ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 849/2013

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Constanța, reclamanții S.A.C.L. și S.A. au chemat în judecată pe

pârâții L.A.M., L.V., L.G., solicitând pronunțarea unei hotărâri care să țină

loc de act de vânzare-cumpărare în ceea ce privește imobilul situat în Eforie,

ca o consecință a conversiei contractului de vânzare-cumpărare drepturi

litigioase, în urma constatării nulității absolute a acestuia (conform

Sentinței civile nr. 7410/2007 a Judecătoriei sector 1 București).

Prin Sentința civilă

nr. 18400 din 18 octombrie 2011, Judecătoria Constanța a declinat competența

soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei sector 1, reținând că reclamanții

au învestit instanța cu o acțiune personală patrimonială prin care au tins la

valorificarea unui drept de creanță, așa încât, în speță, sunt aplicabile

dispozițiile generale privind competența teritorială, prevăzute de art. 5 C.

proc. civ. și nu cele ale art. 13 C. proc. civ.

Cu referire la

aplicabilitatea art. 5 C. proc. civ., s-a reținut că pârâții n-au domiciliul în

România și că din actele de la dosar (notificări, sentința anterioară) rezultă

că reședința acestora s-ar afla în București, așadar în raza teritorială a

Judecătoriei sector 1.

S-a constatat, în

același timp, că și dispozițiile art. 10 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.,

referitoare la instanța locului executării, fie chiar în parte, a obligațiunii,

atrag incidența aceleiași judecătorii, având în vedere că dreptul de creanță

privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul pretinsei

promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare a luat naștere și s-a executat, cel

puțin parțial, prin plata sumei de 30.000 dolari SUA, în București, la sediul

biroului notarial din sectorul 1.

Totodată, competența

teritorială a Judecătoriei Constanța n-ar putea fi atrasă nici de domiciliul

sau reședința reclamanților, din actele dosarului reieșind că aceștia au

domiciliul în Germania.

La rândul ei

Judecătoria sector 1 s-a dezînvestit, pronunțând Sentința civilă nr. 15445 din

14 septembrie 2012, de declinare în favoarea Judecătoriei Constanța.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a constatat că niciuna dintre părți nu are domiciliul în țară,

reclamanții locuind în Germania, iar pârâții în S.U.A.

De asemenea, niciuna

dintre părți nu a demonstrat că ar avea reședința în România, potrivit O.U.G.

nr. 97/2005.

În ce privește simpla

alegere de domiciliu pe parcursul soluționării unui litigiu, aceasta nu

influențează competența, domiciliul procesual nefiind decât rezultatul

îndeplinirii obligației prevăzute de art. 114

1

C. proc. civ.

Referitor la

aplicarea art. 10 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., s-a constatat că sediul

biroului notarial unde s-a încheiat actul juridic nu poate atrage competența

Judecătoriei sector 1, întrucât suma de bani nu s-a plătit în fața notarului

public, ci prin transfer bancar.

Ca atare, singurul

element de fapt care poate determina competența teritorială este locul

executării obligației de înscriere în cartea funciară, în contract

menționându-se obligația de înscriere a actului și a hotărârii judecătorești în

cartea funciară a judecătoriei competente.

Cum imobilul este

situat în Eforie Nord, rezultă că înscrierea acestuia se face de către O.C.P.I.

Constanța, astfel încât competența de soluționare aparține instanței în raza

căreia urmează a se efectua intabularea.

Procedându-se la

declinarea de competență și constatându-se ivit conflict negativ, a fost

sesizată Înalta Curte pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Legal învestită, față

de dispozițiile art. 22, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamanții au

învestit instanța cu o cerere vizând pronunțarea unei hotărâri care să țină loc

de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la un imobil situat în Eforie

Nord, apreciind că prin pronunțarea nulității contractului încheiat în formă

autentică a intervenit conversiunea acestuia într-o promisiune bilaterală de

vânzare-cumpărare.

Fiind vorba de

valorificarea unui drept de creanță prin intermediul acțiunii promovate, sediul

materiei în ce privește competența teritorială se regăsește în norma de drept

comun înscrisă în art. 5 C. proc. civ. (respectiv, instanța domiciliului

pârâtului sau a reședinței acestuia, atunci când domiciliază în străinătate ori

are domiciliul necunoscut sau, în ipoteza în care nici reședința nu este

cunoscută, instanța domiciliului sau reședinței reclamantului).

În speță, a rezultat

că niciuna dintre părți nu domiciliază în țară -reclamanții domiciliind în

Germania, iar pârâții în S.U.A. - și, de asemenea, că nu au reședința în țară.

Faptul că la un

moment dat, pe parcursul desfășurării unui litigiu anterior, reclamanții au

avut un domiciliu procesual ales în București, sector 1, nu este un element

relevant sub aspectul reședinței acestora (care, ca element de identificare a

persoanei, este supus dispozițiilor O.U.G. nr. 97/2005) și nici de natură să

influențeze competența teritorială (care nu se apreciază în funcție de

domiciliul procesual, a cărui relevanță vizează comunicarea actelor

procedurale).

În același timp,

dispozițiile art. 10 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care introduc un element

de competență alternativă "în favoarea instanței locului prevăzut în

contract pentru executarea obligațiunii", nu sunt de natură să ofere în

speță un criteriu de determinare a competenței teritoriale.

Aceasta, în

condițiile în care sediul biroului notarial din București, sector 1, nu a

reprezentat locul executării obligației de plată (câtă vreme plata s-a efectuat

prin virament bancar, în contul mandatarului părții).

Pe de altă parte,

obligația de înscriere a imobilului în cartea funciară Constanța, "asumată

de către cumpărător", nu reprezintă decât formalitatea de publicitate

ulterioară (având ca temei dispozițiile legale în materie, independent de

acordul de voință al părților), așa încât nu are nicio consecință asupra

"locului executării obligațiilor", în sensul avut în vedere de dispozițiile

art. 10 alin. (1) pct 1 C. proc. civ.

Față de aceste

considerente, se constată că litigiul dedus judecății este unul cu element de

extraneitate, de competența instanțelor române (în sensul art. 149 pct. 4 din

Legea nr. 105/1992), neputându-se stabili însă, care anume instanță este

competentă, conform precizărilor făcute anterior.

În aceste condiții,

devine incident art. 155 din Legea nr. 105/1992, text potrivit căruia "în

cazul în care instanțele române sunt competente și nu se poate stabili care

anume dintre ele este îndreptățită să soluționeze procesul, cererea va fi

îndreptată, potrivit regulilor de competență materială, la Judecătoria sector 1

al municipiului București sau la Tribunalul municipiului București".

În consecință, pe

calea regulatorului de competență, potrivit considerentelor dezvoltate

anterior, se va stabili ca instanță competentă să soluționeze litigiul,

Judecătoria sector 1 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 februarie 2013.

Procesat de GGC - GV