ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 849/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța, reclamanții S.A.C.L. și S.A. au chemat în judecată pe pârâții L.A.M., L.V., L.G., solicitând pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare în ceea ce privește imobilul situat în Eforie, ca o consecință a conversiei contractului de vânzare-cumpărare drepturi litigioase, în urma constatării nulității absolute a acestuia (conform Sentinței civile nr. 7410/2007 a Judecătoriei sector 1 București). Prin Sentința civilă nr. 18400 din 18 octombrie 2011, Judecătoria Constanța a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei sector 1, reținând că reclamanții au învestit instanța cu o acțiune personală patrimonială prin care au tins la valorificarea unui drept de creanță, așa încât, în speță, sunt aplicabile dispozițiile generale privind competența teritorială, prevăzute de art. 5 C. proc.

civ. și nu cele ale art. 13 C. proc. civ. Cu referire la aplicabilitatea art. 5 C. proc. civ., s-a reținut că pârâții n-au domiciliul în România și că din actele de la dosar (notificări, sentința anterioară) rezultă că reședința acestora s-ar afla în București, așadar în raza teritorială a Judecătoriei sector 1. S-a constatat, în același timp, că și dispozițiile art. 10 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., referitoare la instanța locului executării, fie chiar în parte, a obligațiunii, atrag incidența aceleiași judecătorii, având în vedere că dreptul de creanță privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul pretinsei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare a luat naștere și s-a executat, cel puțin parțial, prin plata sumei de 30.000 dolari SUA, în București, la sediul biroului notarial din sectorul 1. Totodată, competența teritorială a Judecătoriei Constanța n-ar putea fi atrasă nici de domiciliul sau reședința reclamanților, din actele dosarului reieșind că aceștia au domiciliul în Germania. La rândul ei Judecătoria sector 1 s-a dezînvestit, pronunțând Sentința civilă nr. 15445 din 14 septembrie 2012, de declinare în favoarea Judecătoriei Constanța.

Pentru a hotărî astfel, instanța a constatat că niciuna dintre părți nu are domiciliul în țară, reclamanții locuind în Germania, iar pârâții în S.U.A. De asemenea, niciuna dintre părți nu a demonstrat că ar avea reședința în România, potrivit O.U.G. nr. 97/2005. În ce privește simpla alegere de domiciliu pe parcursul soluționării unui litigiu, aceasta nu influențează competența, domiciliul procesual nefiind decât rezultatul îndeplinirii obligației prevăzute de art. 114 1 C. proc. civ. Referitor la aplicarea art. 10 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., s-a constatat că sediul biroului notarial unde s-a încheiat actul juridic nu poate atrage competența Judecătoriei sector 1, întrucât suma de bani nu s-a plătit în fața notarului public, ci prin transfer bancar.

Ca atare, singurul element de fapt care poate determina competența teritorială este locul executării obligației de înscriere în cartea funciară, în contract menționându-se obligația de înscriere a actului și a hotărârii judecătorești în cartea funciară a judecătoriei competente. Cum imobilul este situat în Eforie Nord, rezultă că înscrierea acestuia se face de către O.C.P.I. Constanța, astfel încât competența de soluționare aparține instanței în raza căreia urmează a se efectua intabularea. Procedându-se la declinarea de competență și constatându-se ivit conflict negativ, a fost sesizată Înalta Curte pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Legal învestită, față de dispozițiile art. 22, Înalta Curte constată următoarele: Reclamanții au învestit instanța cu o cerere vizând pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la un imobil situat în Eforie Nord, apreciind că prin pronunțarea nulității contractului încheiat în formă autentică a intervenit conversiunea acestuia într-o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare. Fiind vorba de valorificarea unui drept de creanță prin intermediul acțiunii promovate, sediul materiei în ce privește competența teritorială se regăsește în norma de drept comun înscrisă în art. 5 C. proc. civ. (respectiv, instanța domiciliului pârâtului sau a reședinței acestuia, atunci când domiciliază în străinătate ori are domiciliul necunoscut sau, în ipoteza în care nici reședința nu este cunoscută, instanța domiciliului sau reședinței reclamantului).

În speță, a rezultat că niciuna dintre părți nu domiciliază în țară -reclamanții domiciliind în Germania, iar pârâții în S.U.A. - și, de asemenea, că nu au reședința în țară. Faptul că la un moment dat, pe parcursul desfășurării unui litigiu anterior, reclamanții au avut un domiciliu procesual ales în București, sector 1, nu este un element relevant sub aspectul reședinței acestora (care, ca element de identificare a persoanei, este supus dispozițiilor O.U.G. nr. 97/2005) și nici de natură să influențeze competența teritorială (care nu se apreciază în funcție de domiciliul procesual, a cărui relevanță vizează comunicarea actelor procedurale). În același timp, dispozițiile art. 10 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., care introduc un element de competență alternativă "în favoarea instanței locului prevăzut în contract pentru executarea obligațiunii", nu sunt de natură să ofere în speță un criteriu de determinare a competenței teritoriale. Aceasta, în condițiile în care sediul biroului notarial din București, sector 1, nu a reprezentat locul executării obligației de plată (câtă vreme plata s-a efectuat prin virament bancar, în contul mandatarului părții). Pe de altă parte, obligația de înscriere a imobilului în cartea funciară Constanța, "asumată de către cumpărător", nu reprezintă decât formalitatea de publicitate ulterioară (având ca temei dispozițiile legale în materie, independent de acordul de voință al părților), așa încât nu are nicio consecință asupra "locului executării obligațiilor", în sensul avut în vedere de dispozițiile art. 10 alin. (1) pct 1 C. proc.

civ. Față de aceste considerente, se constată că litigiul dedus judecății este unul cu element de extraneitate, de competența instanțelor române (în sensul art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992), neputându-se stabili însă, care anume instanță este competentă, conform precizărilor făcute anterior. În aceste condiții, devine incident art. 155 din Legea nr. 105/1992, text potrivit căruia "în cazul în care instanțele române sunt competente și nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptățită să soluționeze procesul, cererea va fi îndreptată, potrivit regulilor de competență materială, la Judecătoria sector 1 al municipiului București sau la Tribunalul municipiului București". În consecință, pe calea regulatorului de competență, potrivit considerentelor dezvoltate anterior, se va stabili ca instanță competentă să soluționeze litigiul, Judecătoria sector 1 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2013. Procesat de GGC - GV