ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2186/2013

Prin cererea înregistrată la data de 20 martie 2013, petentul T.G. a solicitat completarea dispozitivului Deciziei nr. 1447 din 18 martie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 6336/1/2013, în sensul pronunțării instanței asupra obligării intimatei la plata cheltuielilor de judecată în favoarea sa, respectiv suma totală de 2800 RON, reprezentând: 1000 RON onorariu avocat; 1200 RON onorariu expertiză - dosar fond; 300 RON onorariu avocat recurs și 300 RON onorariu avocat revizuire. În susținerea cererii, petentul a arătat că a intimata i-a produs pagube materiale și morale, întrucât a refuzat și refuză să aplice indexările și recalculările drepturilor de pensie cuvenite legal, în temeiul legislației specifice.

De asemenea, consideră că aceasta trebuia să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată. Înalta Curte va respinge cererea formulată, în temeiul următoarelor considerente: Potrivit art. 281 2 C. proc. civ., “dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casare cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare”. Omisiunea instanței de a se pronunța cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată se circumscrie cazurilor reglementate de textul legal anterior citat, sens în care aceasta se poate pronunța, prin hotărâre separată, asupra cererii de completare.

Art. 274 alin. (1) C. proc. civ. instituie regula conform căreia “partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului. Acest drept este recunoscut părții atunci când ea a solicitat cheltuieli de judecată, dar instanța a omis să se pronunțe asupra lor. În speță, Înalta Curte constată că petentul T.G., care a învestit instanța cu judecarea contestației în anulare ce a fost soluționată prin Decizia nr. 1447 din 18 martie 2013 a cărei completare a solicitat-o în prezenta cauză, nu a formulat în acest litigiu o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată.

Or, potrivit art. 274 C. proc. civ. instanța acordă cheltuieli de judecată numai la cerere, neputându-le acorda din oficiu, un astfel de demers excedând rolului său activ consfințit de dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. De altfel, față de soluția pronunțată prin Decizia nr. 1447 din 18 martie 2013 a Înaltei Curți, de respingere, ca inadmisibilă, a contestației în anulare formulate de petent, nu s-ar putea reține că intimata Casa de Pensii a municipiului București a căzut în pretenții, fiind în culpă procesuală. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge cererea petentului T.G. de completare a dispozitivului Deciziei nr. 1447 din 18 martie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 6336/1/2012, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea formulată de petentul T.G., ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 aprilie 2013. Procesat de GGC - DG