ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2184/2013

Prin cererea

înregistrată la data de 28 februarie 2013, petenții au solicitat, în temeiul

dispozițiilor art. 281

2

C. proc. civ., completarea dispozitivului

Deciziei nr. 765 din 18 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr.

16627/3/2010, în sensul pronunțării instanței asupra obligării intimatului

(recurentului) C.N. la plata cheltuielilor de judecată în favoarea petenților

(recurenților), reprezentând onorariu de avocat.

În susținerea

cererii, petenții au arătat că au solicitat obligarea intimatului la plata

cheltuielilor de judecată, atât prin cererea de recurs, prin întâmpinare cât și

prin concluziile orale ale avocatului de la termenul de judecată din 18

februarie 2013. Prin decizia a cărei completare se solicită, instanța nu s-a

pronunțat și nu a acordat cheltuielile de judecată cerute.

Susțin că sunt

îndreptățiți la recuperarea acestor cheltuieli, cel puțin în parte, având în

vedere soluția de anulare a recursului formulat de C.N.

Înalta Curte va

admite cererea formulată, în următoarele limite și pentru considerentele ce

succed:

Potrivit art. 281

2

C. proc. civ., “dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra

unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau

incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se

poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în

cazul hotărârilor date în fond după casare cu reținere, în termen de 15 zile de

la pronunțare”.

Omisiunea instanței

de a se pronunța cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată se

circumscrie cazurilor reglementate de textul legal anterior citat, sens în care

aceasta se poate pronunța, prin hotărâre separată, asupra cererii de

completare.

Art. 274 alin. (1) C.

proc. civ. instituie regula conform căreia “partea care cade în pretenții va fi

obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

Dreptul la acordarea

cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport

juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții

câștigătoare a procesului.

Acest drept este

recunoscut părții și atunci când ea a solicitat cheltuieli de judecată, dar

instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

În speță, Înalta

Curte constată: prin cererea de recurs (fila 6 dosar) petenții au solicitat cheltuieli

de judecată, respectiv onorariu de avocat în cuantum de 2600 RON în faza de

fond și 1500 RON în faza de apel; prin întâmpinarea înregistrată prin grefa

instanței în data de 2 octombrie 2012, au solicitat respingerea recursului, ca

nefondat, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată (fila 35 dosar); la

fila 65 dosar recurs se află chitanța nr. 139 din 20 octombrie 2012 eliberată

de Cabinet avocat B.D.I., pentru suma de 1500 RON, reprezentând onorariu avocat

recurs, în practicaua deciziei a cărei completare se solicită în prezenta

cauză, se menționează concluziile orale ale avocatului petenților

(recurenților) de obligarea a pârâtului la plata sumei de 1500 RON cheltuieli

de judecată, respectiv onorariul de avocat.

Asupra cheltuielilor

de judecată, instanța trebuie să se pronunțe în chiar dispozitivul hotărârii,

întrucât acestea nu pot fi valorificate decât prin intermediul executării

silite.

Prin decizia al cărei

dispozitiv se solicită a fi completat, s-a respins ca nefondat recursul

declarat de reclamanții M.F., D.J. și M.N. împotriva Deciziei nr. 832A din 1

noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și

a fost constatat nul recursul declarat de pârâtul C.N. împotriva aceleiași

decizii.

Față de solicitarea

formulată de petenții-recurenți de acordare a cheltuielilor de judecată,

instanța era obligată în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. 81) C. proc.

civ., să se pronunțe asupra acestei solicitări, privind obligarea părții care a

căzut în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată, solicitate și dovedite

de partea adversă.

În speță, însă,

petenții nu se bucură de poziția juridică de parte câștigătoare în proces,

întrucât recursul formulat de către ei a fost respins, ca nefondat.

În acest context,

față de soluția instanței de recurs, împrejurarea că, pe de altă parte,

recursul pârâtului C.N. a fost constatat nul nu le conferă petenților poziția

de parte care a triumfat în proces, neputând opera prezumția culpei procesuale

în sarcina pârâtului.

Pentru aceste considerente,

Înalta Curte va admite cererea petentului și va dispune completarea

dispozitivului Deciziei nr. 765 din 18 februarie 2013 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în

sensul respingerii cererii de obligare la plata cheltuielilor de judecată

formulată de recurenții M.F., D.J., M.N., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea

formulată de petenții M.F., D.J., M.N.

Completează

dispozitivul Deciziei nr. 765 din 18 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția I civilă, în sensul că respinge cererea de obligare la

plata cheltuielilor de judecată formulată de recurenții M.F., D.J., M.N., ca

neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 aprilie 2013.

Procesat de GGC - DG