ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3002/2012

Asupra

recursului de față,

În baza

lucrărilor dosarului constată următoarele

Prin sentința penală nr. 36 din

22 martie 2012, Curtea de Apel Bacău, a respins, ca nefondată, plângerea

formulată de petentul S.V. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale din data de 10 ianuarie 2012 dispusă de procurorul de la Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Bacău în Dosarul 680/P/2011, menținută prin rezoluția

procurorului general al Parchetului de pe Curtea de Apel Bacău nr. 99/11/2/2012

din 08 februarie 2012.

Pentru a hotărî

astfel instanța de fond a reținut că din analiza actelor premergătoare efectuate

în cauză, nu au rezultat indicii care să susțină afirmațiile petentului.

Din ordonanța

nr. 624/P/2011 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, rezultă că s-a efectuat

un raport de constatare tehnico-științifică potrivit căreia împuternicirea avocațială

cu nr. 273 a fost semnată de petentul S.V., astfel că nu se poate reține în sarcina

intimatului avocat o activitate de inducere în eroare a petentului care să caracterizeze

infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (3) C. pen..

În ceea privește

intimatul executor judecătoresc, instanța a reținut ca acesta a întocmit formalitățile

necesare îndeplinirii executării silite, activitate finalizată o dată cu predarea

sumei de 2.190 RON. Calculul acestei sume a fost efectuat de debitoarea SC P.

SA, în raport de activitatea lucrată de petent.

Nefondate au fost

apreciate și criticile petentului referitoare la neaudierea sa de către procuror

și administrarea altor mijloace de probă.

Potrivit dispozițiilor

art. 200 C. proc. pen. „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare

cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea

răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este, sau nu, cazul să se dispună

trimiterea în judecată".

De asemenea, potrivit

dispozițiilor art. 224 C. proc. pen., în vederea începerii urmăririi penale, organul

de urmărire penală poate efectua acte premergătoare în vederea verificării existenței

sau inexistenței vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 C. proc. pen., care

ar împiedica începerea urmăririi penale. Aceste acte premergătoare servesc la luarea

hotărârii de a începe, sau nu,urmărirea penală.

Rezultă, din analiza

textelor de lege invocate, că organele de cercetare și de urmărire penală au obligația

de a efectua investigațiile prealabile pentru a nu se dispune începerea urmăririi

penale acolo unde nu există nici un indiciu din care să rezulte existența vreunei

fapte penale.

Așadar, dreptul

de a dispune atât în privința investigațiilor premergătoare cât și a limitelor acestora,

este atributul exclusiv al organelor de urmărire penală, nefiind ținute de probele

indicate de petent ca fiind necesar a fi administrate.

Împotriva sentinței

penale a declarat recurs petentul solicitând admiterea lui, casarea sentinței atacate

și admiterea plângerii așa cum a fost formulată.

Examinând recursul

prin prisma dispozițiilor legale Înalta Curte constată că este inadmisibil pentru

cele ce urmează:

Potrivit art.

129 din Constituția României, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate

și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii".

Așadar, posibilitatea

provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată prin

însăși legea fundamentală.

Din economia textului

menționat rezultă însă că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile premergătoare,

anticipatorii sau provizorii, sunt supuse căilor de atac determinate de lege.

Legea procesual

penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura,

concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care să

corespundă legii și adevărului și care să evite provocarea oricărei vătămări materiale

sau morale părților din proces.

Or, recunoașterea

unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesual penală constituie o

încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca

o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Curtea de Apel

Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori, a soluționat plângerea petentului

împotriva rezoluțiilor procurorului de netrimitere în judecată la 22 martie 2012,

când a pronunțat sentința nr. 36, așa încât, în mod legal, hotărârea criticată a

rămas definitivă, conform dispozitiior art. 278

1

alin. (10) C. proc.

pen., așa cum au fost ele anterior modificate, prin prevederile art. XVIII pct.

39 din Legea nr. 202/2010.

Prin urmare, sentința

penală nr. 36 din 22 martie 2012, fiind pronunțată după intrarea în vigoare a Legii

nr. 202/2010, nu face parte dintre hotărârile arătate în cuprinsul art. XXIV alin.

(1) din legea menționată, astfel că nu e supusă căilor ordinare de atac.

În consecință,

recursul declarat de petentul S.V. este inadmisibil, întrucât a fost îndreptat împotriva

unei hotărâri definitive, conform art. 278

1

alin. (10) C. proc. pen.,

așa cum era acest text în vigoare la data pronunțării sentinței atacate.

Văzând și dispozițiile

art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de petentul S.V. împotriva sentinței penale nr. 36 din data de

22 martie 2012 a Curții de Apel Bacău, secția penală.

Obligă recurentul petent la plata

sumei de 350 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 150 de RON reprezentând

onorariul cuvenit apărătorului din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi

25 septembrie 2012.