ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 339/2024

Ședința publică din data de 14 februarie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța – secția contencios administrativ și fiscal la 12.04.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții S.C. MAMAIA S.A. și Ministerul Turismului (actualmente Ministerul Antreprenoriatului și Turismului), solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta S.C. MAMAIA S.A. la întocmirea documentației, efectuarea formalităților și înaintarea către Ministerul Turismului, în vederea obținerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul în suprafață de 673,41 mp, situat în stațiunea Mamaia, județul Constanta, aferent activului B.; să oblige pârâta la plata către reclamant, cu titlu de daune, a sumei de 500 RON/zi de întârziere în executarea obligației de întocmire a documentației, efectuarea formalităților și înaintarea documentației către pârât, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii ce urmează a se pronunța în cauză și până la îndeplinirea efectivă a obligației; să oblige pârâtul Ministerul Turismului la emiterea, în favoarea S.C. MAMAIA S.A. a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului sus-menționat, conform art. 12 alin. (2) din Legea nr. 137/2002; să oblige pârâtul la plata către reclamant, cu titlu de daune, a sumei de 500 RON/zi de întârziere în executarea obligației de emitere a certificatului de proprietate, începând cu data împlinirii termenului de 15 zile, prevăzut de art. 12 alin. (2) din Legea nr. 137/2002 și până la îndeplinirea efectivă a obligației.

În drept, reclamantul a invocat Criteriile nr. 2.665/1992 privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, emise de Ministerul Finanțelor, prevederile Legii nr. 137/2002, ale H.G. nr. 834/1991 și ale Legii nr. 99/1999.

Prin sentința civilă nr. 1424/11.10.2018, Tribunalul Constanța – secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat soluționarea cauzei în favoarea secției a II-a Civile din cadrul aceluiași tribunal, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2018*.

Prin sentința nr. 421/12.03.2019, Tribunalul Constanța – secția a II-a Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active și acțiunea, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat apel, care a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 433/26.09.2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs.

Prin decizia civilă nr. 442/23.02.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis recursul, a casat hotărârea recurată și a trimis cauza pentru o nouă judecată instanței de apel, cu obligația acesteia de a cerceta măsura în care neexecutarea obligației de transmitere a dreptului de proprietatea asupra terenului către reclamant este fără justificare, debitorul obligației este în întârziere și executarea în natură este posibilă.

Rejudecând apelul, prin decizia civilă nr. 261/17.06.2022, Curtea de Apel Constanța – secția a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți a respins ca nefondate calea de atac și cererea apelantului-reclamant de obligare a intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii atacate și rejudecarea de către instanța de recurs, cu consecința admiterii acțiunii.

În motivare, după prezentarea situației de fapt, a etapelor procesuale anterioare și a considerentelor deciziei recurate, autorul căii de atac a arătat că instanța de prim control judiciar a încălcat dispozițiile legale aplicabile în speță, pe care le-a indicat, sens în care a invocat incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, a arătat că în mod greșit s-a reținut că a devenit imposibil de executat obligația intimatei de a întocmi documentația și de a obține certificatul de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul aferent imobilului B., obiect al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/06.03.2000, încheiat între părți, întrucât acesta face parte, potrivit hotărârii Consiliului Local Constanța nr. 109/2005, din domeniul privat al municipiului Constanța.

În acest context, a prezentat modalitatea de înființare a intimatei, precum și activele preluate în patrimoniu de această societate în momentul înființării sale, în temeiul art. 6 din H.G. nr. 1041/1990.

În continuare, recurentul a prezentat argumentele din perspectiva cărora a apreciat ca fiind nelegală hotărârea Consiliului Local nr. 109/2005.

Astfel, sub un prim aspect, a arătat că această hotărâre, prin care nu s-a realizat decât centralizarea inventarului bunurilor aparținând domeniului privat al Municipiului Constanța, nu reprezintă titlu de proprietate pentru terenul în cauză, întrucât regimul juridic al acestuia nu putea fi stabilit decât după finalizarea procedurii de obținere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Totodată, a afirmat că, deși în cuprinsul actului sus-menționat se face referire la o serie de hotărâri ale Consiliului Local Constanța prin care s-ar fi aprobat inventarul bunurilor aparținând domeniului privat al acestei unități administrativ-teritoriale, în realitate, numai hotărârea nr. 296/2001 a fost emisă de Consiliul Local Constanța, celelalte acte administrative nefiind decât decizii ale Primarului Constanța, care nu sunt semnate și nu au anexate listele privind bunurile pretins inventariate.

De asemenea, a precizat că analiza actului contestat relevă că în categoria terenurilor disponibilizate conform H.G. nr. 834/1991 nu sunt cuprinse și cele aparținând intimatei, ci numai terenuri aparținând altor societăți înființate în temeiul Legii nr. 15/1990.

A mai afirmat că terenul aferent construcției B. a fost inclus în "inventarul bunurilor care aparțin domeniului privat al Municipiului Constanța" în lipsa unei hotărâri a Consiliului Local Constanța pentru aprobarea disponibilizării acestui teren și fără încheierea unui protocol de predare-primire a imobilului.

De asemenea, a susținut că după înființarea intimatei, în anii 2000-2001, Consiliul Local Constanța a emis acordurile necesare în vederea obținerii de către aceasta a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate pentru mai multe bunuri aflate în patrimoniul S.C. MAMAIA S.A., în temeiul dispozițiilor H.G. nr. 834/1991.

În argumentare, a mai susținut că în conformitate cu art. 4 alin. (2) din actul normativ enunțat anterior, unitatea administrativ-teritorială putea să efectueze inventarierea bunurilor din domeniul său privat numai pentru cele care nu au făcut obiectul certificatelor de atestare a dreptului de proprietate și au fost preluate pe bază de protocol.

Prin urmare, operațiunea de inventariere nu putea fi realizată decât după parcurgerea procedurii de eliberare a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate de către societățile înființate în baza Legii nr. 15/1990.

Or, potrivit recurentului, în speță, nu doar că nu s-a încheiat un protocol, dar nici procedura de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcției înstrăinate nu a fost finalizată, situația juridică a terenului nefiind clarificată la momentul emiterii H.C.L. Constanța nr. 109/2005.

În continuare, recurentul a prezentat situația juridică a mai multor imobile menționate în cuprinsul hotărârii criticate pentru nelegalitate, subliniind că, la data înființării intimatei, acestea figurau în patrimoniul ei și că pentru o parte din bunuri fuseseră emise acorduri de către Consiliul Local Constanța pentru obținerea de către intimată a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, conform H.G. nr. 834/1991.

Conchizând, a arătat că, de vreme ce mai multe dintre bunurile intimatei apar atât în patrimoniul acesteia, cât și în inventarul bunurilor care aparțin domeniului privat al Municipiului Constanța, regimul juridic al terenului în speță nu este clarificat.

Din această perspectivă, a apreciat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor de drept material incidente în speță, reținând în mod eronat că acest teren aparține domeniului privat al municipiului Constanța doar pentru simplu fapt că acesta se regăsește în cuprinsul "inventarului" întocmit de Consiliul Local Constanța.

De asemenea, a arătat că în mod eronat s-a stabilit că executarea obligației privind parcurgerea procedurii prevăzute de normele legale pentru obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului a devenit imposibilă, de vreme ce în cauză procedura pentru obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru teren nu a fost parcursă, aceasta aflându-se abia în faza de întocmire a documentației.

Recurentul a mai susținut că intimata a fost de rea-credință, având în vedere că pentru alte bunuri a demarat și chiar și finalizat procedura sus-menționată.

În opinia autorului căii de atac, în apel au fost aplicate greșit dispozițiile art. 12 din Legea nr. 137/2002, în măsura în care acestea prevăd în mod expres și imperativ obligația intimatei de a depune documentația necesară la autoritatea competentă în vederea eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru bunurile aflate în patrimoniul său și nu fac nicio distincție cu privire la regimul juridic al acestora.

Potrivit recurentului, caracterul de normă imperativă al textului de lege indicat derivă chiar din sancțiunile prevăzute de lege pentru încălcarea acestei obligații, conform art. art. 2 titlul 1 pct. 8 din Legea nr. 99/1999 și art. 291 lit. f) din H.G. nr. 577/2002.

De asemenea, a apreciat că statuând, în sensul că executarea obligației intimatei a devenit imposibilă, instanța de apel a legitimat conduita abuzivă a intimatei - de tergiversare a finalizării procedurii legale de obținere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate -, sens în care a invocat încălcarea principiului "nemo auditur propriam turpitudinem allegans".

La 24.11.2022 intimata S.C. MAMAIA S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepțiile tardivității și nulității recursului, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 08.12.2022 intimatul Ministerul Antreprenoriatului și Turismului a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului; în urma analizei, acesta a fost comunicat către părți, care au fost înștiințate că pot depune puncte de vedere la raport; doar intimata S.C. MAMAIA S.A. și-a exprimat punctul de vedere la raport.

La termenul din 27.09.2023, instanța de recurs constituită în complet de filtru a respins excepția tardivității recursului, a admis în principiu calea de atac și a acordat termen în ședință publică, pentru dezbaterea atât a excepției nulității recursului, cât și asupra fondului acestuia.

La termenul de astăzi, excepția nulității recursului a fost respinsă, pentru considerentele regăsite în practicaua prezentei hotărâri.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Recurentul a invocat incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează situația când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În esență, a arătat că instanța de apel a încălcat prevederile legale care reglementează procedura de urmat pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate al intimatei S.C. MAMAIA S.A. asupra terenului ce face obiectul convenției pe care a încheiat-o cu aceasta. A precizat că din toate actele menționate în hotărârea Consiliului Local al municipiului Constanța nr. 109/2005, precum și din cuprinsul acesteia, nu rezultă că respectivul teren a devenit proprietatea privată a municipiului Constanța, deoarece inventarierea acestui bun imobil în domeniul privat al unității administrativ teritoriale nu echivalează cu transferul dreptului de proprietate asupra acestuia. Totodată, a arătat că, întrucât situația juridică a acestuia nu este clarificată, asemenea și altor terenuri care se regăsesc atât în patrimoniul intimatei S.C. MAMAIA S.A., cât și în inventarul bunurilor care aparțin domeniului privat al municipiului Constanța, instanța de apel a statuat greșit că obligația intimatei este imposibil de executat, în contextul în care procedura de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu a fost parcursă, ci se află în etapa de întocmire a documentației.

Criticile recurentului față de hotărârea pronunțată de curtea de apel în rejudecarea căii de atac devolutive urmează a fi evaluate în considerarea dezlegărilor deciziei de casare, potrivit căreia obligația asumată de S.C. MAMAIA S.A. este una de rezultat, astfel că aceasta trebuia să urmeze procedura legală pentru obținerea titlului de proprietate. Instanța supremă a mai reținut că depășirea termenului prevăzut de art. 2 pct. 5 din Legea nr. 99/1999 la data încheierii convenției nu o exonerează pe intimată de la îndeplinirea obligației convenționale și a celei legale prevăzute ulterior de art. 12 din Legea nr. 137/2002, privind efectuarea demersurilor necesare pentru obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ci numai ipoteza imposibilității de executare poate avea un asemenea efect, revenind instanței de apel obligația de a cerceta dacă neexecutarea obligației este fără justificare, debitorul este în întârziere și executarea în natură este posibilă.

Rejudecând, curtea de apel reține că S.C. MAMAIA S.A. nu mai poate executa în natură obligația de a obține certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent activului dobândit de A., întrucât aceasta susține că a depus documentația prevăzută de lege, în anul 2018, așadar după o lungă perioadă de la împlinirea termenului de 60 de zile de la intrarea în vigoarea a Legii nr. 137/2002, or nesocotirea acestuia, în mod nejustificat, lasă fără efecte procedura legală a cărei finalitate era dobândirea calității de proprietar asupra terenului, indiferent de demersurile întreprinse de intimată după mai mult de 15 ani de la momentul adoptării legilor în materia privatizării societăților comerciale.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține caracterul fondat al criticilor recurentului privind interpretarea greșită a dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, întrucât rațiunea termenului de 60 de zile a fost de a determina destinatarii normei de drept să procedeze, în scurt timp, la întocmirea și înaintarea către instituțiile competente a documentației necesare emiterii titlului de proprietate pentru finalizarea eficace a procedurii de privatizare și definitivarea regimului juridic al terenurilor societăților implicate în acest proces; așadar, nerespectarea lui nu poate avea ca efect degrevarea societăților comerciale de obligația legală pe care o instituia, ci dimpotrivă, pentru a se asigura finalitatea urmărită, legiuitorul a prevăzut prin art. 53 din același act normativ că încălcarea dispozițiilor legii constituie contravenții, dacă nu au fost săvârșite în astfel de condiții încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracțiuni.

Totodată, prin art. 291 lit. f) din Norma metodologică de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării din 13.06.2002 s-a prevăzut expres caracterul contravențional al încălcării obligației legale reglementate de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, aspect care conduce la concluzia că rațiunea unei asemenea reglementări a fost aceea de a determina societățile comerciale implicate în procesul de privatizare să-și îndeplinească cu celeritate atribuțiile, în scopul clarificării situației juridice a imobilelor supuse procedurii de emitere a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate. Așadar, nu se poate trage concluzia că depășirea termenului echivalează cu stingerea obligației legale instituite, ci dimpotrivă, obligația subzistă, iar complementar, pentru depășirea termenului imperativ vor fi aplicate sancțiuni contravenționale.

Înalta Curte apreciază că sunt fondate și criticilor recurentului privind raționamentul instanței de apel potrivit căruia includerea terenului în domeniul privat al municipiului Constanța reprezintă un impediment în finalizarea procedurii emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, întrucât situația juridică a terenului dobândită prin efectul hotărârii Consiliului Local nr. 109/2005 nu poate fi opusă în mod singular demersului S.C. MAMAIA S.A. de a-și îndeplini obligația legală.

În acest context, instanța de recurs nu va analiza criticile recurentului vizând hotărârea Consiliului Local nr. 109/2005 deoarece excedează obiectul prezentului litigiu, instanța având de soluționat cererea privind obligarea intimaților la îndeplinirea procedurii premergătoare emiterii titlului de proprietate, iar nu legalitatea unui act administrativ.

Înalta Curte subliniază că în prezenta cauză, față de obiectul litigiului, singura obligație ce trebuie analizată este cea legală, prevăzută de dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, întrucât obligația contractuală asumată de S.C. MAMAIA S.A. privind transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului este subsecventă dobândirii calității de proprietar și nu face obiectul prezentul cauze.

Cu privire la îndeplinirea obligației de a întocmi și depune documentația necesară emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt, întrucât reține că S.C. MAMAIA S.A "susține faptul că a depus la Primăria Constanța documentația în vederea obținerii certificatului la data de 26.01.2018, prin cererea nr. x/2018", precum și faptul că în considerentele deciziei civile nr. 114/CA/29.01.2020 Curtea de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscala a menționat că "solicitarea intimatei Mamaia S.A. comunicată prin adresa nr. x/26.01.2018 nu are la bază obligația pârâtei Primăria Municipiului Constanța de a răspunde la aceasta conform prevederilor Criteriilor 2665/1992 sau H.G. nr. 834/1991, ceea ce naște bănuiala că intimata Mamaia S.A. nici nu a întocmit documentația prevăzută de art. 14 din Criteriile 2665/1992".

În consecință, având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul și, potrivit dispozițiilor art. 497 C. proc. civ. în forma în vigoare la data începerii procesului, va casa decizia recurată și va trimite cauza curții de apel pentru o nouă judecată a apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 261/17.06.2022, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 februarie 2024.