ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2419/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta SC T.C. SA a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Turismului, îndreptarea erorii materiale strecurată în certificatele de atestare a dreptului de proprietate asupra tenurilor, emise de pârât. La data de 01 februarie 2010 reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că solicită ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul Ministerul Turismului să rectifice eroarea materială privind denumirea societății, să elibereze alte certificate de proprietate cu titulatura corectă și să rectifice înscrierile privind denumirea societății reclamante în cărțile funciare.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că dintr-o greșeală materială, în cuprinsul certificatelor de atestare a dreptului de proprietate menționate, la denumirea societății s-a trecut SC C. SA, în loc de SC T.C. SA, celelalte date fiind corect completate. A mai arătat reclamanta că, deși a făcut demersurile necesare la Ministerul Turismului - Direcția Generală Autorizare, privatizare și post-privatizare în vederea rectificării acestei erori, pârâtul, cu adresa din 12 iulie 2009, i-a răspuns în sensul că această îndreptare nu se poate face decât în baza unei hotărâri judecătorești. La termenul din data de 15 iunie 2010 pârâtul a invocat excepția prescripției formulării plângerii prealabile, în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, excepția tardivității formulării acțiunii, potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, iar, cu privire la capătul 3 din cererea precizatoare, a invocat excepția inadmisibilității.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 3019 din 22 iunie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele: - a admis excepția inadmisibilității cu privire la capătul 3 din cererea precizatoare, pe care l-a respins ca inadmisibil; - a admis în parte acțiunea precizată; - a obligat pârâtul să rectifice eroarea materială din Certificatele de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor eliberate la data de 31 martie 1995, în sensul că la denumirea societății se va trece SC T.C. SA, în loc de SC C. SA, cum s-a menționat și să elibereze certificate de atestare a dreptului de proprietate în conformitate; - a respins excepțiile prescripției și tardivității.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: Legea contenciosului administrativ arată în mod expres care sunt situațiile în care nu este necesară plângerea prealabilă (art. 7 alin. (5)), iar din coroborarea dispozițiilor art. 7, art. 8 și art. 11 din Legea nr. 554/2004 rezultă că procedura prealabilă este impusă numai în cazul actului administrativ unilateral tipic, dar nu și în cazul refuzului nejustificat de soluționare a unei cereri sau în cazul tăcerii autorității publice, astfel că excepția prescripției formulării plângerii prealabile a fost respinsă ca neîntemeiată.

Instanța a apreciat că nu se poate reține nici tardivitatea formulării acțiunii în raport cu dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, întrucât reclamanta nu a solicitat anularea actelor administrative în cauză, ci doar modificarea unei greșeli materiale strecurate în cuprinsul acestora, greșeală ce vizează numele societății reclamante, sens în care s-a adresat cu înscrisuri către autoritatea emitentă, iar aceasta a emis răspunsul cuprins în adresa din 12 iulie 2009. Cu privire la inadmisibilitatea capătului 3 din cererea precizatoare, respectiv obligarea pârâtului să rectifice înscrisurile privind denumirea societății din cărțile funciare, instanța a reținut că, într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) din H.G.

nr. 834/1991, certificatele de atestare a dreptului de proprietate sunt supuse regimului de publicitate imobiliară, însă obligația rectificării înscrierii din cartea funciară revine reclamantei, conform unei proceduri necontencioase. Astfel, s-a apreciat că cererea reclamantei adresată instanței de contencios administrativ, de obligare a pârâtei să rectifice înscrisurile în cartea funciară privind denumirea societății, este inadmisibilă, fiind respinsă ca atare.

Pe fondul cauzei, analizând înscrisurile depuse de reclamantă la dosar, instanța a apreciat acțiunea ca întemeiată în parte, reținând următoarele: Având în vedere că de la data înmatriculării în registrul comerțului mențiunile cu privire la denumirea societății comerciale sunt opozabile conform art. 5 din Legea nr. 26/1990, certificatele de atestare a dreptului de proprietate emise de pârât ulterior datei înregistrării societății comerciale trebuiau să cuprindă denumirea acesteia așa cum era menționată în registrul comerțului. Astfel, în cererea de înmatriculare depusă la O.R.C. Covasna, actul constitutiv al societății comerciale și certificatul de înmatriculare eliberat de O.R.C. Covasna la data de 11 februarie 1991, se menționează la denumirea societății SC T.C.

SA și nu SC C. SA, precum apare menționat în certificatele de atestare a dreptului de proprietate, a căror modificare a solicitat-o reclamanta în prezenta cauză, sens în care a fost admisă în parte acțiunea precizată și, în temeiul dispozițiilor art. 1, art. 18 din Legea nr. 554/2004 a fost obligat pârâtul să rectifice eroarea materială, în sensul celor menționate mai sus. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că în mod greșit a arătat instanța de fond că prezenta speță s-ar încadra în situațiile expres prevăzute de art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, fără a motiva însă despre care dintre acestea ar fi vorba.

Recurentul-pârât apreciază că acțiunea care face obiectul acestei cauze nu se încadrează în niciunul dintre aceste cazuri expres prevăzute de legea contenciosului administrativ, că obiectul acțiunii nu îl formează refuzul nejustificat de a soluționa o cerere, ci modificarea/anularea parțială a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate mai sus menționate, astfel că reclamanta avea obligația de a îndeplini procedura prealabilă. Se mai arată că în cazul actelor administrative unilaterale, cum este și în prezenta speță, procedura prealabilă reprezintă o condiție de exercițiu a dreptului la acțiune, iar dreptul de a formula cerere prealabilă se prescrie în termen de 6 luni de la data emiterii actului.

În motivarea recursului se reține faptul că certificatele de atestare a dreptului de proprietate au fost eliberate în favoarea reclamantei în anul 1995, iar de la data emiterii sau de la data comunicării lor a trecut mai mult de 6 luni. Având în vedere cele mai sus menționate, recurentul solicită să se constate faptul că reprezentanții SC T.C. SA aveau obligația de a îndeplini procedura prealabilă în termenul maxim de 6 luni de la emiterea actelor administrative și, pe cale de consecință, să se admită excepția prescripției formulării plângerii prealabile invocată de instituția recurentă. Referitor la excepția tardivității acțiunii invocată de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, recurentul arată că, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazul actelor administrative unilaterale, cererile privind anularea actului sau recunoașterea dreptului pretins se pot introduce în termen de 6 luni.

Potrivit alin. (2), pentru motive temeinice, cererea Societății Comerciale de Turism Covasna S.A. putea fi introdusă și peste termenul indicat la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actelor administrative. Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripție, iar termenul prevăzut alin. (2) este termen de decădere. Recurentul solicită să se constate faptul că reclamanta a depășit termenul maxim în care putea depune cererea și, pe cale de consecință, să se admită excepția tardivității invocată de instituția recurentă. Pe fondul cauzei, recurentul arată că din analiza actelor depuse la dosarul instanței reiese faptul că respectiva societate apare sub următoarele denumiri: SC T.C.

SA, SC C. SA, SC T.SA Covasna, SC T.C. și că, indiferent de numele utilizat, intimata a rămas cu același număr de înregistrare la Registrul Comerțului: J14/55/1991. Recurentul invocă faptul că instanța de fond a dat ceea ce nu s-a cerut, respectiv în condițiile în care reclamanta a solicitat să se constate că denumirea corectă cu care ar fi trebuit sa fie consemnată în actele administrative atacate era „Turism Covasna", instanța a decis că numele societății este „Covasna", obligând instituția recurentă să indice în aceste certificate de atestare a dreptului de proprietate și faptul că firma în speță este o societate comercială de turism.

Se arată de către recurent că, deși prin sentința civilă nr. 3019 din 22 iunie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 7587/2/2009, se admite parțial acțiunea reclamantei, în sensul rectificării erorii materiale din certificatele de atestare, întrucât nu este rectificată eroarea care a fost solicitată de reclamantă, se poate afirma că acțiunea acesteia a fost respinsă pe fondul cauzei. Recurentul solicită să se admită recursul astfel cum a fost formulat și să se modifice sentința civilă nr. 3019 din 22 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 7587/2/2009, în sensul respingerii în întregime a cererii de chemare în judecată formulată de SC T.C. SA Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Astfel, obiectul cauzei îl reprezintă refuzul nejustificat al autorității pârâte de a soluționa cererea societății reclamante de îndreptare a erorii materiale strecurate în certificatele de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, în ceea ce privește denumirea societății.

În raport de probele analizate, Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în mod legal existența refuzului nejustificat al Ministerului Turismului de a soluționa cererea reclamantei. În ceea ce privește criticile aduse soluționării excepțiilor, acestea sunt nefondate. Așa cum s-a arătat în sentință, obiectul acțiunii îl constituie refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri. Potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, în cazul prevăzut de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu este necesară plângerea prealabilă. Art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 reglementează asimilarea refuzului nejustificat de a soluționa o cerere referitoare la un drept sau interes legitim cu actul administrativ.

În raport de obiectul cauzei și de prevederile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 nu se impunea efectuarea plângerii prealabile. Înalta Curte reține totodată ca fiind corectă soluția instanței de fond și în ceea ce privește respingerea excepției tardivității formulării acțiunii în raport de dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Astfel, din analiza materialului probator reiese cu evidență faptul că societatea reclamantă a primit răspunsul emis de Ministerul Turismului în data de 12 iulie 2009, iar acțiunea care face obiectul prezentului dosar a fost introdusă cu respectarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a solicitat anularea unor acte administrative, ci doar modificarea unei greșeli materiale strecurate în cuprinsul acestora, cu privire la denumirea societății reclamante.

Înalta Curte apreciază că sentința atacată este la adăpostul criticilor și în ceea ce privește admiterea excepției inadmisibilității cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la rectificarea înscrierilor din cartea funciară privind denumirea societății și respingerea acestui capăt de cerere ca inadmisibil, în raport de dispozițiile art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 834/1991, potrivit cărora certificatele de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor sunt supuse regimului de publicitate imobiliară, coroborate cu dispozițiile art. 33 din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora erorile materiale săvârșite cu prilejul înscrierilor în cartea funciară pot fi îndreptate la cerere sau din oficiu, de către Oficiul de cadastru și publicitate imobiliară, conform unei proceduri necontencioase.

Înalta Curte reține totodată ca fiind corectă soluția instanței de fond și în ceea ce privește fondul cauzei, dat fiind faptul că din înscrisurile depuse la dosar rezultă indubitabil că denumirea societății la data emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor era SC T.C. SA și nu SC C. SA, cum în mod eronat s-a menționat în certificatele a căror rectificare a fost solicitată. Așa fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală. Pentru toate aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte urmează a respinge recursul formulat de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului împotriva sentinței civile nr. 3019 din 22 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 aprilie 2011.