ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 442/2021

Ședința publică din data de 23 februarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, la 12 aprilie 2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții S.C. B. S.A. și Ministerul Turismului, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună: obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la întocmirea documentației, efectuarea formalităților și înaintarea documentației către Ministerul Turismului, în vederea obținerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul în suprafață de 673,41 mp, situat în stațiunea B., județul Constanța, aferent activului C., precum și la plata de daune în cuantum de 500 RON/zi de întârziere în executarea obligației de întocmire a documentației, a efectuării formalităților și înaintării documentației către Ministerul Turismului, de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii și până la îndeplinirea efectivă a obligației; obligarea pârâtului Ministerul Turismului la emiterea în favoarea S.C. B. S.A. a certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul în suprafață de 673,41 mp situat în stațiunea B., județul Constanța, aferent activului C., conform art. 12 alin. (2) din Legea nr. 137/2002, precum și la plata de daune în cuantum de 500 RON/zi de întârziere în executarea obligației de emitere a certificatului de proprietate, de la data împlinirii termenului de 15 zile și până la îndeplinirea efectivă a obligației.

În drept, cererea a fost întemeiată pe Legea nr. 137/2002, H.G. nr. 834/1991 și Legea nr. 99/1999.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, pârâta S.C. B. S.A. a invocat excepția inadmisibilității, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, lipsa de obiect. Totodată, a solicitat introducerea în cauză a Consiliului Local al Municipiului Constanța.

Prin sentința civilă nr. 1424 din 11 octombrie 2018, Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat soluționarea cauzei în favoarea secției a II-a Civile a Tribunalului Constanța, cauza fiind înregistrată sub nr. x/2018*.

Prin încheierea din 29 ianuarie 2019, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, a fost respinsă excepția inadmisibilității cererii pentru lipsa procedurii prealabile, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, invocată de pârâta S.C. B. S.A. prin întâmpinare, fiind calificată raportat la obiectul cererii ca apărare de fond. Totodată, prin aceeași încheiere, excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâta S.C. B. S.A., a fost unită cu fondul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 421 din 12 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active, precum și cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 433 din 26 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca nefondat apelul reclamantului.

Instanța de apel a constatat că, prin art. 4 din contractul de vânzare- cumpărare, pârâta B. S.A. și-a asumat obligația de a vinde conform prevederilor O.U.G. nr. 88/1997, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999 și H.G. nr. 450/1999, la cererea cumpărătorului, prin negociere, la valoarea de circulație, terenul aferent activului cumpărat, după obținerea de către proprietar a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului emis în baza H.G. nr. 834/1991. Din redactarea textului contractual rezultă că obiectul obligației pârâtei este reprezentat de vânzarea terenului aferent activului, sub condiția obținerii de către proprietar a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului emis în baza H.G. nr. 834/1991. Din modul de redactare a clauzei contractuale nu rezultă că intenția părților la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare a fost aceea de a stabili în sarcina pârâtei B. S.A. o obligație de rezultat, de a obține certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent activului cumpărat. Din acest punct de vedere, instanța de apel a constatat că nu există o obligație contractuală în sarcina pârâtei de a obține certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

Instanța de apel a mai reținut că, la data încheierii contractului de vânzare-

cumpărare în patrimoniul pârâtei B. S.A. exista doar o vocație la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor și că modalitatea prin care acest drept ar fi putut fi obținut era aceea de aplicare a dispozițiilor H.G. nr. 834/1991. Această situație de fapt nu este însă de natură să probeze existența unui temei legal în favoarea reclamantului în vederea valorificării dreptului pretins în fața instanței de obligare a pârâtei la obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, limitele convenției părților fiind clar stabilite la obligația de vânzare a terenului, cu condiția obținerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

În susținerea dreptului său apelantul-reclamant nu poate invoca cu succes dispozițiile art. 2 din Legea nr. 99/1999 și nici pe cele ale art. 12 din Legea nr. 137/2002 deoarece nu justifică existența dreptului pretins în persoana sa din perspectiva acestor reglementări, în condițiile în care la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare, și anume 6.03.2000, termenul prevăzut de Legea nr. 99/1999 expirase, iar dispozițiile art. 12 din Legeanr. 137/2002 reglementează necesitatea majorării capitalului social cu valoarea terenurilor pentru care a fost eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate, nefiind deci incident situației invocate de către apelant.

Faptul că nerespectarea prevederilor legale în materie de privatizare și obținere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate poate atrage în privința pârâtei B. S.A. aplicarea unor sancțiuni contravenționale în temeiul dispozițiilor legale la care apelantul a făcut trimitere în cererea de apel, art. 2 pct. 8 titlul 1 din Legea nr. 99/1999 sau art. 291 lit. f) din H.G. nr. 577/2002, nu este de natură să combată cele reținute de prima instanță în sensul că în persoana apelantului nu există un temei contractual sau legal pentru a pretinde în instanță o anumită conduită din partea pârâtei B. S.A. cu privire la obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Pe de altă parte, din actele depuse de apelant anexat cererii de apel și din precizările formulate de pârâta B. S.A., instanța de apel reține că această intimată, în conformitate cu H.G. nr. 834/1991 și Criteriile nr. 2665/1C/311/1992, a întocmit documentațiile topografice și a demarat formalitățile privind recunoașterea vecinătăților prin semnarea proceselor-verbale de vecinătate de către Municipiul Constanta prin Primar și emiterea acordurilor necesare de către Consiliul Local al Municipiului Constanta. Dat fiind că documentația întocmită și procesele-verbale de vecinătate pentru terenurile în cauză, au fost depuse la Primăria Municipiului Constanta sub nr. x/26.01.2018, însă autoritatea locală nu a dat curs solicitării în termenul legal și nici în urma formulării unei plângeri prealabile la data de 31.08.2018, B. S.A. a învestit Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal cu o cerere de obligare a Municipiul Constanta, prin Primar si Consiliul Local Constanta, la semnarea proceselor-verbale de vecinătate. Cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2019 a fost respinsă de către instanța de judecată prin sentința civilă nr. 1018 din 26/06/2019. Considerentele instanței sunt valabile și în ceea ce privește cererea de obligare a pârâtului Ministerul Turismului la eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în favoarea căruia dispozițiile legale stabilesc atribuții în acest domeniu și care a luat măsurile necesare constituirii unei comisii de stabilire și evaluare a terenurilor aflate în patrimoniul B. S.A., în baza criteriilor nr. 2665/1992, fără a se crea prin aceasta un drept în favoarea reclamantului apelant în sensul obligării autorității publice la o anumită conduită.

La 2 decembrie 2019, reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 433 din 26 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate, admiterea apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 421 din 12 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, precum și admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În susținerea motivului de casare, recurentul-reclamant a arătat că prevederile de drept material încălcate sau aplicate greșit de către instanța de apel prin decizia pronunțată, vizează obligațiile pârâtei B. S.A., cât și ale pârâtului Ministerul Turismului.

În ceea ce privește aplicarea și interpretarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor legale de drept material incidente în cauză cu privire la obligațiile pârâtei S.C. B. S.A., recurentul-reclamant a precizat că în speța dedusă judecății sunt incidente actele normative și dispozițiile de drept material privitoare la obligațiile pârâtei.

Astfel, referitor la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1270 și art. 1403 C. civ., precum și a normelor de interpretare a contractelor, recurentul-reclamant a susținut că, pentru interpretarea corectă a obligațiilor contractuale, instanța ar fi trebuit să țină cont de voința părților potrivit art. 977 și art. 978 C. civ. de la 1864, respectiv art. 1266, art. 1267 și art. 1268 precum și art. 1183 privind buna-credință în negocieri.

Totodată, art. 1403 C. civ. prevede în mod expres și imperativ faptul că obligația contractată sub o condiție suspensivă ce depinde exclusiv de voința debitorului nu produce niciun efect.

În speță, conform art. 4 din contractul de vânzare-cumpărare, S.C. B. S.A. s-a obligat "să vândă conform prevederilor O.U.G. nr. 88/1997 modificată și completată prin Legea nr. 99/1999 și H.G. nr. 450/1999, la cererea cumpărătorului prin negociere, la valoarea de circulație, terenul aferent activului cumpărat, după obținerea de către proprietar a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului emis in baza H.G. nr. 834/1991".

Recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a aplicat și interpretat greșit dispozițiile citate reținând faptul că "din modul de redactare a clauzei contractuale nu rezultă că intenția părților, la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare, a fost aceea de a stabili în sarcina pârâtei B. S.A. o obligație de rezultat de a obține certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent activului cumpărat".

Recurentul-reclamant mai arată că, deși instanța de apel a reținut în mod corect faptul că pârâta s-a obligat prin contractul de vânzare-cumpărare "să vândă", aceasta nu a ținut cont de dispozițiile imperative privind buna-credință a părților, interpretarea sistematică a clauzelor contractuale și lipsa efectelor condițiilor pur potestative.

Obligația de a vinde nu se poate aduce la îndeplinire decât după ce pârâta obține certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent activului, aceasta din urmă constituind astfel o obligație intrinsecă celei de a vinde.

În acest context, recurentul-reclamant a precizat că nu ar putea să solicite instanței de judecată în mod direct obligarea pârâtei să vândă terenul, pentru că o astfel de acțiune s-ar respinge ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă câtă vreme aceasta nu este încă titularul dreptului de proprietate asupra terenului respectiv.

Așadar, câtă vreme pârâta și-a asumat obligația contractuală "să vândă (...) după obținerea de către proprietar a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate" este evident că aceasta și-a asumat totodată și obligația de a face demersurile prevăzute de lege pentru a obține certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

O altfel de interpretare ar presupune ca vânzarea terenului să fie lăsată exclusiv la latitudinea manifestării de voință a pârâtei, ceea ce ar echivala cu o condiție pur potestativă, nepermisă de lege, tocmai prin prisma lipsirii sale de orice efecte juridice. Mai mult decât atât, ar însemna că, de fapt pârâta nu și-a asumat deloc intenția de a vinde astfel încât, dacă aceasta nu face demersurile pentru obținerea certificatului, vânzarea nu va mai avea loc niciodată. Or, este clar că nu aceasta a fost intenția părților la semnarea contractului de vânzare-cumpărare.

În ceea ce privește interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 pct. 5 din Legea nr. 99/1999, recurentul-reclamant a precizat că este prevăzută în mod expres și imperativ în sarcina societăților comerciale obligația legală de a înainta documentațiile necesare în vederea eliberării certificatului în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a legii, iar considerentele instanței de apel privitoare la aplicarea acestor texte de lege sunt în neconcordanță cu regulile de interpretare normativă întrucât s-a reținut că, la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare, și anume 6 martie 2000, termenul prevăzut de Legea nr. 99/1999 expirase, iar dispozițiile art. 12 din Legea nr. 137/2002 reglementează necesitatea majorării capitalului social cu valoarea terenurilor pentru care a fost eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate, nefiind deci incident situației invocate de către apelant.

Recurentul-reclamant a subliniat că o astfel de interpretare echivalează cu golirea de orice conținut și aplicare a dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 99/1999. Faptul că termenul legal pentru depunerea documentației aferente obținerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu a fost respectat de către pârâta B. S.A. nu poate fi interpretat ca o exonerare totală a acesteia de la îndeplinirea obligației impuse de lege cu privire la efectuarea demersurilor necesare pentru obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor deținute de aceasta.

Mai mult, a reține o asemenea interpretare ar însemna să se permită subiecților de drept, în sarcina cărora Legea nr. 99/1999 a impus o serie de obligații, ca aceștia să le aplice în mod diferit și arbitrar, ceea ce intră în contradicție cu caracterul imperativ al acestor norme de drept.

Apoi, referitor la art. 12 din Legea nr. 137/2002, s-a subliniat că instanța de apel nu face aplicarea corectă a acestor dispoziții legale, deoarece acest text de lege prevede în mod expres și imperativ în sarcina societăților comerciale obligația legală de a înainta documentațiile necesare în vederea eliberării certificatului în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a legii. Cu toate acestea, instanța de apel a reținut că acestea nu ar fi incidente, întrucât se referă la majorarea capitalului social.

Recurentul-reclamant, susține că prin decizia atacată s-a omis faptul că textul de lege indicat reglementează în mod expres și imperativ obligația societăților comerciale care nu au obținut certificatele de atestare a dreptului de proprietate să îndeplinească această procedură în sensul depunerii documentației necesare la autoritatea competentă să emită certificatul.

În opinia recurentului-reclamant, având în vedere prevederile art. 15 și art. 16 din Legea nr. 137/2002, rezultă că obligația de obținere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate are un dublu izvor juridic, respectiv contractul de vânzare-cumpărare și dispozițiile actelor normative incidente (H.G. nr. 834/1991, Legea nr. 99/1999, Legea nr. 137/2002, Criteriile nr. 2665/1992), pe care pârâta le-a ignorat complet în relațiile cu acesta dar, în egală măsură, le-a aplicat în relațiile cu alte persoane fizice sau juridice care au dobândit active în urma unor proceduri identice cu cea din speță.

În ceea ce privește aplicarea și interpretarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor legale de drept material incidente în cauză cu privire la obligațiile pârâtului Ministerul Turismului, recurentul-reclamant a indicat că sunt incidente și următoarele acte normative și dispoziții de drept material: art. 1 și art. 5 din H.G. nr. 834/1991 care instituie atribuțiile și obligațiile impuse de lege privitoare la eliberarea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate; art. 21 din Criteriile nr. 2665/1992 care stabilesc competențele de eliberare a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate; art. 12 alin. (2) din Legea nr. 137/2002 care stabilește termene imperative pentru eliberarea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate.

La 21 februarie 2020, intimatul-pârât Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri, succesor în drepturi și obligații al Ministerului Turismului, conform O.U.G. nr. 68/2019, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului. În esență, a arătat că instanța de apel corect a apreciat că, în baza clauzei menționate din Contractul nr. x/2000, reclamantul are dreptul fie de a își manifesta opțiunea de cumpărare a terenului și a achiziționa bunul, fie de a primi despăgubiri, pentru ipoteza în care promitentul-vânzător își încalcă obligația asumată, de a vinde, neexistând în sarcina pârâtei obligația de a obține certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 26 mai 2020, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 noiembrie 2020 a fost admis în principiu recursul.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate prevăzut de art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat și va fi admis pentru considerentele expuse în continuare:

Recurentul-reclamant a invocat incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce vizează situația când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurentul-reclamant a susținut că, pentru interpretarea corectă a obligațiilor contractuale, instanța ar fi trebuit să țină cont de voința părților.

Critica este fondată, prin decizia atacată reținându-se greșit că nu există o obligație contractuală în sarcina pârâtei B. S.A. de a obține certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent activului vândut reclamantului, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 969 C. civ. de la 1864 potrivit cărora contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante și regulile de interpretare a contractului prevăzute de art. 977 și 978 C. civ. de la 1864, precum și principiului bunei-credințe care trebuie să se manifeste la încheierea și executarea contractului.

Cererea de chemare în judecată a fost determinată de neîndeplinirea demersurilor procedurale anterioare procesului vânzării și de riscul ca inacțiunea pârâtei contractante să conducă la pierderea dreptului dobândit de reclamant prin încheierea convenției cu pârâta, B. S.A., privind opțiunea de cumpărare a terenului.

Obligația asumată expres de pârâta-promitentă, supusă legislației speciale a privatizărilor, privea dobândirea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, unicul titlu care, conferind drept de proprietate asupra terenului pârâtei, permitea executarea convenției cu reclamantul.

Contrar opiniei instanței de apel, pe calea promisiunii părțile contractante nu și-au asumat doar obligația de "a face" privind încheierea în viitor a contractului de vânzare-cumpărare dar și de a efectua operațiunile necesare valabilei încheieri a contractului.

Lipsa certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilului suspenda executarea obligațiilor principale asumate prin convenție.

Recurentul-reclamant a investit instanța de judecată cu o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 137/2002, ale H.G. nr. 834/1991 și ale Legii nr. 99/1999, solicitând obligarea pârâtei B. S.A. la întocmirea documentației, efectuarea formalităților și înaintării documentației către pârâtul Ministerul Turismului, în calitate de minister de resort, în vederea obținerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul în suprafață de 673,41 mp situat în stațiunea B., județul Constanța, aferent activului-construcție deținut de reclamant.

Cererea își află fundamentul în dispozițiile art. 4 din Contractul de vânzare-cumpărare înregistrat sub nr. x din 6.03.2000, încheiat între recurentul-reclamant și intimata-pârâtă B. S.A., care stipula obligația pârâtei de a vinde, la cererea reclamantului, prin negociere, conform prevederilor O.U.G. nr. 88/1997 modificată și completată prin Legea nr. 99/1999 și H.G. nr. 450/1999, terenul aferent activului cumpărat " după obținerea de către proprietar a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului emis în baza H.G. nr. 834/1991", creditorul obligației (reclamantul) prevalându-se de dreptul de a obține îndeplinirea obligației.

În cauză, deși s-a obligat contractual, intimata-pârâtă S.C. B. S.A. nu a parcurs procedura obligatorie prevăzută de lege pentru obținerea titlului de proprietate asupra terenului pe care se află activul proprietatea reclamantei, în condițiile în care obligația asumată față de reclamant este una de rezultat.

Calificarea de către instanța de apel a obligației asumate de pârâta B. S.A., de a efectua demersurile legale în vederea obținerii titlului de proprietate asupra terenului, ca fiind una de diligență (de mijloace) este greșită și are ca efect transformarea promisiunii într-o obligație pur potestativă, care depinde de voința debitorului în sensul art. 1006 C. civ. de la 1864, contrar voinței părților.

Sunt fondate și criticile prin care se susține interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 pct. 5 din Legea nr. 99/1999, având în vedere că legiuitorul a prevăzut în sarcina societăților obligația legală de a înainta documentațiile necesare, în vederea eliberării certificatului în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a legii.

În aceste condiții, depășirea termenului la data încheierii convenției, cum reține instanța de apel, nu putea fi interpretată ca o exonerare a societății pârâte de la îndeplinirea obligației convenționale și legale în temeiul dispozițiilor ulterioare ale art. 12 alin. (2) din Legea nr. 137/2002 cu privire la efectuarea demersurilor necesare pentru obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor deținute de aceasta.

Dacă debitorul nu execută de bună-voie obligația, creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă, context în care instanța de apel, în cadrul procesual determinat prin cererile și apărările părților este obligată să verifice măsura în care neexecutarea obligației este fără justificare, debitorul este în întârziere și executarea în natură este posibilă.

Fiind întemeiate dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 și 501 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 433 din 26 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, va casa decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 433 din 26 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 februarie 2021.