ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 865/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 865/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 345 din 15 martie

2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pronunțată în Dosarul nr.

43847/3/2006, a fost admisă în parte acțiunea reclamantului M.D.P., formulată

în contradictoriu cu pârâții A.E.M., M.R. și K.K.A.

A fost constatată

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

1380 din 21 martie 2007 la BNP I.D. și s-a dispus ca hotărârea judecătorească

să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare între reclamant (în calitate

de cumpărător) și pârâta A.E.M. (în calitate de vânzătoare), pentru construcția

situată în mun. București, sector 1, pentru prețul de 175.000 euro, din care a

fost achitată suma de 35.000 euro.

Au fost respinse ca

nefondate cererea reconvențională formulată de pârâta A.E.M., privind

rezilierea antecontractului 1256 din 27 aprilie 2006, precum și cererile

subsidiare ale reclamantului, având ca obiect acțiunea revocatorie și de

stabilire a unui raport juridic translativ de drepturi între pârâții M.R. și

K.K.A. (ca vânzători) și reclamantul M.D.P. (ca și cumpărător).

Pârâta A.E.M. a fost

obligată la plata cheltuielilor de judecată către reclamant - 6179,50 RON.

Împotriva acestei

hotărâri au formulat apel, în termen legal, pârâții M.R. și K.K.A., precum și

pârâta A.E.M., criticile raportându-se la netemeinicia soluției primei instanțe

și la greșita aplicare a legii în dezlegarea dată.

Se susține că în mod

greșit prima instanță a constatat ca validă promisiunea de vânzare-cumpărare,

pornind în analiza juridică de la această premisă.

Conform încheierii

563 din 26 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cauza a fost

strămutată la Curtea de Apel Constanța, cu păstrarea actelor de procedură.

Având în vedere că în

speță s-au ridicat mai multe probleme de drept vizând modalitatea în care urmau

a fi interpretate clauzele promisiunii de vânzare-cumpărare încheiate între

reclamantul M.D.P. și pârâta A.E.M., prin mandatar, după pronunțarea Deciziei

civile nr. 7586 din 28 septembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

precum și chestiunea culpei în neexecutarea obligațiilor derivate din acest

contract, cu efectele pretins corelative asupra raportului juridic încheiat la

21 martie 2008 între pârâții A.E.M. și M.R., Curtea a reținut într-o unică și

cuprinzătoare argumentație - următoarele considerente:

Trebuia prevăzut explicit

de către părțile antecontractului faptul că promisiunea de vânzare-cumpărare

își produce efectele doar pentru restituirea integrală a bunului (teren și

construcție) către reclamanta A.E.M. - promitenta vânzătoare.

Așa cum a reținut

însă și judecătorul fondului, ceea ce au urmărit părțile prin încheierea

convenției a fost translația dreptului de proprietate după finalizarea

procesului având ca obiect material bunul litigios, iar inserarea în preambulul

actului a posibilelor soluții din recurs nu poate primi interpretarea sugerată

de pârâtă, anume că restituirea exclusivă a construcției, nu și a terenului

(care s-a dovedit a fi soluția irevocabilă a instanței supreme), n-ar fi

intrat, în baza voinței consensuale a părților promitente, în vreuna din ipotezele

de perfectare a actului.

În acest context,

Curtea a reținut în primul rând că, deși a respins cererea reconvențională

având ca obiect rezilierea acestui antecontract, creându-se aparența ignorării

și nesoluționării cererii conexe înregistrate sub nr. 18644/29/2009 care privea

efectul rezoluțiunii, instanța de fond a procedat totuși la analizarea

condițiilor legale de aplicare a acestei sancțiuni pentru neexecutare

culpabilă, stabilind că aceasta revine promitentei vânzătoare, iar nu

reclamantului.

Astfel fiind, nu este

regăsită ipoteza prevăzută de art. 297 alin. (1) C. proc. civ. de necercetare

(completă) a fondului, Curtea verificând raționamentul juridic dezvoltat de

judecătorul fondului în legătură cu drepturile și obligațiile rezultate din

conținutul antecontractului și culpa în neexecutarea acestora din urmă,

respingând criticile cuprinse în motivul III al apelului pârâtei A.E.M.

Or, pe acest petit al

cererilor deduse judecății, instanța de apel constată că în mod greșit

tribunalul a reținut că reclamantul M.D.P. și-a executat propriile obligații

rezultate din conținutul antecontractului, fiind așadar pe deplin îndreptățit

să pretindă promitentei vânzătoare să își îndeplinească, la rândul ei, pe cea

de înstrăinare a bunului imobil.

Astfel, în ce privește

modul de plată a avansului de 30.000 euro în contul promitentei vânzătoare -

anume, îndeplinirea primei părți a obligației de achitare a prețului - instanța

de fond a dat o corectă dezlegare, stabilind că indiferent în ce cont s-au

regăsit acești bani, încheierea actului adițional autentificat sub nr. 3341 din

06 octombrie 2006 a pornit de la certitudinea virării avansului de 30.000 euro

și rămânerea în sarcina promitentului cumpărător a obligației pentru restul de

preț, de 140.000 euro. Este indubitabil faptul că părțile (promitenta

vânzătoare A.E.M., prin mandatarul avocat și promitentul cumpărător M.D.P.) au

convenit la 06 octombrie 2006 prorogarea termenului de achitare a celei de-a

doua rate, nu a întregului preț, iar din această perspectivă este fără

relevanță faptul că promitentul cumpărător a încheiat cu mandatarul pârâtei

A.E.M. un raport juridic distinct - convenția legalizată sub nr. 7744 din 27

aprilie 2006 la BNP E.S.T.

Continuând însă

raționamentul pe argumentul că în speță sunt incidente dispozițiile art. 1073

C. civ. (1864) potrivit cu care, creditorul are dreptul de a dobândi

îndeplinirea exactă a obligației, instanța de fond a ignorat împrejurarea că

reclamantul promitent cumpărător nu și-a executat integral propriile obligații

nici la data sesizării instanței și nici la momentul pronunțării hotărârii.

Totodată,

argumentația în baza căreia s-a stabilit că revine promitentei vânzătoare culpa

în neexecutarea contractului, ca și faptul că terții cumpărători au cunoscut și

au acționat în frauda promitentului cumpărător, este în egală măsură lipsită de

suport probator, iar toate aceste dezlegări au condus la o soluție greșită, ce

a fost reformată.

Așadar, ceea ce avea

de clarificat judecătorul fondului era dacă pentru plata celei de a doua tranșe

a prețului, care a făcut obiectul clauzei 2.1.2 din antecontractul autentificat

sub nr. 1256 din 27 iulie 2006 și pentru care s-a încheiat actul adițional

autentificat sub nr. 3341 din 06 octombrie 2006, reclamantul M.D.P. s-a aflat

sau nu în culpă în neexecutarea obligației, respectiv dacă neîndeplinirea ei a

fost generată de însăși culpa promitentei vânzătoare, care s-ar fi desistat de

convenția încheiată și ar fi înțeles să vândă unei terțe persoane.

Această situație

urmează a fi raportată la modalitatea în care s-a prelungit termenul de

achitare a celei de-a doua rate, actul adițional datat 6 octombrie 2006,

stabilind ca aceasta să aibă loc într-un termen de cinci zile de la data

intabulării în Cartea funciară și a înregistrării fiscale a dreptului de

proprietate al promitentei vânzătoare, dar nu mai târziu de 20 de zile de la

data efectuării punerii în posesie a d-nei A.E.M., direct sau prin

reprezentant, asupra imobilului în litigiu.

Pe acest aspect,

tribunalul a conchis că pârâta A.E.M. l-a notificat pe promitentul cumpărător

în legătură cu intabularea abia la data de 07 martie 2007, când litigiul era

deja pendinte, ceea ce reflectă pe de o parte intenția reclamantului M.D.P. de

a obține executarea întocmai a contractului (anume, că deși nu-și executase

integral obligația de plată, era gata să o execute), iar pe de altă parte culpa

pârâtei promitente vânzătoare (care a acționat cu nesocotirea convenției).

În raport de clauzele

consemnate, convenția excludea posibilitatea intimatului reclamant de a pretinde

să-i fie comunicate de către promitenta vânzătoare datele necesare curgerii

termenului său de plată, câtă vreme însuși mandatarul său era cel însărcinat -

în virtutea acestei convenții - să realizeze toate aceste operațiuni și să le

comunice mandanților săi - care în baza antecontractului de vânzare-cumpărare

era promitenta vânzătoare, iar în baza convenției - promitentul cumpărător.

Instanța de fond urma

în egală măsură să constate că intimatul reclamant nu a negat faptul că a fost

notificat asupra intabulării în timpul procesului (inițiat de el la 22

decembrie 2006), respectiv la 07 martie 2007, așa cum a arătat promitenta

vânzătoare prin mandatar, neînțelegând să execute, fie și în timpul procesului,

obligația de plată a restului de preț decurgând din clauza 2.1.2, reevaluată

prin actul adițional din 06 octombrie 2006.

Aceasta fiind premisa

de abordare a raporturilor obligaționale consfințite prin actele juridice

încheiate, motivul IV pct. 3 și 4 din apel din calea de atac a pârâtei A.E.M.,

referitor la greșita soluționare a cererii sale în rezoluțiunea

antecontractului 1256 din 27 aprilie 2006, au fost admise.

Pe de altă parte, așa

cum s-a arătat, obligația de a face a pârâtei A.E.M., asumate prin

antecontract, nu mai subzista la data de 21 martie 2007, în contextul

neexecutării obligației prevalente a promitentului cumpărător de a achita

integral prețul stabilit, motiv pentru care dreptul de proprietate transmis

pârâților cumpărători era pe deplin valid, instanțele neavând temei să constate

nulitatea contractului - fiind întemeiat motivul II al apelului pârâtei A.E.M.

și apelul pârâților M.R. și K.K.A.

În raport de toate

aceste considerente, față de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

privind limitele sesizării și având în vedere considerentele expuse, instanța a

admis apelurile formulate de reclamanta pârâtă A.E.M. și de pârâții M.R. și

K.K.A., cu consecința schimbării în parte a hotărârii, în sensul că:

A respins cererea

reclamantului M.D.P., formulată în contradictoriu cu pârâta A.E.M., privind

pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare

pentru imobilul din București, sector 1 și respectiv, de constatare a nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1380 din 21

martie 2007 la BNP I.D., încheiat între pârâții A.E.M., M.R. și K.K.A.

A admis cererea

reconvențională a reclamantei pârâte A.E.M., formulată în contradictoriu cu

pârâtul reclamant M.D.P. și a dispus rezoluțiunea antecontractului de

vânzare-cumpărare autentif. sub nr. 1256 din 27 aprilie 2006 la BNP E.S.T.

Au fost menținute

dispozițiile primei instanțe, cât privește respingerea acțiunii revocatorii și

a cererii legate de pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de

vânzare-cumpărare în contradictoriu cu pârâții M.R. și K.K.A. (care nu au făcut

obiectul vreunei căi de atac).

În raport de

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., intimatul reclamant M.D.P. a fost obligat

la plata, către apelanții M.R. și K.K.A., a sumei de 4.520 RON reprezentând

cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva Deciziei

civile nr. 75 C din 5 iunie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, a

declarat recurs reclamantul M.D.P. care a susținut următoarele motive de

nelegalitate a hotărârii recurate:

Decizia recurată este

lipsită de temei, fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale și

interpretarea eronată a operațiunilor juridice încheiate între părți. Prezentul

recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 304, pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Se susține că,

instanța a admis în mod greșit cererea reconvențională prin care

apelanta-pârâtă A.E.M. a solicitat rezoluțiunea antecontractului de

vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul situat în București, sector 1

(autentificat sub nr. 1256 din 27 aprilie 2006 de către BNP E.S.T.). Pentru a

pronunța aceasta soluție, instanța a aplicat greșit dispozițiile privitoare la

rezoluțiune - art. 1020 și 1021 din vechiul C. civ. și principiile stabilite

incontestabil în doctrină și practică, în baza dispozițiilor legale, cu privire

la efectele contractelor sinalagmatice.

De asemenea, instanța

a dat o interpretare vădit eronată antecontractului a cărui rezoluțiune a

dispus-o, interpretând greșit dispozițiile antecontractului de

vânzare-cumpărare (și ale convenției separate încheiată între M.D.P. și T.T.).

În sfârșit, cu

privire la acest ultim aspect, trebuie observat că, în lipsa oricărei dovezi în

acest sens, instanța reține că i-ar fi fost comunicată îndeplinirea

formalităților la data de 07 martie 2007.

Mai departe, instanța

încălcând dispozițiile legale privitoare la rezoluțiune, consideră că aceasta

poate fi cerută de către partea în culpă dacă obligațiile asumate de către

cealaltă parte nu au fost executate în totalitate.

În al doilea rând, se

consideră că acest contract este nul și datorită nerespectării formei cerute de

lege pentru încheierea actului.

Astfel, la încheierea

în forma autentică a contractului de vânzare-cumpărare, vânzătoarea A.E.M. a

fost reprezentată de către mandatarul sau, domnul T.T.

Se mai consideră că

decizia pronunțată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind incident

art. 304, pct. 7 C. proc. civ.

Instanța de apel era

ținută să analizeze și cererile privind nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare și lipsa formei autentice a procurii.

Neobservând și

această cauză de nulitate invocată și menținând dispozițiile primei instanțe cu

privire la capetele de cerere formulate în subsidiar fără a motiva în vreun fel

această soluție (și fără nicio analiză asupra acestor capete de cerere)

instanța de apel, sub aceste aspecte, a pronunțat o decizie care nu cuprinde

motivele pe care se sprijină.

Așadar, față de cele

arătate, dacă nu se declară nulitatea contractului de vânzare-comparare,

urmează să fie dispusă revocarea (cu efecte relative, respectiv între reclamant

și terții dobânditori) acestuia, cu consecința inopozabilității acestui act

juridic față de recurentă.

Prima instanță a

apreciat că obligația de transmitere a dreptului de proprietate nu se transmite

succesorilor cu titlu particular, fără însă să motiveze această susținere.

Or, dreptul de

proprietate asupra bunului se transmite însoțit de toate obligațiile asumate de

către autor în legătură cu bunul respectiv.

Analizând recursul

declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs

invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că recursul este

nefondat pentru considerentele ce succed:

Criticile formulate

de recurentul-reclamant se încadrează în prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ.

Prima critică a

recurentului, ce vizează aplicabilitatea art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate

fi primită. El invocă nemotivarea hotărârii atacate în ceea ce privește

capetele de cerere subsidiare formulate precum și nemotivarea reținerii

faptului că dreptul de proprietate nu s-ar transmite succesorilor cu titlu

particular.

Pentru a opera cazul

de modificare reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este necesar ca

hotărârea să nu cuprindă motivele pe care se sprijină sau să cuprindă motive

contradictorii sau străine de natura pricinii.

Hotărârea recurată cuprinde

motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și cele

pentru care s-au înlăturat susținerile părților, mențiuni prevăzute de art. 261

alin. (5) C. proc. civ.

De altfel, așa cum

s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, (în cauza Albina

împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României), dreptul la un proces

echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt

examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen

efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin a le

aprecia.

Art. 6 din Convenție

obligă instanțele să își motiveze hotărârile, însă nu trebuie interpretat ca

impunând un răspuns detaliat pentru toate argumentele avansate de către părți.

Motivarea hotărârii

recurate este realizată într-o manieră clară de natură a exercita controlul de

către instanța de recurs.

Astfel, decizia

recurată reține motivele pentru care s-a respins cererea reclamantului privind

pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare de

constatare a nulității de vânzare-cumpărare nr. 13 80/2007, precum și motivele

pentru care a admis cererea reconvențională și a dispus rezoluțiunea

antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 1256/2006, precum și cele pentru care

au menținut dispozițiile primei instanțe cu privire la respingerea acțiunii

revocatorii și a cererii pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de

contract de vânzare-cumpărare în contradictoriu cu pârâții M.R. și K.K.A. (care

de altfel nu au făcut obiectul vreunei căi de atac).

Nici motivul de

recurs privind interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății (art.

304 pct. 8 C. proc. civ.) nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei

recurate, precum nici cel privind greșita interpretare și aplicare a

dispozițiilor art. 1020 și 1021 C. civ. (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Instanța de apel a

interpretat în mod just dispozițiile legale incidente privind rezoluțiunea

contractului. Astfel în mod corect s-a reținut că sunt îndeplinite condițiile

de admisibilitate a rezoluțiunii prin aplicarea justă a prevederilor art. 1020

și art. 1021 C. civ. (1864).

În contractele

sinalagmatice, datorită reciprocității și interdependenței obligațiilor ce se

nasc din aceste contracte, obligația unei părți constituie cauza juridică a

obligației celeilalte părți.

Partea în privința

căreia nu s-a executat obligația, are posibilitatea fie să solicite ca cealaltă

parte să execute convenția când aceasta este posibil, fie să ceară desființarea

acesteia în condițiile art. 1020 - 1021 C. civ.

În speța supusă

judecății, Curtea de Apel în mod just a considerat că există o neexecutare a

antecontractului culpabilă, din partea reclamantului care a fost notificat și

care nu a înțeles să execute, fie și în timpul procesului, obligația de plată a

restului de preț stabilit prin clauza adițională la contract.

În mod corect s-a

reținut că, instanța de fond nu putea concluziona că promitenta vânzătoare a

acționat culpabil în derularea drepturilor și obligațiilor asumate prin

antecontract, prin încheierea ulterioară a contractului cu pârâții M.R. și

K.K.A., câtă vreme - prin directă raportare la situația de fapt expusă -

promitentul cumpărător, fără a depune prețul integral și cu mandatar propriu

implicat în procedurile de intabulare și înregistrării fiscale, adică în

etapele prealabile perfectării contractului de vânzare-cumpărare, a ales să o

cheme în judecată pe pârâta A.E.M. pentru încheierea actului translativ de

drepturi, iar ulterior să conteste actul încheiat la 21 martie 2007 cu terții

dobânditori.

Asupra rezoluțiunii

unui antecontract, în condițiile dreptului comun fiind lăsată la aprecierea

judecătorului, se va pronunța instanța care, analizând ansamblul împrejurărilor

de fapt, va concluziona dacă raportul jurisdicțional a fost în mod irevocabil

afectat pentru partea care a solicitat aplicarea acestei sancțiuni, prin

neîndeplinirea obligațiilor contractuale în mod culpabil de către cealaltă

parte.

Or, instanța de apel,

prin decizia recurată, a stabilit în mod just că se impune admiterea cererii

reconvenționale și a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare

din cauza supusă judecății.

Pentru aceste

considerente, se va respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc.

civ. se va menține decizia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul M.D.P. împotriva Deciziei civile nr. 75 C din 5 iunie

2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 februarie 2013.

Procesat de GGC - GV