ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 200/2013

Asupra cauzei

penale de față:

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 103/PI

din 19 septembrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 153/35/P/2012, în baza art.

278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., Curtea de Apel Oradea, secția

penală și pentru cauze cu minori, a respins, ca nefondată, plângerea formulată

de petenta N.L. împotriva ordonanței din 13 martie 2012 din Dosarul nr. 113/II.2/2012

a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, prin

care s-a menținut ordonanța din 26 ianuarie 2012 din Dosarul nr. 14/P/2012 al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, ordonanță prin care s~ a dispus

neînceperea a urmăririi penale față de intimata C.I.C. pentru săvârșirea

infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, faptă

prevăzută și pedepsită de articolul 246 C. pen.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că, prin

plângerea penală înregistrată la data de 26 august 2011, petenta N.L. a

reclamat faptul că notarul public C.I.C. a obligat-o să semneze, în mod dolosiv

și mincinos, contractul de vânzare-cumpărare din 5 noiembrie 2002, fără să îi

aducă la cunoștință conținutul acestuia, iar imediat după semnare notarul

public a refuzat anularea acestui contract, deși i s-a solicitat expres acest

lucru, astfel încât, prin respectivul contract, ceilalți făptuitori au dobândit

în mod ilegal, prin inducerea sa în eroare, apartamentul său situat în

municipiul S.M., jud. Satu-Mare.

Prima instanță

a apreciat că în mod corect procurorul, raportat la starea de fapt și făptuitorii

arătați în plângere, a constatat că în cauză există autoritate de lucru judecat,

față de împrejurarea că aceeași stare de fapt și aceeași făptuitori indicați de

petenta au format obiectul mai multor dosare penale, înregistrate la Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel Oradea și la alte unități de parchet, în toate dispunându-se

neînceperea urmăririi penale față de notarul public C.I.C. și față de ceilalți făptuitori,

iar plângerile formulate de către persoana vătămată N.L. au fost respinse de către

instanțele de judecată prin hotărâri judecătorești rămase definitive.

Totodată, s-a

reținut că, raportat la împrejurarea că nu au fost descoperite fapte sau împrejurări

noi, ce nu au fost cunoscute de către organul de urmărire penală, potrivit art.

278

1

alin. (11) C. proc. pen., intimata, în calitatea sa de persoană

în privința căreia judecătorul, prin hotărâre definitivă, a decis că nu este cazul

să se înceapă urmărirea penală, nu mai poate fi urmărită pentru aceeași faptă.

În consecință,

instanța de fond a decis că, în acord cu dispozițiile legale menționate, în mod

corespunzător a dispus procurorul neînceperea urmăririi penale față de notarul public

C.I.C., sub aspectul infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 246 C. pen., întrucât

în cauză există autoritate de lucru judecat, împiedicare care produce efecte chiar

dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică.

Împotriva sentinței

penale nr. 103/PI din 19 septembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 153/35/P/2012

al Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, a declarat recurs

petenta, solicitând, în esență, casarea acestei hotărâri, cu consecința admiterii

plângerii formulate și desființării ordonanțelor prin care s-a dispus și respectiv

menținut soluția neînceperii urmăririi penale față de intimata C.I.C., pentru săvârșirea

infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută și

pedepsită de art. 246 C. pen.

Înalta Curte constată

că recursul declarat de petenta N.L. este inadmisibil, pentru considerentele care

urmează:

Potrivit dispozițiilor

art. 278

1

alin. (8) C. proc. pen., judecătorul, soluționând plângerea,

pronunță una din următoarele soluții:

„a) respinge plângerea,

prin sentință, ca tardivă sau inadmisibilă, ori după caz, ca nefondată, menținând

rezoluția sau ordonanța atacată."

În conformitate

cu prevederile art. 278

1

alin. (10) C. proc. pen., „hotărârea judecătorului

pronunțată potrivit art. 278

1

alin. (8) este definitivă."

Prin urmare, în

privința sentinței penale atacate, pronunțată în baza art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen. și definitivă, legea nu prevede posibilitatea exercitării

vreunei căi ordinare de atac.

Dând eficiență

principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, privind exercitarea

căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul

acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor

determinate prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac,

același pentru persoane aflate în situații identice.

Revine, așadar,

părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii

procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar

al hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor

din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II C. proc. pen.,

admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit

dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile

susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele

de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Astfel, potrivit

art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului,

exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege.

Limitând calea

de atac menționată, exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, C.

proc. pen. a stabilit principiul unicității acesteia.

În cauză, se constată

că, petenta a formulat cerere de recurs împotriva unei hotărâri nesusceptibile de

reformare prin promovarea acestei căi de atac, recursul declarat neîntrunind cerințele

textului de lege menționat, încălcând principiul unicității acestei căi de atac

și, ca atare, nefiind admisibil.

Or, recunoașterea

unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală

constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv,

apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru considerentele

ce preced, constatându-se că, în cauză, petenta a formulat recurs împotriva unei

hotărâri nesusceptibile de reformare prin promovarea acestei căi de atac,

Înalta Curte va admite excepția inadmisibilității căii de atac, invocată din oficiu

și, potrivit art. 385

15

pct. 1 lit. a) Cod procedură penală, va respinge

recursul, ca inadmisibil.

Văzând și dispozițiile

art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de petenta N.L. împotriva sentinței penale nr. 103/PI din 19 septembrie

2012 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă petenta

la plata sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

21 ianuarie 2013.