ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2419/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2419/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea formulată, reclamanta SC T.C.
SA a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Turismului, îndreptarea erorii
materiale strecurată în certificatele de atestare a dreptului de proprietate
asupra tenurilor, emise de pârât.
La data de 01
februarie 2010 reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că solicită ca prin
hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul Ministerul Turismului să
rectifice eroarea materială privind denumirea societății, să elibereze alte
certificate de proprietate cu titulatura corectă și să rectifice înscrierile
privind denumirea societății reclamante în cărțile funciare.
În motivarea acțiunii,
reclamanta a arătat că dintr-o greșeală materială, în cuprinsul certificatelor de
atestare a dreptului de proprietate menționate, la denumirea societății s-a trecut
SC C. SA, în loc de SC T.C. SA, celelalte date fiind corect completate.
A mai arătat reclamanta
că, deși a făcut demersurile necesare la Ministerul Turismului - Direcția Generală
Autorizare, privatizare și post-privatizare în vederea rectificării acestei erori,
pârâtul, cu adresa din 12 iulie 2009, i-a răspuns în sensul că această îndreptare
nu se poate face decât în baza unei hotărâri judecătorești.
La termenul din data de
15 iunie 2010 pârâtul a invocat excepția prescripției formulării plângerii prealabile,
în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, excepția tardivității formulării
acțiunii, potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, iar, cu privire la
capătul 3 din cererea precizatoare, a invocat excepția inadmisibilității. Pe fondul
cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă
nr. 3019 din 22 iunie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, a dispus următoarele:
- a admis excepția inadmisibilității
cu privire la capătul 3 din cererea precizatoare, pe care l-a respins ca inadmisibil;
- a admis în parte acțiunea
precizată;
- a obligat pârâtul să
rectifice eroarea materială din Certificatele de atestare a dreptului de proprietate
asupra terenurilor eliberate la data de 31 martie 1995, în sensul că la denumirea
societății se va trece SC T.C. SA, în loc de SC C. SA, cum s-a menționat și să elibereze
certificate de atestare a dreptului de proprietate în conformitate;
- a respins excepțiile
prescripției și tardivității.
Pentru a pronunța această
soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
Legea contenciosului administrativ
arată în mod expres care sunt situațiile în care nu este necesară plângerea prealabilă
(art. 7 alin. (5)), iar din coroborarea dispozițiilor art. 7, art. 8 și art. 11
din Legea nr. 554/2004 rezultă că procedura prealabilă este impusă numai în cazul
actului administrativ unilateral tipic, dar nu și în cazul refuzului nejustificat
de soluționare a unei cereri sau în cazul tăcerii autorității publice, astfel că
excepția prescripției formulării plângerii prealabile a fost respinsă ca neîntemeiată.
Instanța a apreciat că
nu se poate reține nici tardivitatea formulării acțiunii în raport cu dispozițiile
art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, întrucât reclamanta nu a solicitat anularea
actelor administrative în cauză, ci doar modificarea unei greșeli materiale strecurate
în cuprinsul acestora, greșeală ce vizează numele societății reclamante, sens în
care s-a adresat cu înscrisuri către autoritatea emitentă, iar aceasta a emis răspunsul
cuprins în adresa din 12 iulie 2009.
Cu privire la inadmisibilitatea
capătului 3 din cererea precizatoare, respectiv obligarea pârâtului să rectifice
înscrisurile privind denumirea societății din cărțile funciare, instanța a reținut
că, într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 834/1991,
certificatele de atestare a dreptului de proprietate sunt supuse regimului de publicitate
imobiliară, însă obligația rectificării înscrierii din cartea funciară revine reclamantei,
conform unei proceduri necontencioase.
Astfel, s-a apreciat că
cererea reclamantei adresată instanței de contencios administrativ, de obligare
a pârâtei să rectifice înscrisurile în cartea funciară privind denumirea societății,
este inadmisibilă, fiind respinsă ca atare.
Pe fondul cauzei, analizând
înscrisurile depuse de reclamantă la dosar, instanța a apreciat acțiunea ca întemeiată
în parte, reținând următoarele:
Având în vedere că de
la data înmatriculării în registrul comerțului mențiunile cu privire la denumirea
societății comerciale sunt opozabile conform art. 5 din Legea nr. 26/1990, certificatele
de atestare a dreptului de proprietate emise de pârât ulterior datei înregistrării
societății comerciale trebuiau să cuprindă denumirea acesteia așa cum era menționată
în registrul comerțului.
Astfel, în cererea de
înmatriculare depusă la O.R.C. Covasna, actul constitutiv al societății comerciale
și certificatul de înmatriculare eliberat de O.R.C. Covasna la data de 11
februarie 1991, se menționează la denumirea societății SC T.C. SA și nu SC C.
SA, precum apare menționat în certificatele de atestare a dreptului de proprietate,
a căror modificare a solicitat-o reclamanta în prezenta cauză, sens în care a fost
admisă în parte acțiunea precizată și, în temeiul dispozițiilor art. 1, art. 18
din Legea nr. 554/2004 a fost obligat pârâtul să rectifice eroarea materială, în
sensul celor menționate mai sus.
Împotriva acestei hotărâri
a declarat recurs pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, criticând-o
pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului
se arată că în mod greșit a arătat instanța de fond că prezenta speță s-ar încadra
în situațiile expres prevăzute de art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, fără
a motiva însă despre care dintre acestea ar fi vorba.
Recurentul-pârât apreciază
că acțiunea care face obiectul acestei cauze nu se încadrează în niciunul dintre
aceste cazuri expres prevăzute de legea contenciosului administrativ, că obiectul
acțiunii nu îl formează refuzul nejustificat de a soluționa o cerere, ci modificarea/anularea
parțială a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate mai sus menționate,
astfel că reclamanta avea obligația de a îndeplini procedura prealabilă.
Se mai arată că în cazul
actelor administrative unilaterale, cum este și în prezenta speță, procedura prealabilă
reprezintă o condiție de exercițiu a dreptului la acțiune, iar dreptul de a formula
cerere prealabilă se prescrie în termen de 6 luni de la data emiterii actului.
În motivarea recursului
se reține faptul că certificatele de atestare a dreptului de proprietate au fost
eliberate în favoarea reclamantei în anul 1995, iar de la data emiterii sau de la
data comunicării lor a trecut mai mult de 6 luni.
Având în vedere cele mai
sus menționate, recurentul solicită să se constate faptul că reprezentanții SC
T.C. SA aveau obligația de a îndeplini procedura prealabilă în termenul maxim de
6 luni de la emiterea actelor administrative și, pe cale de consecință, să se admită
excepția prescripției formulării plângerii prealabile invocată de instituția recurentă.
Referitor la excepția
tardivității acțiunii invocată de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului,
recurentul arată că, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazul
actelor administrative unilaterale, cererile privind anularea actului sau recunoașterea
dreptului pretins se pot introduce în termen de 6 luni. Potrivit alin. (2), pentru
motive temeinice, cererea Societății Comerciale de Turism Covasna S.A. putea fi
introdusă și peste termenul indicat la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de
la data emiterii actelor administrative. Termenul prevăzut la alin. (1) este termen
de prescripție, iar termenul prevăzut alin. (2) este termen de decădere.
Recurentul solicită să
se constate faptul că reclamanta a depășit termenul maxim în care putea depune cererea
și, pe cale de consecință, să se admită excepția tardivității invocată de instituția
recurentă.
Pe fondul cauzei, recurentul
arată că din analiza actelor depuse la dosarul instanței reiese faptul că respectiva
societate apare sub următoarele denumiri: SC T.C. SA, SC C. SA, SC T.SA Covasna,
SC T.C. și că, indiferent de numele utilizat, intimata a rămas cu același număr
de înregistrare la Registrul Comerțului: J14/55/1991.
Recurentul invocă faptul
că instanța de fond a dat ceea ce nu s-a cerut, respectiv în condițiile în care
reclamanta a solicitat să se constate că denumirea corectă cu care ar fi trebuit
sa fie consemnată în actele administrative atacate era „Turism Covasna", instanța
a decis că numele societății este „Covasna", obligând instituția recurentă
să indice în aceste certificate de atestare a dreptului de proprietate și faptul
că firma în speță este o societate comercială de turism.
Se arată de către recurent
că, deși prin sentința civilă nr. 3019 din 22 iunie 2010, pronunțată de Curtea de
Apel București în Dosarul nr. 7587/2/2009, se admite parțial acțiunea reclamantei,
în sensul rectificării erorii materiale din certificatele de atestare, întrucât
nu este rectificată eroarea care a fost solicitată de reclamantă, se poate afirma
că acțiunea acesteia a fost respinsă pe fondul cauzei.
Recurentul solicită să
se admită recursul astfel cum a fost formulat și să se modifice sentința civilă
nr. 3019 din 22 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul
nr. 7587/2/2009, în sensul respingerii în întregime a cererii de chemare în judecată
formulată de SC T.C. SA
Examinând sentința atacată,
în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente
pricinii, inclusiv cele ale art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte constată
că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanța de control judiciar
constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304
1
C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut
corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și
a realizat o încadrare juridică adecvată.
Astfel, obiectul cauzei
îl reprezintă refuzul nejustificat al autorității pârâte de a soluționa cererea
societății reclamante de îndreptare a erorii materiale strecurate în certificatele
de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, în ceea ce privește denumirea
societății.
În raport de probele analizate,
Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în mod legal existența refuzului
nejustificat al Ministerului Turismului de a soluționa cererea reclamantei.
În ceea ce privește criticile
aduse soluționării excepțiilor, acestea sunt nefondate.
Așa cum s-a arătat în
sentință, obiectul acțiunii îl constituie refuzul nejustificat de soluționare a
unei cereri.
Potrivit art. 7 alin.
(5) din Legea nr. 554/2004, în cazul prevăzut de art. 2 alin. (2) din Legea nr.
554/2004 nu este necesară plângerea prealabilă.
Art. 2 alin. (2) din Legea
nr. 554/2004 reglementează asimilarea refuzului nejustificat de a soluționa o cerere
referitoare la un drept sau interes legitim cu actul administrativ.
În raport de obiectul
cauzei și de prevederile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 nu se impunea efectuarea
plângerii prealabile.
Înalta Curte reține totodată
ca fiind corectă soluția instanței de fond și în ceea ce privește respingerea excepției
tardivității formulării acțiunii în raport de dispozițiile art. 11 alin. (2) din
Legea nr. 554/2004.
Astfel, din analiza materialului
probator reiese cu evidență faptul că societatea reclamantă a primit răspunsul emis
de Ministerul Turismului în data de 12 iulie 2009, iar acțiunea care face obiectul
prezentului dosar a fost introdusă cu respectarea termenului de 6 luni prevăzut
de art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, cu atât mai mult cu cât reclamanta
nu a solicitat anularea unor acte administrative, ci doar modificarea unei greșeli
materiale strecurate în cuprinsul acestora, cu privire la denumirea societății reclamante.
Înalta Curte apreciază
că sentința atacată este la adăpostul criticilor și în ceea ce privește admiterea
excepției inadmisibilității cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtului
la rectificarea înscrierilor din cartea funciară privind denumirea societății și
respingerea acestui capăt de cerere ca inadmisibil, în raport de dispozițiile
art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 834/1991, potrivit cărora certificatele de atestare
a dreptului de proprietate asupra terenurilor sunt supuse regimului de publicitate
imobiliară, coroborate cu dispozițiile art. 33 din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora
erorile materiale săvârșite cu prilejul înscrierilor în cartea funciară pot fi îndreptate
la cerere sau din oficiu, de către Oficiul de cadastru și publicitate imobiliară,
conform unei proceduri necontencioase.
Înalta Curte reține totodată
ca fiind corectă soluția instanței de fond și în ceea ce privește fondul cauzei,
dat fiind faptul că din înscrisurile depuse la dosar rezultă indubitabil că denumirea
societății la data emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate
asupra terenurilor era SC T.C. SA și nu SC C. SA, cum în mod eronat s-a menționat
în certificatele a căror rectificare a fost solicitată.
Așa fiind, Înalta Curte
constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi
primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.
Pentru toate aceste considerente,
în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., coroborat
cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte urmează a respinge recursul formulat
de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Ministerul Dezvoltării
Regionale și Turismului împotriva sentinței civile nr. 3019 din 22 iunie 2010 a
Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca
nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 aprilie
2011.