ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4/2026

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2026

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350 din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1397 din 19 decembrie 2023, Tribunalul Constanța - secția a II-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată și a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă, în cuantum de 10.250 RON, reprezentând onorariu avocat.

Prin decizia civilă nr. 118/LP din 8 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel Constanța - secția a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți s-a respins ca nefondat apelul, fiind obligată reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în sumă de 15.600 RON, reprezentând onorariu avocat.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1266, art. 1268, art. 1270, art. 1341, art. 1350, art. 1516, art. 1527, art. 1635, art. 1763-1764 C. civ.

Recurenta a precizat că, în cauză, considerentul decisiv reținut de instanța de apel este cel potrivit căruia părțile copermutante și-au îndeplinit obligațiile contractuale, astfel cum s-a constatat prin actul adițional nr. x autentificat sub nr. x/2022, prin care s-a menționat că bunurile imobile identificate ca fiind transmise reclamantei reprezintă o cotă-parte de 22% din dreptul de proprietate asupra ansamblului rezidențial.

Recurenta a arătat că prin autorizația de construire nr. x/30.09.2020 au fost modificați indicatorii inițiali, fiind autorizate și construite lucrări suplimentare în suprafață de 283,5 mp, iar prin contractul de schimb dedus judecății părțile au convenit că procentul de 22% din dreptul de proprietate asupra ansamblului rezidențial și asupra terenului pe care acesta este edificat, se păstrează și în cazul obținerii unor indicatori urbanistici superiori sau inferiori față de cei din certificatul de urbanism nr. x/21.04.2016.

Instanța de apel a apreciat că, prin semnarea actului adițional nr. x autentificat sub nr. x/2022, obligația a fost îndeplinită raportat la suprafața desfășurată construită finală. Însă, contrar acestei interpretări, recurenta-reclamantă susține că în actul adițional nr. x este stipulată expres valoarea apartamentelor ca fiind de 1.043.000 euro, care însă a fost majorată ulterior modificării documentației de urbanism și a destinației terenului, de la suma de 1.043.000 euro, la 1.149.929,29 euro. Prin urmare, recurenta a arătat că voința părților nu a fost aceea de a considera că bunurile transmise reprezintă un procent de 22% din suprafața construită desfășurată finală.

În condițiile în care intimata-pârâtă a transmis dreptul de proprietate asupra unor imobile în valoare de 1.043.000 euro, iar valoarea terenului ce face obiectul schimbului a fost majorată la 1.149.929,29 euro, recurenta apreciază că subzistă obligația pârâtei de a transmite dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 62,37 mp din imobil, aceasta reprezentând 22% din suprafața suplimentară desfășurată de 283,5 mp.

De asemenea, recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva capătului de cerere privind obligarea intimatei-pârâte la restituirea plății nedatorate în cuantum de 705.987,42 RON.

Astfel, suma reprezentând excedentul pe care pârâta avea obligația să îl achite în vederea schimbării destinației imobilului este o obligație proprie, în considerarea noii destinații a terenului, iar achitarea diferenței de 705.057,42 RON de către reclamantă nu poate fi interpretată altfel decât în sensul validării clauzei inițiale, potrivit căreia procentul de 22% din dreptul de proprietate asupra ansamblului rezidențial se păstrează și în cazul obținerii unor indicatori urbanistici superiori sau inferiori.

Prin urmare, clauza XIV din contract a fost interpretată eronat de către instanța de apel, după sensul literal al termenilor, ignorând situația reală și conținutul expres al obligației reclamantei de a suporta anumite cheltuieli. Ca urmare a încheierii actului adițional la contractul de vânzare nr. x/21.10.2005, valoarea terenului în suprafață de 2.348 mp s-a majorat cu suma de 705.057,42 RON.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susținând în esență că cererea de recurs reprezintă o reluare a criticilor formulate în apel. Totodată, solicită cheltuieli de judecată.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În cauză, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care impune recurentei nu numai indicarea normei de drept material pretins nesocotită, încălcată sau interpretată greșit, dar și expunerea unui raționament prin care autorul căii de atac, enunțând modul în care apreciază că prevederea legală se interpretează sau aplică în cauză, să dezvolte critici concrete din care să rezulte caracterul nelegal al deciziei pronunțate de instanța de apel, deoarece neîncadrarea criticilor în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de lege se sancționează cu anularea recursului.

Această soluție se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă în mod explicit din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Transpunând aceste considerente la cauza ce face obiectul analizei, se reține că invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greșita încălcare sau aplicare a normelor de drept material, nefiind dezvoltate critici concrete privind modul în care prin decizia atacată ar fi fost încălcate norme de drept material.

Prin recursul formulat, recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1266, art. 1268, art. 1270, art. 1341, art. 1350, art. 1516, art. 1527, art. 1635, art. 1763-1764 C. civ., în sensul că în mod greșit instanța de apel a reținut că părțile și-au îndeplinit obligațiile contractuale, astfel cum s-a constatat prin actul adițional nr. x autentificat sub nr. x/2022, prin care s-a menționat că bunurile imobile identificate ca fiind transmise reclamantei reprezintă o cotă-parte de 22% din dreptul de proprietate asupra ansamblului rezidențial.

Astfel, deși se invocă încălcarea unor norme de drept material, recurenta repune în discuție situația de fapt reținută de instanța de apel, care a stat la baza respingerii apelului reclamantei cu privire la solicitarea de obligare a pârâtei la executarea în natură a obligației menționate în contractul de schimb, respectiv de a remite un apartament împreună cu suprafața corespunzătoare din dependințele și părțile aflate în proprietatea comună, totalizând o suprafață de 62,37 m.p., în vederea reîntregirii cotei de 22%.

Instanța de prim control judiciar, analizând probatoriul administrat în cauză, a reținut în considerentele deciziei recurate faptul că reclamanta A. S.R.L. a convenit și declarat expres că executarea în forma arătată în actul adițional autentificat sub nr. x/2022 reprezintă executarea întocmai a obligației contractuale a pârâtei, fără a exista o diferență de valoare care să fie acoperită sub formă de sultă - în bani sau în natură. Totodată, instanța de apel a constatat că diferența de suprafață construită a rezultat din schimbarea destinației, din apartamente de vacanță cu alimentație publică, în locuire, prin amenajări interioare, iar conform convenției părților, obligația a fost îndeplinită, raportat la suprafața desfășurată construită finală, aceasta fiind cea avută în vedere la stabilirea imobilelor date efectiv la schimb.

Rezultă astfel, în mod evident că deși recurenta indică în cuprinsul cererii de recurs dispoziții de drept material anterior menționate, criticile au caracter teoretic și general și nu se referă la modul concret în care au fost încălcate sau aplicate greșit aceste dispoziții legale prin decizia atacată.

Prin recursul formulat, recurenta repune în discuție situația de fapt reținută de către instanța de apel cu privire la procentul de 22% din dreptul de proprietate asupra ansamblului rezidențial, în condițiile majorării valorii terenului ce face obiectul schimbului.

Toate aceste argumente evidențiate anterior reprezintă trimiteri la elemente de fapt, deja analizate de instanțele de fond, prin prisma probatoriului administrat, precum și o reluare a aspectelor de fond supuse judecății.

Reiterarea situației particulare a litigiului și prezentarea, din nou, a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigențelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În cadrul recursului, recurenta-reclamantă a mai susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material în privința capătului de cerere având ca obiect obligarea intimatei-pârâte la restituirea plății nedatorate în cuantum de 705.987,42 RON, ce reprezintă valoarea majorată a terenului.

Sub acest aspect, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile restituirii unei plăți ca fiind nedatorate, deoarece temeiul plății a fost contractual, iar achitarea sumei a fost corect efectuată de către reclamantă, conform obligației asumate de aceasta prin contractul de schimb.

Înalta Curte constată că, prin criticile invocate în susținerea recursului, se tinde fie la o nouă evaluare a situației de fapt, fie la reinterpretarea probatoriului, care să conducă la admiterea apelului sub aspectul pretențiilor solicitate, chestiuni asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat și care nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală a recursului, în considerarea specificului acestei căi de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate a hotărârii atacate și nu de netemeinicie, astfel cum rezultă explicit din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În consecință, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac formulată împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, rezultă că recurenta-reclamantă avea obligația, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., să se raporteze în mod concret la considerentele instanței de apel, să le combată și să dezvolte un raționament juridic contrar, apt să releve nelegalitatea deciziei recurate, din perspectiva motivului de casare invocat, condiție neîndeplinită în cauză.

Contrar exigențelor impuse de lege, recurenta nu a dezvoltat critici de nelegalitate posibil a fi examinate în recurs, ci, exprimându-și nemulțumirea în raport cu soluția pronunțată în cauză, urmărește reevaluarea împrejurărilor de fapt deduse judecății și a materialului probator existent la dosarul cauzei. Un atare demers ar presupune, însă, un control de fond, incompatibil cu examenul de legalitate pe care instanța supremă îl poate desfășura în această cale extraordinară de atac.

Devine astfel incidentă sancțiunea nulității recursului, prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., aplicabilă nu numai în ipoteza în care motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul celor care nu se încadrează în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 din același cod, situație în care, deopotrivă, sunt încălcate exigențele legii de procedură privind motivarea căii de atac.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, subliniind că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să anuleze recursul declarat de reclamanta A. S.R.L.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B. S.R.L. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 alin. (1) din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, privind onorariul avocațial, în cuantum de 24.025 RON, respectiv factura nr. x din 6.10.2025, precum și dovada plății acesteia constând în extras de cont generat la data de 31.10.2025.

Totodată, se constată că nu se impune aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul cenzurării cuantumului cheltuielilor de judecată pretinse de pârâtă în legătură cu soluționarea recursului reclamantei.

Înalta Curte făcând o apreciere, la cererea reclamantei, asupra proporționalității, realității și necesității onorariului perceput de avocatul pârâtei în etapa recursului, raportat la obiectul și complexitatea cauzei, constată că nu este disproporționat, astfel că nu se impune reducerea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului și în raport cu solicitarea intimatei-pârâte B. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente recursului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei-reclamante A. S.R.L. la plata sumei de 24.025 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 118/LP din 8 mai 2024 pronunțate de Curtea de Apel Constanța - secția a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. să achite intimatei-pârâte B. S.R.L. suma de 24.025 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 ianuarie 2026.