezentantului sau al sucursalei.

Considerentele primei instanțe investite cu soluționarea cauzei, potrivit cărora este relevant în stabilirea competenței teritoriale faptul că acțiunea a fost formulată de reclamantă printr-o sucursală regională sunt greșite, deoarece înfrâng o normă de competență teritorială și materială absolută.

Prin raportare la dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii coroborat cu art. 1 alin. (1) și alin. (3) din H.G. nr. 581/1998 în stabilirea competenței interesează sediul principal al reclamantei.

Cum reclamanta în speță, Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. București prin Sucursala Regională de Căi Ferate Iași, își are sediul în București, Bd. x, Înalta Curte constată că Tribunalul București este instanța competentă să soluționeze pricina.

În această situație, în cauză, potrivit dispozițiilor art. 269 din Codul Muncii, competența materială și teritorială în soluționarea pricinii revine Tribunalului București.

Văzând și dispozițiile art. 135 C. proc. civ.,