ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 865/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 345 din 15 martie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. 43847/3/2006, a fost admisă în parte acțiunea reclamantului M.D.P., formulată în contradictoriu cu pârâții A.E.M., M.R. și K.K.A. A fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1380 din 21 martie 2007 la BNP I.D. și s-a dispus ca hotărârea judecătorească să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare între reclamant (în calitate de cumpărător) și pârâta A.E.M. (în calitate de vânzătoare), pentru construcția situată în mun. București, sector 1, pentru prețul de 175.000 euro, din care a fost achitată suma de 35.000 euro.

Au fost respinse ca nefondate cererea reconvențională formulată de pârâta A.E.M., privind rezilierea antecontractului 1256 din 27 aprilie 2006, precum și cererile subsidiare ale reclamantului, având ca obiect acțiunea revocatorie și de stabilire a unui raport juridic translativ de drepturi între pârâții M.R. și K.K.A. (ca vânzători) și reclamantul M.D.P. (ca și cumpărător). Pârâta A.E.M. a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către reclamant - 6179,50 RON. Împotriva acestei hotărâri au formulat apel, în termen legal, pârâții M.R. și K.K.A., precum și pârâta A.E.M., criticile raportându-se la netemeinicia soluției primei instanțe și la greșita aplicare a legii în dezlegarea dată. Se susține că în mod greșit prima instanță a constatat ca validă promisiunea de vânzare-cumpărare, pornind în analiza juridică de la această premisă.

Conform încheierii 563 din 26 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cauza a fost strămutată la Curtea de Apel Constanța, cu păstrarea actelor de procedură. Având în vedere că în speță s-au ridicat mai multe probleme de drept vizând modalitatea în care urmau a fi interpretate clauzele promisiunii de vânzare-cumpărare încheiate între reclamantul M.D.P. și pârâta A.E.M., prin mandatar, după pronunțarea Deciziei civile nr. 7586 din 28 septembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și chestiunea culpei în neexecutarea obligațiilor derivate din acest contract, cu efectele pretins corelative asupra raportului juridic încheiat la 21 martie 2008 între pârâții A.E.M.

și M.R., Curtea a reținut într-o unică și cuprinzătoare argumentație - următoarele considerente: Trebuia prevăzut explicit de către părțile antecontractului faptul că promisiunea de vânzare-cumpărare își produce efectele doar pentru restituirea integrală a bunului (teren și construcție) către reclamanta A.E.M. - promitenta vânzătoare. Așa cum a reținut însă și judecătorul fondului, ceea ce au urmărit părțile prin încheierea convenției a fost translația dreptului de proprietate după finalizarea procesului având ca obiect material bunul litigios, iar inserarea în preambulul actului a posibilelor soluții din recurs nu poate primi interpretarea sugerată de pârâtă, anume că restituirea exclusivă a construcției, nu și a terenului (care s-a dovedit a fi soluția irevocabilă a instanței supreme), n-ar fi intrat, în baza voinței consensuale a părților promitente, în vreuna din ipotezele de perfectare a actului.

În acest context, Curtea a reținut în primul rând că, deși a respins cererea reconvențională având ca obiect rezilierea acestui antecontract, creându-se aparența ignorării și nesoluționării cererii conexe înregistrate sub nr. 18644/29/2009 care privea efectul rezoluțiunii, instanța de fond a procedat totuși la analizarea condițiilor legale de aplicare a acestei sancțiuni pentru neexecutare culpabilă, stabilind că aceasta revine promitentei vânzătoare, iar nu reclamantului. Astfel fiind, nu este regăsită ipoteza prevăzută de art. 297 alin. (1) C. proc. civ. de necercetare (completă) a fondului, Curtea verificând raționamentul juridic dezvoltat de judecătorul fondului în legătură cu drepturile și obligațiile rezultate din conținutul antecontractului și culpa în neexecutarea acestora din urmă, respingând criticile cuprinse în motivul III al apelului pârâtei A.E.M.

Or, pe acest petit al cererilor deduse judecății, instanța de apel constată că în mod greșit tribunalul a reținut că reclamantul M.D.P. și-a executat propriile obligații rezultate din conținutul antecontractului, fiind așadar pe deplin îndreptățit să pretindă promitentei vânzătoare să își îndeplinească, la rândul ei, pe cea de înstrăinare a bunului imobil. Astfel, în ce privește modul de plată a avansului de 30.000 euro în contul promitentei vânzătoare - anume, îndeplinirea primei părți a obligației de achitare a prețului - instanța de fond a dat o corectă dezlegare, stabilind că indiferent în ce cont s-au regăsit acești bani, încheierea actului adițional autentificat sub nr. 3341 din 06 octombrie 2006 a pornit de la certitudinea virării avansului de 30.000 euro și rămânerea în sarcina promitentului cumpărător a obligației pentru restul de preț, de 140.000 euro.

Este indubitabil faptul că părțile (promitenta vânzătoare A.E.M., prin mandatarul avocat și promitentul cumpărător M.D.P.) au convenit la 06 octombrie 2006 prorogarea termenului de achitare a celei de-a doua rate, nu a întregului preț, iar din această perspectivă este fără relevanță faptul că promitentul cumpărător a încheiat cu mandatarul pârâtei A.E.M. un raport juridic distinct - convenția legalizată sub nr. 7744 din 27 aprilie 2006 la BNP E.S.T. Continuând însă raționamentul pe argumentul că în speță sunt incidente dispozițiile art. 1073 C. civ. (1864) potrivit cu care, creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, instanța de fond a ignorat împrejurarea că reclamantul promitent cumpărător nu și-a executat integral propriile obligații nici la data sesizării instanței și nici la momentul pronunțării hotărârii.

Totodată, argumentația în baza căreia s-a stabilit că revine promitentei vânzătoare culpa în neexecutarea contractului, ca și faptul că terții cumpărători au cunoscut și au acționat în frauda promitentului cumpărător, este în egală măsură lipsită de suport probator, iar toate aceste dezlegări au condus la o soluție greșită, ce a fost reformată. Așadar, ceea ce avea de clarificat judecătorul fondului era dacă pentru plata celei de a doua tranșe a prețului, care a făcut obiectul clauzei 2.1.2 din antecontractul autentificat sub nr. 1256 din 27 iulie 2006 și pentru care s-a încheiat actul adițional autentificat sub nr. 3341 din 06 octombrie 2006, reclamantul M.D.P. s-a aflat sau nu în culpă în neexecutarea obligației, respectiv dacă neîndeplinirea ei a fost generată de însăși culpa promitentei vânzătoare, care s-ar fi desistat de convenția încheiată și ar fi înțeles să vândă unei terțe persoane.

Această situație urmează a fi raportată la modalitatea în care s-a prelungit termenul de achitare a celei de-a doua rate, actul adițional datat 6 octombrie 2006, stabilind ca aceasta să aibă loc într-un termen de cinci zile de la data intabulării în Cartea funciară și a înregistrării fiscale a dreptului de proprietate al promitentei vânzătoare, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data efectuării punerii în posesie a d-nei A.E.M., direct sau prin reprezentant, asupra imobilului în litigiu. Pe acest aspect, tribunalul a conchis că pârâta A.E.M. l-a notificat pe promitentul cumpărător în legătură cu intabularea abia la data de 07 martie 2007, când litigiul era deja pendinte, ceea ce reflectă pe de o parte intenția reclamantului M.D.P.

de a obține executarea întocmai a contractului (anume, că deși nu-și executase integral obligația de plată, era gata să o execute), iar pe de altă parte culpa pârâtei promitente vânzătoare (care a acționat cu nesocotirea convenției). În raport de clauzele consemnate, convenția excludea posibilitatea intimatului reclamant de a pretinde să-i fie comunicate de către promitenta vânzătoare datele necesare curgerii termenului său de plată, câtă vreme însuși mandatarul său era cel însărcinat - în virtutea acestei convenții - să realizeze toate aceste operațiuni și să le comunice mandanților săi - care în baza antecontractului de vânzare-cumpărare era promitenta vânzătoare, iar în baza convenției - promitentul cumpărător.

Instanța de fond urma în egală măsură să constate că intimatul reclamant nu a negat faptul că a fost notificat asupra intabulării în timpul procesului (inițiat de el la 22 decembrie 2006), respectiv la 07 martie 2007, așa cum a arătat promitenta vânzătoare prin mandatar, neînțelegând să execute, fie și în timpul procesului, obligația de plată a restului de preț decurgând din clauza 2.1.2, reevaluată prin actul adițional din 06 octombrie 2006. Aceasta fiind premisa de abordare a raporturilor obligaționale consfințite prin actele juridice încheiate, motivul IV pct. 3 și 4 din apel din calea de atac a pârâtei A.E.M., referitor la greșita soluționare a cererii sale în rezoluțiunea antecontractului 1256 din 27 aprilie 2006, au fost admise.

Pe de altă parte, așa cum s-a arătat, obligația de a face a pârâtei A.E.M., asumate prin antecontract, nu mai subzista la data de 21 martie 2007, în contextul neexecutării obligației prevalente a promitentului cumpărător de a achita integral prețul stabilit, motiv pentru care dreptul de proprietate transmis pârâților cumpărători era pe deplin valid, instanțele neavând temei să constate nulitatea contractului - fiind întemeiat motivul II al apelului pârâtei A.E.M. și apelul pârâților M.R. și K.K.A. În raport de toate aceste considerente, față de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. privind limitele sesizării și având în vedere considerentele expuse, instanța a admis apelurile formulate de reclamanta pârâtă A.E.M.

și de pârâții M.R. și K.K.A., cu consecința schimbării în parte a hotărârii, în sensul că: A respins cererea reclamantului M.D.P., formulată în contradictoriu cu pârâta A.E.M., privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul din București, sector 1 și respectiv, de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1380 din 21 martie 2007 la BNP I.D., încheiat între pârâții A.E.M., M.R. și K.K.A. A admis cererea reconvențională a reclamantei pârâte A.E.M., formulată în contradictoriu cu pârâtul reclamant M.D.P. și a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentif. sub nr. 1256 din 27 aprilie 2006 la BNP E.S.T.

Au fost menținute dispozițiile primei instanțe, cât privește respingerea acțiunii revocatorii și a cererii legate de pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de vânzare-cumpărare în contradictoriu cu pârâții M.R. și K.K.A. (care nu au făcut obiectul vreunei căi de atac). În raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., intimatul reclamant M.D.P. a fost obligat la plata, către apelanții M.R. și K.K.A., a sumei de 4.520 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel. Împotriva Deciziei civile nr. 75 C din 5 iunie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul M.D.P. care a susținut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate: Decizia recurată este lipsită de temei, fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale și interpretarea eronată a operațiunilor juridice încheiate între părți.

Prezentul recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 304, pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Se susține că, instanța a admis în mod greșit cererea reconvențională prin care apelanta-pârâtă A.E.M. a solicitat rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul situat în București, sector 1 (autentificat sub nr. 1256 din 27 aprilie 2006 de către BNP E.S.T.). Pentru a pronunța aceasta soluție, instanța a aplicat greșit dispozițiile privitoare la rezoluțiune - art. 1020 și 1021 din vechiul C. civ. și principiile stabilite incontestabil în doctrină și practică, în baza dispozițiilor legale, cu privire la efectele contractelor sinalagmatice. De asemenea, instanța a dat o interpretare vădit eronată antecontractului a cărui rezoluțiune a dispus-o, interpretând greșit dispozițiile antecontractului de vânzare-cumpărare (și ale convenției separate încheiată între M.D.P.

și T.T.). În sfârșit, cu privire la acest ultim aspect, trebuie observat că, în lipsa oricărei dovezi în acest sens, instanța reține că i-ar fi fost comunicată îndeplinirea formalităților la data de 07 martie 2007. Mai departe, instanța încălcând dispozițiile legale privitoare la rezoluțiune, consideră că aceasta poate fi cerută de către partea în culpă dacă obligațiile asumate de către cealaltă parte nu au fost executate în totalitate. În al doilea rând, se consideră că acest contract este nul și datorită nerespectării formei cerute de lege pentru încheierea actului. Astfel, la încheierea în forma autentică a contractului de vânzare-cumpărare, vânzătoarea A.E.M. a fost reprezentată de către mandatarul sau, domnul T.T.

Se mai consideră că decizia pronunțată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind incident art. 304, pct. 7 C. proc. civ. Instanța de apel era ținută să analizeze și cererile privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare și lipsa formei autentice a procurii. Neobservând și această cauză de nulitate invocată și menținând dispozițiile primei instanțe cu privire la capetele de cerere formulate în subsidiar fără a motiva în vreun fel această soluție (și fără nicio analiză asupra acestor capete de cerere) instanța de apel, sub aceste aspecte, a pronunțat o decizie care nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Așadar, față de cele arătate, dacă nu se declară nulitatea contractului de vânzare-comparare, urmează să fie dispusă revocarea (cu efecte relative, respectiv între reclamant și terții dobânditori) acestuia, cu consecința inopozabilității acestui act juridic față de recurentă.

Prima instanță a apreciat că obligația de transmitere a dreptului de proprietate nu se transmite succesorilor cu titlu particular, fără însă să motiveze această susținere. Or, dreptul de proprietate asupra bunului se transmite însoțit de toate obligațiile asumate de către autor în legătură cu bunul respectiv. Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Criticile formulate de recurentul-reclamant se încadrează în prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Prima critică a recurentului, ce vizează aplicabilitatea art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. nu poate fi primită. El invocă nemotivarea hotărârii atacate în ceea ce privește capetele de cerere subsidiare formulate precum și nemotivarea reținerii faptului că dreptul de proprietate nu s-ar transmite succesorilor cu titlu particular. Pentru a opera cazul de modificare reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea să nu cuprindă motivele pe care se sprijină sau să cuprindă motive contradictorii sau străine de natura pricinii. Hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat susținerile părților, mențiuni prevăzute de art. 261 alin. (5) C. proc. civ.

De altfel, așa cum s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, (în cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României), dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin a le aprecia. Art. 6 din Convenție obligă instanțele să își motiveze hotărârile, însă nu trebuie interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru toate argumentele avansate de către părți. Motivarea hotărârii recurate este realizată într-o manieră clară de natură a exercita controlul de către instanța de recurs.

Astfel, decizia recurată reține motivele pentru care s-a respins cererea reclamantului privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare de constatare a nulității de vânzare-cumpărare nr. 13 80/2007, precum și motivele pentru care a admis cererea reconvențională și a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 1256/2006, precum și cele pentru care au menținut dispozițiile primei instanțe cu privire la respingerea acțiunii revocatorii și a cererii pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare în contradictoriu cu pârâții M.R. și K.K.A. (care de altfel nu au făcut obiectul vreunei căi de atac). Nici motivul de recurs privind interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății (art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.) nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate, precum nici cel privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1020 și 1021 C. civ. (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente privind rezoluțiunea contractului. Astfel în mod corect s-a reținut că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a rezoluțiunii prin aplicarea justă a prevederilor art. 1020 și art. 1021 C. civ. (1864). În contractele sinalagmatice, datorită reciprocității și interdependenței obligațiilor ce se nasc din aceste contracte, obligația unei părți constituie cauza juridică a obligației celeilalte părți. Partea în privința căreia nu s-a executat obligația, are posibilitatea fie să solicite ca cealaltă parte să execute convenția când aceasta este posibil, fie să ceară desființarea acesteia în condițiile art. 1020 - 1021 C. civ.

În speța supusă judecății, Curtea de Apel în mod just a considerat că există o neexecutare a antecontractului culpabilă, din partea reclamantului care a fost notificat și care nu a înțeles să execute, fie și în timpul procesului, obligația de plată a restului de preț stabilit prin clauza adițională la contract. În mod corect s-a reținut că, instanța de fond nu putea concluziona că promitenta vânzătoare a acționat culpabil în derularea drepturilor și obligațiilor asumate prin antecontract, prin încheierea ulterioară a contractului cu pârâții M.R. și K.K.A., câtă vreme - prin directă raportare la situația de fapt expusă - promitentul cumpărător, fără a depune prețul integral și cu mandatar propriu implicat în procedurile de intabulare și înregistrării fiscale, adică în etapele prealabile perfectării contractului de vânzare-cumpărare, a ales să o cheme în judecată pe pârâta A.E.M.

pentru încheierea actului translativ de drepturi, iar ulterior să conteste actul încheiat la 21 martie 2007 cu terții dobânditori. Asupra rezoluțiunii unui antecontract, în condițiile dreptului comun fiind lăsată la aprecierea judecătorului, se va pronunța instanța care, analizând ansamblul împrejurărilor de fapt, va concluziona dacă raportul jurisdicțional a fost în mod irevocabil afectat pentru partea care a solicitat aplicarea acestei sancțiuni, prin neîndeplinirea obligațiilor contractuale în mod culpabil de către cealaltă parte. Or, instanța de apel, prin decizia recurată, a stabilit în mod just că se impune admiterea cererii reconvenționale și a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare din cauza supusă judecății.

Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul M.D.P. împotriva Deciziei civile nr. 75 C din 5 iunie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2013. Procesat de GGC - GV