ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2749/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2749/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra contestației

de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 1028 din 16 martie

2010, pronunțată în Dosarul nr. 291/43/2010, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de

petiționarul S.T. împotriva Sentinței penale nr. 36 din 15 noiembrie 2010 a

Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de

familie.

A obligat recurentul

petiționar la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Înalta Curte a reținut, în esență următoarele:

Prin Rezoluția nr.

137/P/2009 din 22 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu

Mureș s-au dispus următoarele:

- Neînceperea urmării

penale față de A.M. pentru comiterea infracțiunilor de abuz contra intereselor

persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, favorizarea

infractorului, fapte prev. de art. 246, art. 247, art. 264 C. pen.;

- Neînceperea

urmăririi penale față de K.E., S.M.M., T.I. pentru comiterea infracțiunilor de

abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu, favorizarea

infractorului, fals intelectual, prev. de art. 246 C. pen., art. 289 C. pen.;

- Neînceperea

urmăririi penale față de A.Ț. pentru comiterea infracțiunilor de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor în formă continuată, abuz în serviciu prin îngrădirea unor

drepturi, favorizarea infractorului, prev. de art. 246 alin. (2) C. pen., art.

247 C. pen., art. 264 C. pen.;

- Neînceperea

urmăririi penale față de B.E., B.R.J., E.S.D., pentru comiterea infracțiunilor

de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin

îngrădirea unor drepturi, favorizarea infractorului, prev. de art. 246 C. pen.,

art. 247 C. pen., art. 264 C. pen.;

- Neînceperea

urmăririi penale față de G.N., E.E., L.S. pentru comiterea infracțiunilor de

abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin

îngrădirea unor drepturi, favorizarea infractorului, prev. de art. 246, art.

247, art. 264 C. pen.;

- Neînceperea

urmăririi penale față de S.E., S.E.U., M.I. pentru abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi,

favorizarea infractorului, prev. de art. 246, art. 247, art. 264 C. pen.;

- Neînceperea

urmăririi penale față de R.M. pentru comiterea infracțiunilor de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor

drepturi, favorizarea infractorului, prev. de art. 246 C. pen., art. 247 C.

pen., art. 264 C. pen.

Această soluție a

fost menținută prin Rezoluția din 27 aprilie 2010 nr. 119/11/2010 a Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș.

Împotriva Rezoluției

de neîncepere a urmării penale nr. 137/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel Târgu Mureș a formulat plângere petiționarul S.T. solicitând trimiterea

cauzei la parchet pentru începerea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanei.

Prin Sentința penală

nr. 36 din 15 noiembrie 2010, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru

cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 291/43/2010 a respins,

ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul S.T. împotriva Rezoluției de

neîncepere a urmării penale nr. 137/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Târgu Mureș.

A obligat

petiționarul la cheltuieli judiciare către stat în sumă de 200 RON.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, cu motivarea că prima instanță nu era competentă să

soluționeze plângerea sa, aceasta fiind de fapt adresată Direcției Naționale

Anticorupție, că plângerea împotriva rezoluției procurorului a fost, în mod

greșit, soluționată de procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Târgu Mureș, iar nu de către procurorul general al acestei

unități de parchet, că nu a învestit Curtea de Apel Târgu Mureș cu soluționarea

plângerii și nu a determinat nicio cheltuială, astfel că este nejustificată

obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată. Recursul a fost respins ca

nefondat.

S-a arătat că atât

procurorul, cât și instanța de fond au apreciat, în mod corect, că, prin

adoptarea unei hotărâri judecătorești, magistratul-judecător nu se face vinovat

de săvârșirea vreunei infracțiunii în legătură cu exercitarea atribuțiilor de

serviciu, deoarece ar fi fost necesar ca acesta să acționeze, cu știință, în

scopul prejudicierii interesului petiționarului și, respectiv, a favorizării

vreunei părți din cauză, ceea ce nu s-a dovedit în speță. Aprecierea că

intimații-magistrați nu se fac vinovați de săvârșirea faptelor penale reclamate

de petent, este corectă, întrucât activitatea desfășurată de magistrați se

înscrie printre atribuțiile de serviciu prevăzute de legea de organizare

judecătorească, iar cum din verificările efectuate nu rezultă niciun indiciu în

legătură cu exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu de către intimați în

scopul prejudicierii intereselor procesuale ale persoanei vătămate, simplul

fapt că activitățile desfășurate de aceștia au condus la un rezultat care nu a

convenit intereselor acesteia nu poate constitui temei pentru tragerea la

răspundere penală.

Totodată, Înalta

Curte a constatat că, de principiu, în cauzele încredințate spre soluționare,

magistrații se supun numai legii, pronunțând soluții în funcție de probele

administrate, interpretate potrivit propriei convingeri și nici un magistrat nu

poate fi tras la răspundere penală pentru raționamentele logico-juridice pe

care s-a bazat în adoptarea unei soluții, iar simpla nemulțumire a uneia dintre

părțile implicate în litigiu față de soluția adoptată nu poate constitui un

temei pentru angajarea răspunderii penale; de asemenea, nu este permis ca pe

calea plângerii penale să se tindă la desființarea și transformarea hotărârilor

judecătorești, aceasta fiind permisă numai în cadrul căilor de atac prevăzute

de lege și exercitate cu respectarea dispozițiilor legale.

Ca atare, Înalta

Curte a constatat că aceste chestiuni se circumscriu activității de judecată,

iar justețea măsurilor luate se verifică într-un cadrul jurisdicțional și nu pe

calea unei anchete penale. Cenzurarea unei hotărâri judecătorești pe calea unei

plângeri penale împotriva judecătorilor reprezintă o încălcare a principiului

independenței puterii judecătorești consacrat în numeroase norme interne și

internaționale, în acest sens fiind și dispozițiile art. 2 lit. d) din

Recomandarea Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei nr. (94) 12/1994

potrivit căreia "judecătorii trebuie să fie absolut liberi și să decidă,

în mod imparțial, asupra cazurilor cu care sunt sesizați, după propria

convingere și interpretare a faptelor, conform regulilor de drept în

vigoare".

Aceleași sunt

considerentele și pentru intimatul agent șef adjunct R.M., prima instanță

reținând, în mod justificat, că din actele dosarului nu rezultă indicii în

sensul încălcării atribuțiilor de serviciu sub aspectele indicate de petent în

plângere.

Totodată s-a reținut

că, nici celelalte critici formulate de petent - vizând faptul că prima

instanță nu era competentă să soluționeze plângerea sa, aceasta fiind de fapt

adresată DNA; că plângerea împotriva rezoluției procurorului a fost, în mod

greșit, soluționată de procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Târgu Mureș, iar nu de către procurorul general al acestei

unități de parchet; că nu a învestit Curtea de Apel Târgu Mureș cu soluționarea

plângerii și nu a determinat nicio cheltuială, astfel că este nejustificată

obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată -, nu sunt întemeiate.

Astfel, chiar dacă

petentul a adresat plângerea DNA București, aceasta a fost transmisă organului

competent, respectiv Curții de Apel Târgu Mureș, potrivit dispozițiilor art.

278

1

alin. (1) și (13) C. proc. pen.

De asemenea, s-a

apreciat că, în mod corect, instanța fondului a obligat petentul la cheltuieli

judiciare către stat, în conformitate cu dispozițiile art. 192 alin. (2) din

același cod, deoarece cheltuielile judiciare sunt suportate de persoana căreia

i s-a respins cererea.

Totodată, s-a

apreciat că nu poate fi primită nici critica potrivit căreia plângerea

împotriva rezoluției procurorului a fost, în mod greșit, soluționată de

procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu

Mureș, iar nu de către procurorul general al acestei unități de parchet, atâta

vreme cât procurorul general adjunct este înlocuitorul de drept al procurorului

general, iar petentul nu a arătat în ce constă vătămarea adusă intereselor sale

procesuale prin soluționarea în acest mod a plângerii întemeiată de dispozițiile

art. 278 C. proc. pen.

Împotriva Deciziei

penale nr. 1028 din 16 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția penală, a formulat contestație în anulare S.T., solicitând anularea

hotărârii atacate, întemeiată în mod generic pe cazul prevăzut de art. 386

alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Examinând în

principiu contestația în anulare, Înalta Curte constată că este inadmisibilă.

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori

ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii

și nulități relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în

cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în

care titularii acesteia o pot formula, contribuind astfel la consolidarea

principiului stabilității hotărârilor judecătorești definitive.

Tocmai caracterul de

cale extraordinară a contestației în anulare constituie o garanție că această

cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui și oricând de

înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătorești

definitive.

Potrivit

dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive

se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:

a) când procedura de

citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de

recurs nu a fost îndeplinită conform legii;

b) când partea

dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs

a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre

această împiedicare;

c) când instanța de

recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre

cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f) - i

1

), cu privire la

care existau probe în dosar;

d) când împotriva

unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă;

e) când, la judecarea

recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul

prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit

art. 385

14

alin. (1

1

) ori art. 385

16

alin.

(1).

Conform dispozițiilor

art. 391 alin. (1) C. proc. pen., contestația în anulare, întemeiată pe

dispozițiile art. 386 lit. a) - c) C. proc. pen., este supusă unei verificări

prealabile judecării în fond a acesteia, astfel că, înainte de a se pronunța

asupra cererii de contestație, instanța este obligată să examineze

admisibilitatea în principiu a cererii.

În această etapă

procesuală instanța este obligată să examineze dacă cererea introdusă privește

o hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 388 C.

proc. pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestația este unul din cele

limitativ prevăzute de art. 386 C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației

s-au depus ori se invocă dovezi existente la dosar.

Se constată că, în

cauză contestatorul deși a menționat în cerere cazul de contestație în anulare

prevăzut de art. 386 lit. c) C. proc. pen. acesta a fost invocat, în mod

formal, neindicând, în mod expres, motivele pe care se sprijină contestația.

Potrivit art. 386 C.

proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație

în anulare în cazurile prevăzute expres de legiuitor la lit. a) - e) din

același text.

Având în vedere că,

potrivit art. 391 alin. (2) C. proc. pen., instanța admite în principiu cererea

de contestație în anulare numai dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege

(este făcută în termenul prevăzut de lege, motivele invocate se sprijină pe

unul dintre cazurile prevăzute de art. 386 C. proc. pen., în sprijinul

contestației depune ori invocă dovezi care sunt la dosar), prin interpretarea

,,per a contrario" rezultă că, în situația în care una sau mai multe

dintre aceste condiții nu este îndeplinită, soluția este respingerea ca

inadmisibilă a contestației în anulare.

Față de dispozițiile

legale menționate, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în

anulare formulată de contestatorul S.T. împotriva Deciziei penale nr. 1028 din

16 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

pronunțată în Dosarul nr. 291/43/2010, iar în conformitate cu art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul S.T. împotriva

Deciziei penale nr. 1028 din 16 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 291/43/2010.

Obligă contestatorul

la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 10 septembrie 2012.

Procesat de GGC - N