ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2141/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2141/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 5293 din

29 septembrie 2011, Tribunalul Constanța a respins excepția lipsei de interes a

cererii reconventionale invocată de reclamantă; a admis în parte cererea principală

formulată de reclamanta-pârâtă C.I.G., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC

S.M.P.R. SRL; a admis cererea reconvențională formulată de pârâta-reconvenientă

SC S.M.P.R. SRL, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă C.I.G.; a dispus rezoluțiunea

antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat din 12 aprilie 2007 de Biroul

Notarial Public M.I. și I.G.P.; a obligat pârâta-reconvenientă la plata către reclamantă

a sumei de 20.000 euro reprezentând avans din prețul vânzării, în echivalent RON

la cursul Băncii Naționale a României din data plății; a obligat pârâta-reconvenientă

la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente sumei de 20.000 euro calculată

de la data de 1 septembrie 2007 și până la data plății efective; a obligat pârâta-reconvenientă

la plata către reclamantă a sumei de 40.000 euro reprezentând daune interese compensatorii,

în echivalent RON la cursul Băncii Naționale a României din data plății; a constatat

nulitatea clauzei penale pentru ceea ce depășește suma de 40.000 euro reprezentând

dublul avansului; a obligat pârâta-reconvenientă la plata către reclamantă a sumei

de 13.232 RON reprezentând cheltuieli de judecată în limita cererilor admise.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut în esență următoarele,

Prin antecontractul

de vânzare-cumpărare autentificat din 12 aprilie 2007 la Biroul Notarial Public

M.I. și I.G.P., pârâta reconvenientă SC S.M.P.R. SRL, în calitate de promitentă

vânzătoare s-a obligat să vândă promitentei cumpărătoare C.I. IPURL imobilul situat

în Municipiul Constanța, Stațiunea M. pentru prețul de 100.000 euro din care suma

de 20.000 euro s-a achitat la data autentificării, iar diferența urma să fie achitată

la data de semnării contractului în formă autentică, adică la data de 1 septembrie

2007, cu posibilitatea prelungirii termenului potrivit acordului părților.

Promitentă vânzătoare

s-a obligat ca până la data încheierii în formă autentică a contractului, să facă

toate demersurile în vederea obținerii tuturor actelor necesare perfectării contractului

de vânzare-cumpărare și anume radierea sarcinilor înscrise în Cartea Funciară, prezentarea

planurilor cadastrale de dezmembrare, efectuarea intabulării dezmembrării, certificat

de urbanism, dovada achitării la zi a tuturor debitelor aferente terenului, certificat

fiscal, extras de carte funciară, etc.

Părțile au prevăzut

că în caz de nerespectare a obligației de vânzare-cumpărare asumate prin contract,

se va plăti celeilalte părți suma de 260.000 euro cu titlu de sancțiune contractuală.

Deși notificată

să se prezinte la 12 noiembrie 2007 la sediul Biroului Notarial Public M.I. și I.G.P.

în vederea primirii diferenței de preț și a perfectării contractelor de vânzare-cumpărare

în formă autentică, reprezentantul SC S.M.P.R. SRL nu s-a prezentat.

La data de 27

mai 2009 s-a încheiat contractul de cesiune de creanță autentificat 3 din 27 mai

2009 la Biroul Notarial Public B.C. între C.I. IPURL și C.I.G. prin care cedentul

a cesionat creanța rezultată din antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat

din 12 aprilie 2007.

Această cesiune

de creanță a fost notificată pârâtei.

S-a reținut că

pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate în sensul ca nu s-a prezentat la notariat

la data convocată de reclamantă în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare

și nici la o altă dată.

Deși pârâta a

invocat faptul că reclamanta nu dispunea de suma necesară încheierii contractului,

nu a făcut dovada acestor afirmații.

S-a reținut că

dreptul creditorului de a solicita despăgubiri nu poate să depășească orice limită

rezonabilă, fiind contrar „bunelor moravuri” prevăzute de art. 5 C. civ.

Dreptul instanței

de a reduce clauzele penale pe care le consideră abuzive nu încalcă principiul autonomiei

de voință a părților în încheierea de convenție, ci ține cont de împrejurarea că

limitarea clauzei penale este, fără îndoială, în consonanță cu reglementările actuale

existente pe plan european, care pun în valoare semnificația clauzei penale.

Soluția europeană

privind posibilitatea reducerii penalităților de către instanțele de judecată apare

rezonabilă și se întemeiază atât pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, cât

și pe corecta aplicare a legii civile, în contextul dreptului comunitar.

Față de caracterul

abuziv al clauzei penale peste dublul avansului primit, instanța a constatat nulitatea

clauzei penale pentru ceea ce depășește 40.000 de euro.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel, atât reclamanta C.I.G., cât și pârâta reconvenientă SC

S.M.P.R. SRL.

Reclamanta solicită

admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței în sensul admiterii în tot a

acțiunii principale, cu consecința obligării pârâtei la plata sumei de 260.000 euro,

reprezentând daune-interese compensatorii, al respingerii cererii reconvenționale

ca nefondată și obligării pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta-reconvenientă

solicită admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței civile atacate și trimiterea

spre competentă soluționare instanței civile competentă să soluționeze litigiul,

iar în subsidiar, admiterea apelului și modificarea hotărârii apelate în sensul

respingerii cererii de chemare în judecată ca nefondată.

Prin deciziei

civile nr. 80 din 21 mai 2012, Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de pârâta SC

S.M.P.R. SRL, a schimbat în parte hotărârea apelată în sensul că a respins capătul

de cerere privind acordarea dobânzii legale aferentă sumei de 20.000 euro calculată

de la 1 septembrie 2007 și până la data plății efective; a obligat pârâta-reconvenientă

la plata către reclamantă a sumei de 20.000 euro daune compensatorii în echivalent

RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății; a constatat nulitatea

clauzei penale în ceea ce depășește suma de 20.000 euro; a menținut restul dispozițiilor

hotărârii apelate; a respins apelul declarat de reclamanta C.I.G. ca nefondat; a

obligat apelanta C.I.G. către SC S.M.P.R. SRL la 2.200 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea de Apel a reținut în esență următoarele:

Așa cum în mod

corect a reținut instanța de fond, din toate probele administrate în cauză, pârâta

nu și-a îndeplinit în mod culpabil obligațiile asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare,

iar sancțiunea potrivit art. 1020-art. 1021 C. civ. este rezoluțiunea antecontractului

de vânzare-cumpărare cu efect retroactiv, adică cu repunerea părților în situația

anterioară încheierii acestuia. Pe cale de consecință, pârâta este obligată să restituie

reclamantei avansul primit în sumă de 20.000 euro în echivalent la data plății.

În practica judecătorească

s-a statuat că nivelul clauzei penale trebuie să aibă o limită obișnuită și rezonabilă,

în sensul de a determina doar cuantumul daunelor-interese rezultate din neexecutarea

obligațiilor asumate, în acest context instanțele având posibilitatea de a verifica

cuantumul clauzei penale și constatând că aceasta este excesivă putând să o diminueze.

În ceea ce privește

capătul de cerere referitor la despăgubirile compensatorii, potrivit dispozițiilor

legale, cuantumul acestora a fost stabilit la suma de 20.000 euro și nu de 40.000

euro cum a stabilit instanța de fond.

Capătul de cerere

privind acordarea de dobânzi legale aferente sumei de 20.000 euro, calculate de

la 1 septembrie 2007 și până la data plății efective urmează a fi respins, deoarece

acestea nu pot fi cumulate cu daunele-interese.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs în termen legal ambele părți.

Pârâta SC

S.M.P.R. SRL critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate:

Instanța de apel

reține în mod greșit că din probele administrate rezultă că nu și-a îndeplinit obligațiile

în sensul că nu s-a prezentat la notariat la data convocată de reclamantă în vederea

încheierii contractului de vânzare-cumpărare și nici la o altă dată.

La 1 septembrie

2007 pârâta susține că s-a întâlnit cu reprezentanții cumpărătorilor, care au solicitat

un termen deoarece nu aveau toată suma.

Reclamanta este

în culpă procesuală pentru că nu a făcut dovada că la termenul stabilit s-a prezentat

la notariat și nu s-a încheiat contractul, mai mult nu a făcut dovada că era gata

să își îndeplinească obligația dispunând de suma de bani la 1 septembrie 2007. Se

susține că prezenta cerere de chemare în judecată conturează reaua-credință a promitentei-cumpărătoare

prin invocarea în susținerea rezoluțiunii antecontractului imposibilitatea obiectivă

de perfectare a contractului în condițiile în care culpa sa este mai mult decât

evidentă.

Reclamanta și-a

asumat o obligație contractuală pe care nu și-a respectat-o, fapt prin care susține

pârâta că a fost prejudiciată, sens în care sunt incidente dispozițiile antecontractului

care prevăd pentru această situație pierderea avansului de către promitenta cumpărătoare

întrucât echivalează cu o răzgândire.

Se invocă necompetența

materială a Tribunalului Constanța și se solicită declinarea cauzei la Judecătoria

Constanța care este competentă conform dispozițiilor art. 5 C. proc. civ.

Operațiunile asupra

imobilelor sunt de natură civilă, chiar dacă ar fi făcute în scop speculativ de

către un comerciant.

Scoaterea acestor

contracte din categoria faptelor de comerț, în C. com., învederează intenția legiuitorului

de a le păstra caracterul civil, indiferent de scopul urmărit prin ele.

Sunt invocate

dispozițiile art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ.

Reclamanta C.I.G.

critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate.

Instanța de apel

prin respingerea capătului de cerere privind acordarea dobânzii legale aferente

sumei de 20.000 euro, calculată de la 1 septembrie 2007 și până la data plății efective

a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Acest

capăt de cerere nu a format obiect de critică în apel.

De asemenea, instanța

de apel a nesocotit dispozițiile art. 969, art. 1066, art. 1070, art. 1073, art.

1087 C. civ., a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 5

și art. 1298 C. civ. ca și a practicii comunitare.

Astfel, SC

S.M.P.R. SRL, în calitate de promitentă-vânzătoare s-a obligat ca, în caz de neexecutare

a obligației asumate prin antecontract, să achite promitentei cumpărătoare suma

de 260.000 euro, cu titlu de sancțiune contractuală.

Părțile au stabilit

printr-o clauză penală de comun acord, determinarea anticipată a echivalentului

prejudiciului suferit de creditor ca urmare a executării necorespunzătoare sau cu

întârziere a obligației de către debitorul său.

Contrar celor

reținute de instanța de apel, penalitatea nu poate fi redusă de instanță în cazul

neexecutării integrale a obligației de către debitor.

Instanța a reținut

greșit îndreptățirea sa de a proceda, în speță, la determinarea clauzei penale inserate

în convenția părților.

De asemenea, instanța

a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 5 C. civ., reținând că în speță,

s-ar impune a se constata nulitatea absolută parțială a cauzei, considerând că aceasta

are caracter abuziv.

Între diminuarea

patrimoniului debitorului și sporirea patrimoniului creditorului cu suma reprezentând

daune-interese compensatorii există un temei juridic: neexecutarea obligației contractuale

asumate de debitor și clauza penală, respectiv convenția părților cu privire la

echivalentul prejudiciului încercat de creditor și care se impune a fi acoperit

de debitor într-o asemenea situație.

Antecontractul

de vânzare-cumpărare nu este supus dispozițiilor art. 1298 C. civ., ci exclusiv

celor ale art. 969 C. civ., astfel că o clauză penală inserată în cuprinsul său,

ca efect al libertății de voință al părților la încheierea actului juridic, nu poate

fi constatată nulă, motivat de pretinsa încălcare a art. 1298 C. civ., reglementare

care nu îi este aplicabilă și care este edictată pentru o altă situație juridică.

Nimic nu se opune

ca, prin convenția lor, părțile să deroge de la reglementările supletive, dispozitive

ale legii (inclusiv sub forma stabilirii unei clauze penale în cuantum valoric superior

celui arătat de art. 1298 C. civ.), interdicția reglementată de art. 5 C. civ. având

în vedere doar prevederile legale cu caracter imperativ.

Sunt invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând recursurile

prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază recursurile

ca fiind nefondate și acestea urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

Antecontractul

încheiat între părți reprezintă o convenție sinalagmatică prin care fiecare parte

s-a obligat să încheie în viitor, la prețul stabilit, contractul de vânzare-cumpărare,

ambele obligații fiind interdependente și reciproce.

Din această reciprocitate

și interdependență a obligațiilor rezultă faptul că partea care este gata să-și

execute obligația sau care și-a executat-o va avea de ales între a pretinde executarea

silită a contractului ori a cere desființarea sau încetarea contractului cu obligarea

părții vinovate la despăgubiri.

Se poate aprecia

că temeiul juridic al rezoluțiunii îl constituie reciprocitatea și interdependența

obligațiilor din contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre obligațiile

reciproce este cauza juridică a celeilalte.

Neîndeplinirea

culpabilă a uneia dintre obligații lipsește de suport juridic obligația reciprocă,

astfel încât desființarea întregului contract se impune.

În acest mod se

restabilește certitudinea raporturilor juridice, a căror siguranță era pusă sub

semnul întrebării din cauza refuzului uneia dintre părți de a-și executa obligația.

În același timp,

partea care își executase obligația va putea să obțină restituirea prestației făcute,

rămasă, prin neexecutarea obligației corelative, fără temei juridic.

Acțiunea în rezoluțiune

a contractului poate fi intentată numai de partea care a executat sau care se declară

gata să execute contractul. Dacă s-ar recunoaște o asemenea acțiune părții care

nu-și execută obligația, ar însemna să i se acorde o primă de încurajare, o cale

nejustificată de a se desprinde din raportul contractual la care a convenit, ceea

ce ar constitui o înfrângere de neadmis a principiului obligativității contractelor.

Pentru a fi admisibilă

rezoluțiunea, următoarele condiții se cer a fi îndeplinite: una dintre părți să

nu-și fi executat obligațiile ce-i revin, neexecutarea să fi fost imputabilă părții

care nu și-a îndeplinit obligația; debitorul obligației neexecutate să fi fost pus

în întârziere, în condițiile prevăzute de lege.

Instanța de apel

a reținut în mod corect că pârâta nu și-a îndeplinit în mod culpabil obligațiile

asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare, iar sancțiunea, potrivit art.

1020-art. 1021 C. civ. este rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare cu

efect retroactiv, adică cu repunerea părților în situația anterioară încheierii

acestuia.

Înalta Curte nu

poate primi critica pârâtei în sensul că aceasta este cea care și-a îndeplinit obligațiile

ce-i reveneau din antecontract, iar reclamanta este în culpă pentru că nu a făcut

dovada că dispunea de sume de bani la data de 1 septembrie 2007. Prin această critică,

recurenta pârâtă tinde la reaprecierea probelor, aspect ce vizează netemeinicia

deciziei atacate și care nu poate fi analizat în calea de atac a recursului prin

care să verifice legalitatea hotărârii în contextul dispozițiilor art. 304 pct.

1-pct. 9 C. proc. civ.

În același context

nu poate fi primită susținerea potrivit căreia pârâta este cea prejudiciată, astfel

că se impune ca reclamanta să piardă avansul întrucât neîndeplinirea obligației

de către aceasta echivalează cu o răzgândire.

Cu privire la

necompetența materială a Tribunalului Constanța, Înalta Curte reține:

În mod corect

a reținut Curtea de Apel Constanța faptul că, potrivit C. com., există o prezumție

de comercialitate pentru toate actele și faptele comerciantului, prezumție ce poate

fi înlăturată în condițiile art. 4 din cod.

În speță însă

nu sunt aplicabile excepțiile prevăzute la art. 4 C. com., având în vedere obiectul

cauzei.

Așa fiind, competența

în primă instanță aparține Tribunalului Constanța.

În ceea ce privește

critica privind faptul că s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 295

alin. (1) C. proc. civ. întrucât capătul de cerere privind acordarea dobânzii nu

a format obiect de critică în apel, Înalta Curte reține:

Chiar dacă în

mod expres nu s-a solicitat prin motivele de apel, pârâta a criticat sentința instanței

de fond pe considerentul că nu trebuie să restituie avansul, astfel că, în această

situație, cu atât mai mult nu datorează dobânda.

Așa fiind, nu

s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Curtea de Apel

a reținut în mod corect că dobânda nu poate fi cumulată cu daunele-interese.

Nu pot fi primite

criticile privind clauza penală, în sensul că în mod greșit aceasta a fost considerată

ca fiind abuzivă.

Pornind de la

valoarea totală a contractului, potrivit înțelegerii părților care este de 100.000

euro, este evident că o clauză penală în sumă de 260.000 euro apare ca fiind abuzivă

(mai mult decât dublul valorii contractului).

Instanța de apel

a motivat această soluție reținând în mod corect că nivelul clauzei penale trebuie

să aibă o limită obișnuită și rezonabilă.

Este de necontestat

că fiind o convenție între părți, clauza penală trebuie să respecte dispozițiile

art. 5 C. civ., care stabilesc că nicio prevedere contractuală nu poate deroga de

la ordinea publică și bunele moravuri astfel încât contractul nu poate fi transformat

prin clauze abuzive într-un instrument de îmbogățire fără just temei a unei părți

în dauna celeilalte părți.

S-a reținut de

asemenea în acest sens, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene ale

căror principii sunt aplicabile în speță.

Față de toate

aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate

care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate și, pe cale de consecință,

potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi

respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanta C.I.G. și de pârâta SC S.M.P.R. SRL Constanța

împotriva deciziei civile nr. 80 din 21 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel Constanța,

secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 30 mai 2013.