ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2749/2012

Asupra contestației de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia penală nr. 1028 din 16 martie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 291/43/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul S.T. împotriva Sentinței penale nr. 36 din 15 noiembrie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. A obligat recurentul petiționar la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut, în esență următoarele: Prin Rezoluția nr. 137/P/2009 din 22 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș s-au dispus următoarele: - Neînceperea urmării penale față de A.M.

pentru comiterea infracțiunilor de abuz contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, favorizarea infractorului, fapte prev. de art. 246, art. 247, art. 264 C. pen.; - Neînceperea urmăririi penale față de K.E., S.M.M., T.I. pentru comiterea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu, favorizarea infractorului, fals intelectual, prev. de art. 246 C. pen., art. 289 C. pen.; - Neînceperea urmăririi penale față de A.Ț.

pentru comiterea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă continuată, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, favorizarea infractorului, prev. de art. 246 alin. (2) C. pen., art. 247 C. pen., art. 264 C. pen.; - Neînceperea urmăririi penale față de B.E., B.R.J., E.S.D., pentru comiterea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, favorizarea infractorului, prev. de art. 246 C. pen., art. 247 C. pen., art. 264 C. pen.; - Neînceperea urmăririi penale față de G.N., E.E., L.S. pentru comiterea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, favorizarea infractorului, prev. de art. 246, art. 247, art. 264 C. pen.; - Neînceperea urmăririi penale față de S.E., S.E.U., M.I.

pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, favorizarea infractorului, prev. de art. 246, art. 247, art. 264 C. pen.; - Neînceperea urmăririi penale față de R.M. pentru comiterea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, favorizarea infractorului, prev. de art. 246 C. pen., art. 247 C. pen., art. 264 C. pen. Această soluție a fost menținută prin Rezoluția din 27 aprilie 2010 nr. 119/11/2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș. Împotriva Rezoluției de neîncepere a urmării penale nr. 137/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș a formulat plângere petiționarul S.T.

solicitând trimiterea cauzei la parchet pentru începerea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanei. Prin Sentința penală nr. 36 din 15 noiembrie 2010, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 291/43/2010 a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul S.T. împotriva Rezoluției de neîncepere a urmării penale nr. 137/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș. A obligat petiționarul la cheltuieli judiciare către stat în sumă de 200 RON.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, cu motivarea că prima instanță nu era competentă să soluționeze plângerea sa, aceasta fiind de fapt adresată Direcției Naționale Anticorupție, că plângerea împotriva rezoluției procurorului a fost, în mod greșit, soluționată de procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș, iar nu de către procurorul general al acestei unități de parchet, că nu a învestit Curtea de Apel Târgu Mureș cu soluționarea plângerii și nu a determinat nicio cheltuială, astfel că este nejustificată obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată. Recursul a fost respins ca nefondat.

S-a arătat că atât procurorul, cât și instanța de fond au apreciat, în mod corect, că, prin adoptarea unei hotărâri judecătorești, magistratul-judecător nu se face vinovat de săvârșirea vreunei infracțiunii în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, deoarece ar fi fost necesar ca acesta să acționeze, cu știință, în scopul prejudicierii interesului petiționarului și, respectiv, a favorizării vreunei părți din cauză, ceea ce nu s-a dovedit în speță.

Aprecierea că intimații-magistrați nu se fac vinovați de săvârșirea faptelor penale reclamate de petent, este corectă, întrucât activitatea desfășurată de magistrați se înscrie printre atribuțiile de serviciu prevăzute de legea de organizare judecătorească, iar cum din verificările efectuate nu rezultă niciun indiciu în legătură cu exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu de către intimați în scopul prejudicierii intereselor procesuale ale persoanei vătămate, simplul fapt că activitățile desfășurate de aceștia au condus la un rezultat care nu a convenit intereselor acesteia nu poate constitui temei pentru tragerea la răspundere penală.

Totodată, Înalta Curte a constatat că, de principiu, în cauzele încredințate spre soluționare, magistrații se supun numai legii, pronunțând soluții în funcție de probele administrate, interpretate potrivit propriei convingeri și nici un magistrat nu poate fi tras la răspundere penală pentru raționamentele logico-juridice pe care s-a bazat în adoptarea unei soluții, iar simpla nemulțumire a uneia dintre părțile implicate în litigiu față de soluția adoptată nu poate constitui un temei pentru angajarea răspunderii penale; de asemenea, nu este permis ca pe calea plângerii penale să se tindă la desființarea și transformarea hotărârilor judecătorești, aceasta fiind permisă numai în cadrul căilor de atac prevăzute de lege și exercitate cu respectarea dispozițiilor legale.

Ca atare, Înalta Curte a constatat că aceste chestiuni se circumscriu activității de judecată, iar justețea măsurilor luate se verifică într-un cadrul jurisdicțional și nu pe calea unei anchete penale.

Cenzurarea unei hotărâri judecătorești pe calea unei plângeri penale împotriva judecătorilor reprezintă o încălcare a principiului independenței puterii judecătorești consacrat în numeroase norme interne și internaționale, în acest sens fiind și dispozițiile art. 2 lit. d) din Recomandarea Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei nr. (94) 12/1994 potrivit căreia "judecătorii trebuie să fie absolut liberi și să decidă, în mod imparțial, asupra cazurilor cu care sunt sesizați, după propria convingere și interpretare a faptelor, conform regulilor de drept în vigoare". Aceleași sunt considerentele și pentru intimatul agent șef adjunct R.M., prima instanță reținând, în mod justificat, că din actele dosarului nu rezultă indicii în sensul încălcării atribuțiilor de serviciu sub aspectele indicate de petent în plângere.

Totodată s-a reținut că, nici celelalte critici formulate de petent - vizând faptul că prima instanță nu era competentă să soluționeze plângerea sa, aceasta fiind de fapt adresată DNA; că plângerea împotriva rezoluției procurorului a fost, în mod greșit, soluționată de procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș, iar nu de către procurorul general al acestei unități de parchet; că nu a învestit Curtea de Apel Târgu Mureș cu soluționarea plângerii și nu a determinat nicio cheltuială, astfel că este nejustificată obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată -, nu sunt întemeiate. Astfel, chiar dacă petentul a adresat plângerea DNA București, aceasta a fost transmisă organului competent, respectiv Curții de Apel Târgu Mureș, potrivit dispozițiilor art. 278 1 alin. (1) și (13) C. proc.

pen. De asemenea, s-a apreciat că, în mod corect, instanța fondului a obligat petentul la cheltuieli judiciare către stat, în conformitate cu dispozițiile art. 192 alin. (2) din același cod, deoarece cheltuielile judiciare sunt suportate de persoana căreia i s-a respins cererea. Totodată, s-a apreciat că nu poate fi primită nici critica potrivit căreia plângerea împotriva rezoluției procurorului a fost, în mod greșit, soluționată de procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș, iar nu de către procurorul general al acestei unități de parchet, atâta vreme cât procurorul general adjunct este înlocuitorul de drept al procurorului general, iar petentul nu a arătat în ce constă vătămarea adusă intereselor sale procesuale prin soluționarea în acest mod a plângerii întemeiată de dispozițiile art. 278 C. proc.

pen. Împotriva Deciziei penale nr. 1028 din 16 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a formulat contestație în anulare S.T., solicitând anularea hotărârii atacate, întemeiată în mod generic pe cazul prevăzut de art. 386 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. Examinând în principiu contestația în anulare, Înalta Curte constată că este inadmisibilă. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii și nulități relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în care titularii acesteia o pot formula, contribuind astfel la consolidarea principiului stabilității hotărârilor judecătorești definitive.

Tocmai caracterul de cale extraordinară a contestației în anulare constituie o garanție că această cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui și oricând de înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătorești definitive. Potrivit dispozițiilor art. 386 C. proc.

pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare; c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f) - i 1 ), cu privire la care existau probe în dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă; e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385 14 alin. (1 1 ) ori art. 385 16 alin. (1). Conform dispozițiilor art. 391 alin. (1) C. proc.

pen., contestația în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. a) - c) C. proc. pen., este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, astfel că, înainte de a se pronunța asupra cererii de contestație, instanța este obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii. În această etapă procesuală instanța este obligată să examineze dacă cererea introdusă privește o hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 388 C. proc. pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestația este unul din cele limitativ prevăzute de art. 386 C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației s-au depus ori se invocă dovezi existente la dosar. Se constată că, în cauză contestatorul deși a menționat în cerere cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. c) C. proc.

pen. acesta a fost invocat, în mod formal, neindicând, în mod expres, motivele pe care se sprijină contestația. Potrivit art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în cazurile prevăzute expres de legiuitor la lit. a) - e) din același text. Având în vedere că, potrivit art. 391 alin. (2) C. proc. pen., instanța admite în principiu cererea de contestație în anulare numai dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege (este făcută în termenul prevăzut de lege, motivele invocate se sprijină pe unul dintre cazurile prevăzute de art. 386 C. proc. pen., în sprijinul contestației depune ori invocă dovezi care sunt la dosar), prin interpretarea ,,per a contrario" rezultă că, în situația în care una sau mai multe dintre aceste condiții nu este îndeplinită, soluția este respingerea ca inadmisibilă a contestației în anulare.

Față de dispozițiile legale menționate, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul S.T. împotriva Deciziei penale nr. 1028 din 16 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 291/43/2010, iar în conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul S.T. împotriva Deciziei penale nr. 1028 din 16 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 291/43/2010. Obligă contestatorul la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 10 septembrie 2012. Procesat de GGC - N