ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2069/2011

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ. asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București — secția a III-a civilă la data de 2 septembrie 2008

reclamantul G.G. a chemat în judecată pe pârâta Primăria municipiului

București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța aceasta să fie

obligată să-i restituie terenul, în suprafață de 217 mp (după măsurătorile din

actele de demolare), 203,5 mp (după actul de vânzare-cumpărare), aproximativ

200 mp (conform certificatului de moștenitor) sau să-i acorde un teren

echivalent și despăgubiri pentru imobilul situat la această adresă, demolat

abuziv în anul 1986.

În drept a invocat dispozițiile Legii nr.

247/2005.

În fapt reclamantul a arătat că la

data de 28 noiembrie 2005 prin Biroul Executorului Judecătoresc P.S. a adresat

Primăriei Municipiului București Notificarea nr. 1063, la care nu a primit

niciun răspuns cu toate că a făcut mai multe reveniri.

Se mai arată că la 10 mai 1985 mama sa

a fost convocată la DGDAL cu actele de proprietate în original. Cu această

ocazie a făcut cunoscut DGDAL că se opune demolării și îndepărtării din

proprietatea sa, dar i s-a spus că opoziția oricărui proprietar nu are valoare

față de decretul de expropriere.

La data de 15 decembrie 2008

reclamantul și-a precizat acțiunea, în sensul că temeiul juridic îl reprezintă

dreptul comun, precizare față de care pârâta a invocat excepția

inadmisibilității acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 1449 din 14

decembrie 2009 Tribunalul București — Secția a IlI-a civilă a respins excepția

inadmisibilității acțiunii precizate, a admis în parte acțiunea precizată și a

constatat că reclamantul are dreptul la despăgubiri în ceea ce privește

terenul, corespunzător valorii de 333.518 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut că existența Legii nr. 10/2001 nu determină

inadmisibilitatea acțiunilor întemeiate pe dreptul comun, iar prin decizia nr. XXXIII

a înaltei Curți de Casație și Justiție — Secții Unite se prevede că în situația

acțiunilor întemeiate pe dreptul comun instanței îi revine obligația de a analiza

acțiunea pe fond.

S-a mai reținut, în baza probelor

administrate, că imobilul a fost expropriat de la autoarea reclamantului: G.M.,

care în anul 1986 a formulat cerere pentru acordarea de despăgubiri.

În ce privește situația terenului din

litigiu tribunalul a reținut din raportul de expertiză întocmit în cauză că

fosta stradă Stănescu Delar, pe care se afla amplasat imobilul în discuție, a

fost desființată în urma sistematizării zonei, iar pe amplasamentul acesteia

s-au realizat blocuri de locuințe, deci nu este posibilă redobândirea acestuia

în natură, reclamantul având dreptul la despăgubire.

Împotriva acestei sentințe pârâta a

declarat recurs, analizat de Curtea de Apel București ca apel.

Se susține în esență că, având în

vedere faptul că imobilul ce face obiectul Legii nr. 10/2001, lege specială și

de imediată aplicare și care prevede un termen imperativ pentru formularea

notificării, nemodificat sau prelungit prin Legea nr. 247/2005, iar reclamantul

nu a făcut dovada îndeplinirii în termen a procedurii prevăzută de această

lege, în condițiile art. 22 alin. (5) din lege acesta nu mai poate beneficia de

măsuri reparatorii, termenul prevăzut de dispozițiile legale fiind de decădere.

Se mai arată

că instanța de fond a ignorat probele administrate, prevederile Legii nr. 10/2001

și ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, precum și dezlegarea problemelor de

drept din decizia nr. LII/2007 pronunțată de înalta Curte de Casație și

Justiție - Secții Unite.

Greșit instanța a obligat pârâta să

emită o nouă dispoziție privind propunerea de acordare de măsuri reparatorii

prin echivalent bănesc pentru construcția demolată din Str. Piscul Răchitei,

deoarece în speță sunt incidente dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr.

247/2005, competența revenind Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

La termenul din data de 18 mai 2010

instanța a invocat din oficiu ca motiv de ordine publică necompetența materială

a tribunalului în soluționarea cauzei în primă instanță, în raport de

dispozițiile art. 2 C. proc. civ. și obiectul cauzei, care a fost precizat de

reclamant ca fiind o acțiune de revendicare de drept comun, valoarea imobilului

fiind sub 500.000 lei.

Prin decizia nr. 344/A din 18 mai 2010

Curtea de Apel București — secția a IV-a civilă a admis apelul pârâtei, a

desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la Judecătorie sector 5

București.

Pentru a pronunța această deciziei

instanța a reținut că reclamantul a precizat obiectul cererii de chemare în

judecată ca fiind o cerere în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun, cu privire la teren și construcția demolată, modificând cererea

inițială, care era întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005,

iar valoarea imobilului (construcție și teren) este de 469.788 lei.

În raport de această valoare a

imobilului și având în vedere că cererea a fost precizată ca fiind o cerere de

revendicare, întemeiată pe dreptul comun și nu o cerere de acordare a măsurilor

reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C.

proc. civ., competența de soluționare a cauzei în primă instanță revine

judecătoriei, nu tribunalului.

În consecință curtea a constatat că

pricina a fost soluționată în primă instanță de o instanță necompetentă

material și a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei sector 5 București,

fără a mai analiza criticile invocate în apel împotriva acestei decizii

reclamantul G.G. a formulat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 și

10 C. proc. civ.

Se susține că decizia este nelegală și

netemeinică, nu ține seama de împrejurările pricinii, de prevederile legale

incidente, urmărindu-se „pretexte și aspecte nesemnificative din punct de

vedere juridic", situație ce a condus ca recurentul-reclamant să fie

privat de dreptul său la despăgubire pentru terenul expropriat și imobilul

demolat.

Instanța nu a ținut seama de dovezile

de la dosar privind exproprierea terenului și demolarea construcțiilor și nici

de dispozițiile legale, citând în acest sens art. 44 din Constituția României.

Prin soluția pronunțată instanța a încălcat prevederile art. l din primul

Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și

a încălcat dispozițiile art. 329 pct. (3) C. proc. civ. potrivit căruia

„Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru

instanțe", arătând în acest sens că nu a fost respectată decizia nr. XXXIII/2008

a înaltei Curți de Casație și Justiție - Secții Unite.

În conformitate cu art. 2 pct. 1, lit.

f) C. proc. civ. Tribunalele judecă în primă instanță procesele și cererile în

materie de expropriere. Decretul nr. 45/1986, a cărui copie se află la dosar,

este unul de expropriere, fapt de care instanța de apel nu a ținut seama.

Decizia nr. XXXIII/2008 a înaltei

Curți de Casație și Justiție se referă în mod expres la neconcordanțe între

Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar instanța nu

a ținut seama de acest lucru.

Recurentul-reclamant mai arată că în

situația imobilelor ce intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001

valoarea imobilului nu determină competența instanței.

Precizarea făcută, în sensul că

acțiunea formulată în baza Legii nr. 10/2001 se modifică devenind o acțiune în

revendicare întemeiată pe dreptul comun, a avut în vedere contextul stabilit de

Decizia nr. XXXIII/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Secții Unite,

sens în care în mod greșit instanța de apel a considerat că s-a modificat cauza

cererii de chemare în judecată.

Analizând criticile ce pot fi

încadrate în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată că recursul

este fondat și va fi admis pentru următoarele considerente.

Competența materială (ratione

materiae), reglementată de Cartea I Titlul I C. proc. civ., delimitează sfera

de activitate a instanțelor judecătorești de grad diferit pe linia lor

ierarhică, delimitare ce se face după felul atribuțiilor (competența materială

funcțională) și după obiectul, valoarea sau natura pricinilor (competența

materială procesuală).

Stabilirea instanței competente se

face în funcție de obiectul

pricinii.

Criteriul valoric are prevalentă și

realizează o delimitare de atribuții între judecătorie și tribunal, în

litigiile comerciale și litigiile patrimoniale dintre persoanele fizice.

Art. 84 C. proc. civ. dispune:

„Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este

valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită". Pentru a caracteriza

acțiunea introdusă, instanța nu trebuie să se orienteze după sensul literal sau

juridic al termenilor folosiți, ci după cel pe care reclamantul a înțeles să-l

atribuie acelor termeni, după natura dreptului și a scopului urmărit prin

exercitarea acțiunii.

Or, în speță, se constată că după

natura dreptului și a scopului urmărit, cererea este o acțiune în expropriere,

așa cum reclamantul a precizat la data de 15 decembrie 2008, ceea ce atrage

competența în primă instanță a tribunalului, potrivit dispozițiilor art. 2 pct.

l lit. f) C. proc. civ.

Așa fiind, cum, în apel, nu au fost

analizate criticile formulate, pricina fiind trimisă la Judecătoria sector 5

București, urmează ca, în rejudecare, acestea să fie analizate în egală măsură

cu cele invocate de reclamant în prezentul recurs.

Pentru considerentele expuse, în

temeiul dispozițiilor art. 312 pct. (2) C. proc. civ., recursul va fi admis,

iar decizia recurată va fi casată în tot, cauza fiind trimisă spre rejudecare

la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantul G.G. împotriva deciziei civile nr. 344/A din 18 mai 2010 a Curții

de Apel București — secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite

cauza spre rejudecare la aceeași instanță

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

8 martie 2011.