ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3101/2008

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 30

august 2007, așa cum a fost precizată, reclamantul R.I. a solicitat,

în contradictoriu cu pârâții Parlamentul României, Camera Deputaților

și Senatul României: obligarea pârâtei Camera Deputaților să-i

răspundă în termen de 30 de zile la fiecare punct din cererea

trimisă la 2 mai 2007; obligarea pârâtului Senatul României să-i

răspundă în termen de 30 de zile la fiecare punct din cererea

trimisă la data de 16 aprilie 2007, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii,

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1)

lit. b) și g) și art. 11 din Legea nr. 554/2004, reclamantul a

arătat că a depus la fiecare dintre cele două Camere ale

Parlamentului câte o cerere, la care, deși a trecut termenul legal, nu a

primit niciun răspuns. A fost obligat să se deplaseze personal la

cele două autorități pentru a intra în posesia

răspunsurilor, care însă nu l-au mulțumit.

Prin întâmpinarea

depusă, pârâta Camera Deputaților a invocat excepțiile

netimbrării acțiunii și lipsei procedurii prealabile.

La rândul său, pârâtul

Senatul României a atașat la dosar întâmpinare, prin care a formulat

excepția lipsei calității sale procesuale pasive și a cerut

respingerea acțiunii ca inadmisibilă, neîntemeiată și

lipsită de obiect.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția

contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 127/F/CA din 14

noiembrie 2007, a respins atât excepțiile formulate de pârâți cât

și acțiunea reclamantului.

În ceea ce privește

excepțiile invocate de pârâta Camera Deputaților, instanța a

reținut că sunt neîntemeiate, deoarece reclamantul a depus taxa de

timbru datorată și pentru că, în cauză, în considerarea

prevederilor art. 7 alin. (5) coroborat cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

parcurgerea procedurii administrative prealabile nu este obligatorie.

Referitor la excepțiile

ridicate de pârâtul Senatul României, Curtea de Apel a reținut că,

potrivit prevederilor art. 10 din O.G. nr. 27/2002, aprobată cu

modificări prin Legea nr. 233/2002, pârâtul avea obligația de a

răspunde în termenul legal petiției reclamantului.

Pe fondul cauzei,

instanța de fond a apreciat că soluția pronunțată se

impune, având în vedere că, prin adresele din 6 septembrie 2007 și

din 1 noiembrie 2007, pârâții Senatul României și, respectiv, Camera

Deputaților au răspuns petițiilor reclamantului. Cu privire la

conținutul petițiilor reclamantului, s-a reținut că acestea

nu se încadrează în prevederile Legii nr. 554/2004, invocate de către

acesta, deoarece modificările legislative propuse de reclamant exced

atribuțiilor pârâților, care se pot pronunța numai asupra

proiectelor de legi inițiate de alte organe.

Împotriva sus

menționatei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul

R.I., invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9

și solicitând modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul

admiterii acțiunii sale astfel cum a fost formulată.

Recurentul a susținut

că prima instanță a depășit atribuțiile puterii

judecătorești, a încălcat legea și a schimbat natura

și înțelesul acțiunii sale, i-a ignorat susținerile și

probele administrate. A mai arătat că, în realitate, el s-a adresat

instanței de contencios administrativ deoarece autoritățile

pârâte nu i-au răspuns în termen legal la petițiile formulate, motiv

pentru care a fost nevoit să se deplaseze în București, la sediul

acestora și să insiste personal ca cererile sale să fie

găsite și soluționate. Această deplasare a determinat

efectuarea unor cheltuieli, care se datorează exclusiv culpei

pârâților și pe care prima instanță trebuia să le

aibă în vedere și să oblige pârâții să i le acorde.

A mai menționat

recurentul că, în mod greșit, Curtea de Apel a analizat

conținutul petițiilor și al răspunsurilor

autorităților pârâte, cu toate că aceste aspecte

depășeau limitele investirii instanței prin acțiunea sa

precizată.

Examinând sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile

formulate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente,

inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că

aceasta este temeinică și legală pentru considerentele care vor

fi expuse în continuare.

În conformitate cu

dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., „În toate cazurile,

judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse

judecății”.

Recurentul susține în

mod eronat că aceste dispoziții ar fi fost încălcate de

către prima instanță, prin aceea că s-ar fi încălcat

atribuțiile puterii judecătorești, s-a interpretat greșit

actul dedus judecății, schimbându-se natura ori înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acesteia.

Așa cum rezultă

din precizarea acțiunii înregistrată și depusă la dosar la

data de 10 octombrie 2007, reclamantul însuși a solicitat instanței

ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună

obligarea pârâților Camera Deputaților și Senatul României

să-i răspundă, în termen de 30 de zile de la pronunțarea

hotărârii, la fiecare punct în parte din cererile depuse cu recomandata

din 2 mai 2007 și, respectiv recomandata din 16 aprilie 2007, cu

cheltuieli de judecată, renunțând la capătul de cerere, privind

daunele morale.

Dat fiind faptul că, în

virtutea principiului disponibilității, reclamantul a fixat astfel

cadrul procesual, instanța de fond a respins în mod corect acțiunea,

constatând că, prin adresele din 1 noiembrie 200 și din 6 septembrie

2007 pârâții au răspuns petițiilor reclamantului.

Cât privește faptul

că în sentință s-a făcut referire la conținutul

concret al petițiilor și la cel al răspunsurilor pârâților,

aceasta nu excede cadrului procesual, deoarece recurentul - reclamant a

solicitat obligarea autorităților pârâte să-i răspundă

punctual la toate cererile adresate acestora iar instanța, analizând acest

petit al acțiunii, a reținut că, în raport cu competența

și atribuțiile Parlamentului României, prevăzute în

Constituție, pârâții nu puteau să se pronunțe asupra

propunerilor de modificare a unor acte normative, formulate de reclamant.

Nu este fondată critica

recurentului nici în ceea ce privește neacordarea cheltuielilor de

judecată ocazionate, dat fiind faptul că, potrivit prevederilor art. 274

alin. (1) C. proc. civ., aceste cheltuieli pot cădea numai în sarcina

părții care cade în pretenții, or, în cauză, acțiunea

formulată de recurentul - reclamant fost respinsă.

În concluzie, soluția

primei instanțe fiind legală și temeinică, în temeiul

prevederilor art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., recursul se va

respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul R.I. împotriva sentinței civile nr. 127/F/CA din 14

noiembrie 2007 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 25 septembrie 2008.