ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3879/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3879/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 197 din 21 februarie

2001, Tribunalul București , secția a III-a civilă, a admis excepțiile invocate

din oficiu la data de 17 ianuarie 2001, având ca obiect lipsa calității

procesuale active a reclamantei din acțiunea principală și cererea de chemare

în judecată a altei persoane, lipsei calității procesuale active a

intervenientei A.S.H., respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive a

reclamantei și intervenientei în ceea ce privește cererea reconvențională; în

consecință, s-a respins acțiunea principală și cererea de chemare în judecată a

altei persoane, formulată de reclamanta B.A.I., în contradictoriu cu pârâții

Consiliul General al Municipiului București, R.L., Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și intervenienta V.I., ca fiind formulate de o persoană fără

calitate procesuală activă; s-a respins și cererea de intervenție în interes

propriu formulată de A.S.H., pe calea aceleiași excepții a lipsei calității

procesuale active; iar cererea reconvențională formulată de pârâta R.L., a fost

respinsă ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală

pasivă.

În raport de probele

administrate în cauză, prima instanță a reținut că reclamanta și intervenienta

nu au dovedit calitatea procesuală activă pentru susținerea pretenției de

revendicare a imobilului situat în București, str. C., sector 2, iar soluția

asupra cererilor incidentale a fost determinată în raport de cea dată cererii

principale.

În termen legal,

împotriva acestei sentințe, au formulat apel reclamanta B.A.I. (născută R.) și

intervenienta A.S.H.

Apelanta reclamantă

B.A.I. a susținut prin motivele de apel că mama sa, B.I., i-a transmis prin

moștenire imobilul în litigiu, astfel încât are legitimare procesuală în cauză;

prin urmare, fiind descendent de gradul I, înseamnă că nu trebuie obligată să

facă dovada dezbaterii succesorale.

Apelanta

intervenientă, A.S.H., a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței

primei instanțe, respingerea excepției lipsei calității procesuale active și pe

fond, admiterea cererii de intervenție în interes propriu.

S-a susținut că față

de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, unica moștenitoare a autoarei B.S.,

născută R., este nepoata de frate a acesteia, respectiv, intervenientă.

Prin încheierea de

ședință din 15 noiembrie 2001, Curtea de Apel București , secția a III-a

civilă, a suspendat soluționarea cauzei în conformitate cu dispozițiile art. 47

din Legea nr. 10/2001, cererile de suspendare fiind formulate de

intervenientele A.S.H. și V.I.

La data de 11

februarie 2004, cauza a fost repusă pe rol din oficiu de către instanță, pentru

a se verifica dacă mai subzistă motivele suspendării.

La dosarul cauzei,

s-a depus adresa din 12 iulie 2004, din cuprinsul căreia rezultă că RA A.P.P.S.

a emis Decizia nr. 21 din 19 ianuarie 2004, prin care a fost respinsă

notificarea formulată de petentele I.V., R.S.H. și A.I.B.

Prin încheierea de

ședință din data de 23 septembrie 2004, Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, reținând că procedura administrativă s-a finalizat prin Decizia nr.

21 din 19 ianuarie 2004, decizie contestată în instanță (la dosarul cauzei

fiind depusă și Sentința civilă nr. 474 din 17 mai 2004), a suspendat

soluționarea apelurilor, pe temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001.

Din cuprinsul

hotărârii judecătorești menționate, a rezultat că, în ce privește imobilul în

litigiu, s-a pronunțat o ordonanță de adjudecare nr. 8960 din 28 mai 1938 în

favoarea unei persoane fizice - D.D.G., situație care conduce la constatarea că

reclamanta nu poate justifica o calitate procesuală reală în procesul de

contestare a deciziei administrative.

La data de 13

noiembrie 2006, din oficiu, instanța de apel a dispus efectuarea de verificări,

sens în care a dispus emiterea unei adrese către reclamantă, pentru a se

cunoaște stadiul procedurii declanșate în conformitate cu dispozițiile Legii

nr. 10/2001.

Apărătorul

apelantei-reclamante a depus la dosarul cauzei un înscris prin care s-a adus la

cunoștința instanței, că rudele părții pe care o reprezenta -

apelanta-reclamantă, au învederat că nu sunt interesate de continuarea

procesului civil de față, întrucât la momentul depunerii cererii partea

decedase.

La data de 5 mai

2008, apelanta-intervenientă A.S.H. a formulat cerere de repunere pe rol,

susținând că s-a emis în procedura Legii nr. 10/2001, Decizia administrativă

nr. 21 din 19 ianuarie 2004.

Față de certificatul

de moștenitor testamentar din 17 octombrie 2005, instanța de apel a constatat

că a intervenit transmisiunea calității procesuale de la apelanta reclamantă la

legatarul universal - B.M.D.P.

S-a depus la dosarul

cauzei copie legalizată de pe Sentința civilă nr. 474 din 17 mai 2004, cu

mențiunea că aceasta a devenit irevocabilă prin neapelare.

La termenul de

judecată din 20 noiembrie 2008, la care instanța de apel a acordat cuvântul părților

asupra cererii de repunere pe rol formulate de apelanta intervenientă, intimata

pârâtă RA APPS a invocat în mod explicit excepția perimării cererilor de apel.

Instanța de apel, a

constatat că anterior, în condițiile art. 252 alin. (1) C. proc. civ., a

procedat la repunerea cauzei pe rol la data de 13 noiembrie 2006, pentru a se

verifica stadiul procedurii declanșate în temeiul Legii nr. 10/2001, iar

ulterior, la data de 13 noiembrie 2006, și apelanta intervenientă a solicitat

repunerea cauzei pe rol; rezultatul verificărilor s-a concretizat în obținerea

unei copii legalizate a Sentinței civile nr. 474 din 17 mai 2004, cu mențiunea

că aceasta a devenit irevocabilă prin neapelare.

În aceste condiții,

curtea de apel a constatat că în privința cerilor de apel formulate de

apelante, a intervenit perimarea, excepție de procedură care are ca temei

dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., întrucât aceste cereri au rămas

în nelucrare din vina apelantelor, o perioadă mai mare de un an.

S-au avut în vedere și

dispozițiile art. 250 alin. (1), termenul de perimare un an calculându-se de la

data rămânerii irevocabile a Sentinței nr. 474 din 17 mai 2004 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă, respectiv, la expirarea termenului de apel de

15 zile.

Drept urmare, prin

Decizia civilă nr. 840A din 20 noiembrie 2008 Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, admite cererea de

repunere pe rol a cauzei și, a constatat perimată cererea de apel formulată de

apelanta-reclamantă B.A.I. - în prezent decedată - și continuată de

moștenitorul său, B.M.D.P., precum și de către apelanta-intervenientă

A.(R.)S.H., împotriva sentinței primei instanțe.

La data de 8

decembrie 2009, reclamantul B.M.D.P. și intervenienta R. (fostă A.) S.H. au

promovat recurs împotriva deciziei instanței de apel.

Prin însăși cererea

de recurs, în vederea formulării motivelor de recurs, recurenții au solicitat

instanței de apel comunicarea deciziei recurate, menționând că până la data de

7 decembrie 2009 actul de procedură al comunicării nu a fost îndeplinit.

La 17 iunie 2010,

prin registratura Înaltei Curți, recurenții au depus motive de recurs "în

completarea cererii de recurs", întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5

și 9 C. proc. civ.

Prin motivele de

recurs formulate, recurenții au solicitat instanței să constate că la termenul

din data de 20 noiembrie 2008, așa cum o atestă practicaua deciziei recurate

"pe rol se aflau soluționarea cererilor de apel formulate de

apelanta-reclamantă B.A.I. - în prezent decedată și continuată de moștenitorul

său - B.M.D.P., precum și de către apelanta-intervenientă A.(R.)S.H., împotriva

Sentinței civile nr. 197 din 21 februarie 2001, pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 4502/1998 ..., precum și a

soluționării cererii de repunere pe rol a cauzei formulată de către cei doi

apelanți".

Conform

dispozitivului, cererea de repunere pe rol a fost admisă, însă, deopotrivă, au

fost constatate și perimările celor două apeluri, decizia fiind dată cu recurs

în 5 zile de la pronunțare.

Decizia recurată este

nelegală întrucât instanța de apel nu a observat că perimarea a fost suspendată

cât timp a dăinuit suspendarea judecării apelurilor, dispusă și menținută în

temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, pe de o parte și, pe de altă parte,

decizia a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv, a dispozițiilor

art. 248 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că, în ipoteza suspendării

cursului perimării în cazurile stabilite de lege (art. 47 din Legea nr.

10/2001), culpa părților este exclusă.

Recurenții mai arată

că nici culpa părților nu se confirmă, întrucât constatarea perimării a avut

loc chiar ziua repunerii cauzei pe rol.

În consecință, se

solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei

spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În ședința publică de

azi, Înalta Curte a supus dezbaterii părților excepția tardivității declarării

recursului, excepție invocată și prin notele de ședință depuse în dosar la 17

iunie 2010 de intimata intervenienta V.M.I., prin apărător, note prin care s-a

susținut și excepția nulității recursului pentru nemotivare în termen legal,

având în vedere dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

Recursul formulat

este tardiv declarat și va fi respins în consecință, potrivit celor ce urmează.

Înalta Curte constată

că decizia recurată conține mențiunea repunerii cauzei pe rol și constatarea

sancțiunii perimării cu privire la cele două apeluri cu care era învestită.

Potrivit

dispozițiilor art. 253 alin. (2) C. proc. civ.: "Hotărârea care constată

perimarea este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunțare."

Textul anterior citat

are semnificația unei dispoziții speciale, derogatorii de la dreptul comun în

materie, cuprinsă în art. 301 C. proc. civ. care prevede că termenul de recurs

este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Cum în această

materie există însă dispoziții derogatorii, acestea se impun a fi aplicate cu

prioritate, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

În formularea

apărării asupra acestei excepții, recurenții, prin apărătorul prezent, au

susținut că, întrucât prin decizia recurată s-a dispus și repunerea cauzei pe

rol, termenul de recurs împotriva acestei dispoziții nu poate fi același, ci

este cel de drept comun, de 15 zile de la comunicarea deciziei; s-a mai

învederat că actul de procedură al comunicării către apelanți nu a fost

efectuat de instanța de apel, motiv pentru care, recursul declarat în absența

lui, la data de 8 decembrie 2009, este promovat în termenul legal.

Apărarea formulată nu

poate fi primită.

În mod necesar,

constatarea perimării este precedată de dispoziția de repunere a cauzei pe rol,

dată fiind împrejurarea că ea este o sancțiune de drept procesual ce intervine

după lăsarea cauzei în nelucrare, din culpa părților, în intervalul de timp

prevăzut de lege (1 an, în materie civilă).

Această repunere a

cauzei pe rol poate fi dispusă fie la o dată anterioară pronunțării deciziei

(la un termen precedent, prin încheiere), fie la data soluționării cererii a

cărei perimare se constată, dispoziția de repunere a cauzei pe rol putând să se

regăsească uneori în practicaua hotărârii, situație în care are egală valoare

ca și în cazul evidențierii ei în cuprinsul dispozitivului (încheierii sau

hotărârii), ca dispoziție a instanței.

Așa fiind, indiferent

de modalitatea în care instanța s-a pronunțat asupra cererii de repunere pe

rol, ea are valoarea unei dispoziții care este supusă căilor de atac, potrivit

regimului stabilit de Codul de procedură civilă.

Ca regulă,

încheierile instanței învestite cu soluționarea unei cereri (la prima instanță

sau în căile de atac, ordinare sau extraordinare), sunt supuse căilor de atac

prevăzute de lege pentru hotărârea pe care acea instanță o pronunță și la

momentul la care instanța respectivă se desesizează.

Excepție fac

situațiile în care legea reglementează în mod expres posibilitatea atacării

separate a unor încheieri, ca acte decizionale intermediare în soluționarea

unei pricini.

Atare regim juridic,

reiese din dispozițiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ.: "împotriva

încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în

afară de cazul în care prin ele nu s-a întrerupt cursul judecății."

Din perspectiva ce

interesează cauza, această dispoziție legală este pe deplin aplicabilă și

recursului, ea fiind normă de trimitere în economia art. 299 alin. (1) C. proc.

civ. care stabilește obiectul căii de atac: "Hotărârile date fără drept de

apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile

altor organe cu activitate jurisdicțională, sunt supuse recursului.

Dispozițiile art. 282 alin. (2), sunt aplicabile în mod corespunzător."

Prin urmare, dacă

legea nu permite (printr-o dispoziție expresă) atacarea separată a unei

încheieri, ea nu poate fi atacată decât prin exercitarea căilor de atac

prevăzute de lege pentru hotărârea acelei instanțe și în termenele stipulate

prin normele legale, condițiile fiind cumulative; regula enunțată este

aplicație particulară a principiului accesorium sequitur principale.

Codul de procedură

civilă nu prevede posibilitatea de a se ataca separat admiterea cererii de

repunere pe rol, nici prin dispozițiile speciale aplicabile acesteia (art. 244

1

alin. (2)), nici potrivit dispozițiilor de drept comun în materia recurării

încheierilor (art. 299 alin. (1)).

Astfel, doar

încheierea de respingere a cererii de repunere pe rol este susceptibilă de

atacare separată, sens în care dispune art. 244

1

alin. (2) C. proc.

civ.; pe de altă parte, nici art. 299 alin. (1) rap. la art. 282 alin. (2) C.

proc. civ. nu deschide calea de atac a recursului; deci, norma specială nu o

prevede, iar norma generală nu o permite.

Nu poate fi primită

nici susținerea potrivit căreia apelurile, fiind promovate împotriva unei

sentințe având ca obiect o cerere în revendicare, termenul de recurs este cel

de drept comun, de 15 zile de la comunicare, pentru că acesta ar fi fost

termenul aplicabil pentru atacarea deciziei instanței de apel, dacă aceasta

s-ar fi pronunțat pe fond.

De vreme ce soluția

instanței de apel este pronunțată pe calea excepției de perimare, calea de atac

împotriva acesteia (și a încheierilor atacabile concomitent) este recursul, dar

în termenul prevăzut de lege pentru desesizarea instanței pe calea acestei

excepții (art. 253 alin. (2) C. proc. civ.).

Art. 282 alin. (2) la

care face trimitere art. 299 alin. (1) C. proc. civ. prevede, într-adevăr, că

împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu

fondul, însă, sintagma "odată cu fondul" are semnificația pronunțării

actului final al instanței (sentința, la prima instanță), și atunci când s-a

pronunțat pe cale de excepție, și dacă s-a desesizat soluționând fondul

pretențiilor deduse judecății.

A se admite o altă

concluzie, ar însemna că încheierile premergătoare date de o instanță ce nu a

rezolvat fondul pretențiilor deduse judecății, ci a admis o excepție, să nu fie

cenzurabile prin nicio cale de atac, întrucât, criticile nu pot fi formulate

omisso medio, de exemplu, în cazul în care s-ar promova ulterior apel împotriva

sentinței pronunțate în rejudecare, după desființarea cu trimitere spre

rejudecare (ca urmare a greșitei admiteri a unei excepții în primul ciclu

procesual); o astfel de interpretare, ar presupune o administrare anevoioasă a

justiției, o scindare nepermisă a caracterului unitar al fiecărei etape

procesuale și o încălcare a exigențelor procesului echitabil, garantat părților

prin dispoziție art. 6 paragr. 1 din Convenția europeană a drepturilor și

libertăților fundamentale ale omului.

Prin urmare,

dispoziția în cauză (de repunere pe rol a apelurilor), este recurabilă și ea în

condițiile și în termenul prevăzute de lege pentru atacarea deciziei instanței

de apel, așadar, în 5 zile de la pronunțare, potrivit art. 253 alin. (2) C.

proc. civ.

Or, decizia instanței

de apel a fost pronunțată la 20 noiembrie 2008, iar prezentul recurs a fost

promovat la la 8 decembrie 2009, așadar, cu mult peste termenul legal.

În plus, în

condițiile în care legea prevede că termenul curge de la data pronunțării,

comunicarea hotărârii este lipsită de atributul declanșării termenului de

exercitare a căii de atac.

Termenul de promovare

a căilor de atac este un termen legal imperativ, peremptoriu, absolut, iar

nerespectarea lui conduce la pierderea dreptului procesual de a efectua actul

de procedură supus unui astfel de termen, potrivit dispozițiilor art. 103 alin.

(1) C. proc. civ., ce reglementează sancțiunea decăderii.

Față de cele anterior

expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca tardiv formulat, astfel că

excepția nulității recursului (întemeiată pe nemotivarea recursului în termen

legal), nu se mai impune a fi analizată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca tardiv

declarat recursul formulat de reclamantul B.M.D.P. și intervenienta R. (fostă

A.) S.H., împotriva Deciziei civile nr. 840A din 20 noiembrie 2008 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, azi, 18 iunie 2010.

Procesat

de GGC - NN