ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3879/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 197 din 21 februarie 2001, Tribunalul București , secția a III-a civilă, a admis excepțiile invocate din oficiu la data de 17 ianuarie 2001, având ca obiect lipsa calității procesuale active a reclamantei din acțiunea principală și cererea de chemare în judecată a altei persoane, lipsei calității procesuale active a intervenientei A.S.H., respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantei și intervenientei în ceea ce privește cererea reconvențională; în consecință, s-a respins acțiunea principală și cererea de chemare în judecată a altei persoane, formulată de reclamanta B.A.I., în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București, R.L., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și intervenienta V.I., ca fiind formulate de o persoană fără calitate procesuală activă; s-a respins și cererea de intervenție în interes propriu formulată de A.S.H., pe calea aceleiași excepții a lipsei calității procesuale active; iar cererea reconvențională formulată de pârâta R.L., a fost respinsă ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

În raport de probele administrate în cauză, prima instanță a reținut că reclamanta și intervenienta nu au dovedit calitatea procesuală activă pentru susținerea pretenției de revendicare a imobilului situat în București, str. C., sector 2, iar soluția asupra cererilor incidentale a fost determinată în raport de cea dată cererii principale. În termen legal, împotriva acestei sentințe, au formulat apel reclamanta B.A.I. (născută R.) și intervenienta A.S.H. Apelanta reclamantă B.A.I. a susținut prin motivele de apel că mama sa, B.I., i-a transmis prin moștenire imobilul în litigiu, astfel încât are legitimare procesuală în cauză; prin urmare, fiind descendent de gradul I, înseamnă că nu trebuie obligată să facă dovada dezbaterii succesorale.

Apelanta intervenientă, A.S.H., a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței primei instanțe, respingerea excepției lipsei calității procesuale active și pe fond, admiterea cererii de intervenție în interes propriu. S-a susținut că față de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, unica moștenitoare a autoarei B.S., născută R., este nepoata de frate a acesteia, respectiv, intervenientă. Prin încheierea de ședință din 15 noiembrie 2001, Curtea de Apel București , secția a III-a civilă, a suspendat soluționarea cauzei în conformitate cu dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, cererile de suspendare fiind formulate de intervenientele A.S.H. și V.I. La data de 11 februarie 2004, cauza a fost repusă pe rol din oficiu de către instanță, pentru a se verifica dacă mai subzistă motivele suspendării.

La dosarul cauzei, s-a depus adresa din 12 iulie 2004, din cuprinsul căreia rezultă că RA A.P.P.S. a emis Decizia nr. 21 din 19 ianuarie 2004, prin care a fost respinsă notificarea formulată de petentele I.V., R.S.H. și A.I.B. Prin încheierea de ședință din data de 23 septembrie 2004, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, reținând că procedura administrativă s-a finalizat prin Decizia nr. 21 din 19 ianuarie 2004, decizie contestată în instanță (la dosarul cauzei fiind depusă și Sentința civilă nr. 474 din 17 mai 2004), a suspendat soluționarea apelurilor, pe temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001. Din cuprinsul hotărârii judecătorești menționate, a rezultat că, în ce privește imobilul în litigiu, s-a pronunțat o ordonanță de adjudecare nr. 8960 din 28 mai 1938 în favoarea unei persoane fizice - D.D.G., situație care conduce la constatarea că reclamanta nu poate justifica o calitate procesuală reală în procesul de contestare a deciziei administrative.

La data de 13 noiembrie 2006, din oficiu, instanța de apel a dispus efectuarea de verificări, sens în care a dispus emiterea unei adrese către reclamantă, pentru a se cunoaște stadiul procedurii declanșate în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001. Apărătorul apelantei-reclamante a depus la dosarul cauzei un înscris prin care s-a adus la cunoștința instanței, că rudele părții pe care o reprezenta - apelanta-reclamantă, au învederat că nu sunt interesate de continuarea procesului civil de față, întrucât la momentul depunerii cererii partea decedase. La data de 5 mai 2008, apelanta-intervenientă A.S.H. a formulat cerere de repunere pe rol, susținând că s-a emis în procedura Legii nr. 10/2001, Decizia administrativă nr. 21 din 19 ianuarie 2004. Față de certificatul de moștenitor testamentar din 17 octombrie 2005, instanța de apel a constatat că a intervenit transmisiunea calității procesuale de la apelanta reclamantă la legatarul universal - B.M.D.P.

S-a depus la dosarul cauzei copie legalizată de pe Sentința civilă nr. 474 din 17 mai 2004, cu mențiunea că aceasta a devenit irevocabilă prin neapelare. La termenul de judecată din 20 noiembrie 2008, la care instanța de apel a acordat cuvântul părților asupra cererii de repunere pe rol formulate de apelanta intervenientă, intimata pârâtă RA APPS a invocat în mod explicit excepția perimării cererilor de apel. Instanța de apel, a constatat că anterior, în condițiile art. 252 alin. (1) C. proc. civ., a procedat la repunerea cauzei pe rol la data de 13 noiembrie 2006, pentru a se verifica stadiul procedurii declanșate în temeiul Legii nr. 10/2001, iar ulterior, la data de 13 noiembrie 2006, și apelanta intervenientă a solicitat repunerea cauzei pe rol; rezultatul verificărilor s-a concretizat în obținerea unei copii legalizate a Sentinței civile nr. 474 din 17 mai 2004, cu mențiunea că aceasta a devenit irevocabilă prin neapelare.

În aceste condiții, curtea de apel a constatat că în privința cerilor de apel formulate de apelante, a intervenit perimarea, excepție de procedură care are ca temei dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., întrucât aceste cereri au rămas în nelucrare din vina apelantelor, o perioadă mai mare de un an. S-au avut în vedere și dispozițiile art. 250 alin. (1), termenul de perimare un an calculându-se de la data rămânerii irevocabile a Sentinței nr. 474 din 17 mai 2004 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, respectiv, la expirarea termenului de apel de 15 zile. Drept urmare, prin Decizia civilă nr. 840A din 20 noiembrie 2008 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, admite cererea de repunere pe rol a cauzei și, a constatat perimată cererea de apel formulată de apelanta-reclamantă B.A.I.

- în prezent decedată - și continuată de moștenitorul său, B.M.D.P., precum și de către apelanta-intervenientă A.(R.)S.H., împotriva sentinței primei instanțe. La data de 8 decembrie 2009, reclamantul B.M.D.P. și intervenienta R. (fostă A.) S.H. au promovat recurs împotriva deciziei instanței de apel. Prin însăși cererea de recurs, în vederea formulării motivelor de recurs, recurenții au solicitat instanței de apel comunicarea deciziei recurate, menționând că până la data de 7 decembrie 2009 actul de procedură al comunicării nu a fost îndeplinit. La 17 iunie 2010, prin registratura Înaltei Curți, recurenții au depus motive de recurs "în completarea cererii de recurs", întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ. Prin motivele de recurs formulate, recurenții au solicitat instanței să constate că la termenul din data de 20 noiembrie 2008, așa cum o atestă practicaua deciziei recurate "pe rol se aflau soluționarea cererilor de apel formulate de apelanta-reclamantă B.A.I. - în prezent decedată și continuată de moștenitorul său - B.M.D.P., precum și de către apelanta-intervenientă A.(R.)S.H., împotriva Sentinței civile nr. 197 din 21 februarie 2001, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 4502/1998 ..., precum și a soluționării cererii de repunere pe rol a cauzei formulată de către cei doi apelanți". Conform dispozitivului, cererea de repunere pe rol a fost admisă, însă, deopotrivă, au fost constatate și perimările celor două apeluri, decizia fiind dată cu recurs în 5 zile de la pronunțare.

Decizia recurată este nelegală întrucât instanța de apel nu a observat că perimarea a fost suspendată cât timp a dăinuit suspendarea judecării apelurilor, dispusă și menținută în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, pe de o parte și, pe de altă parte, decizia a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv, a dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că, în ipoteza suspendării cursului perimării în cazurile stabilite de lege (art. 47 din Legea nr. 10/2001), culpa părților este exclusă. Recurenții mai arată că nici culpa părților nu se confirmă, întrucât constatarea perimării a avut loc chiar ziua repunerii cauzei pe rol. În consecință, se solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În ședința publică de azi, Înalta Curte a supus dezbaterii părților excepția tardivității declarării recursului, excepție invocată și prin notele de ședință depuse în dosar la 17 iunie 2010 de intimata intervenienta V.M.I., prin apărător, note prin care s-a susținut și excepția nulității recursului pentru nemotivare în termen legal, având în vedere dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ. Recursul formulat este tardiv declarat și va fi respins în consecință, potrivit celor ce urmează. Înalta Curte constată că decizia recurată conține mențiunea repunerii cauzei pe rol și constatarea sancțiunii perimării cu privire la cele două apeluri cu care era învestită. Potrivit dispozițiilor art. 253 alin. (2) C. proc.

civ.: "Hotărârea care constată perimarea este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunțare." Textul anterior citat are semnificația unei dispoziții speciale, derogatorii de la dreptul comun în materie, cuprinsă în art. 301 C. proc. civ. care prevede că termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Cum în această materie există însă dispoziții derogatorii, acestea se impun a fi aplicate cu prioritate, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

În formularea apărării asupra acestei excepții, recurenții, prin apărătorul prezent, au susținut că, întrucât prin decizia recurată s-a dispus și repunerea cauzei pe rol, termenul de recurs împotriva acestei dispoziții nu poate fi același, ci este cel de drept comun, de 15 zile de la comunicarea deciziei; s-a mai învederat că actul de procedură al comunicării către apelanți nu a fost efectuat de instanța de apel, motiv pentru care, recursul declarat în absența lui, la data de 8 decembrie 2009, este promovat în termenul legal. Apărarea formulată nu poate fi primită. În mod necesar, constatarea perimării este precedată de dispoziția de repunere a cauzei pe rol, dată fiind împrejurarea că ea este o sancțiune de drept procesual ce intervine după lăsarea cauzei în nelucrare, din culpa părților, în intervalul de timp prevăzut de lege (1 an, în materie civilă).

Această repunere a cauzei pe rol poate fi dispusă fie la o dată anterioară pronunțării deciziei (la un termen precedent, prin încheiere), fie la data soluționării cererii a cărei perimare se constată, dispoziția de repunere a cauzei pe rol putând să se regăsească uneori în practicaua hotărârii, situație în care are egală valoare ca și în cazul evidențierii ei în cuprinsul dispozitivului (încheierii sau hotărârii), ca dispoziție a instanței. Așa fiind, indiferent de modalitatea în care instanța s-a pronunțat asupra cererii de repunere pe rol, ea are valoarea unei dispoziții care este supusă căilor de atac, potrivit regimului stabilit de Codul de procedură civilă. Ca regulă, încheierile instanței învestite cu soluționarea unei cereri (la prima instanță sau în căile de atac, ordinare sau extraordinare), sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea pe care acea instanță o pronunță și la momentul la care instanța respectivă se desesizează.

Excepție fac situațiile în care legea reglementează în mod expres posibilitatea atacării separate a unor încheieri, ca acte decizionale intermediare în soluționarea unei pricini. Atare regim juridic, reiese din dispozițiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ.: "împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul în care prin ele nu s-a întrerupt cursul judecății." Din perspectiva ce interesează cauza, această dispoziție legală este pe deplin aplicabilă și recursului, ea fiind normă de trimitere în economia art. 299 alin. (1) C. proc. civ. care stabilește obiectul căii de atac: "Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, sunt supuse recursului.

Dispozițiile art. 282 alin. (2), sunt aplicabile în mod corespunzător." Prin urmare, dacă legea nu permite (printr-o dispoziție expresă) atacarea separată a unei încheieri, ea nu poate fi atacată decât prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea acelei instanțe și în termenele stipulate prin normele legale, condițiile fiind cumulative; regula enunțată este aplicație particulară a principiului accesorium sequitur principale. Codul de procedură civilă nu prevede posibilitatea de a se ataca separat admiterea cererii de repunere pe rol, nici prin dispozițiile speciale aplicabile acesteia (art. 244 1 alin. (2)), nici potrivit dispozițiilor de drept comun în materia recurării încheierilor (art. 299 alin. (1)). Astfel, doar încheierea de respingere a cererii de repunere pe rol este susceptibilă de atacare separată, sens în care dispune art. 244 1 alin. (2) C. proc.

civ.; pe de altă parte, nici art. 299 alin. (1) rap. la art. 282 alin. (2) C. proc. civ. nu deschide calea de atac a recursului; deci, norma specială nu o prevede, iar norma generală nu o permite. Nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia apelurile, fiind promovate împotriva unei sentințe având ca obiect o cerere în revendicare, termenul de recurs este cel de drept comun, de 15 zile de la comunicare, pentru că acesta ar fi fost termenul aplicabil pentru atacarea deciziei instanței de apel, dacă aceasta s-ar fi pronunțat pe fond. De vreme ce soluția instanței de apel este pronunțată pe calea excepției de perimare, calea de atac împotriva acesteia (și a încheierilor atacabile concomitent) este recursul, dar în termenul prevăzut de lege pentru desesizarea instanței pe calea acestei excepții (art. 253 alin. (2) C. proc.

civ.). Art. 282 alin. (2) la care face trimitere art. 299 alin. (1) C. proc. civ. prevede, într-adevăr, că împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, însă, sintagma "odată cu fondul" are semnificația pronunțării actului final al instanței (sentința, la prima instanță), și atunci când s-a pronunțat pe cale de excepție, și dacă s-a desesizat soluționând fondul pretențiilor deduse judecății.

A se admite o altă concluzie, ar însemna că încheierile premergătoare date de o instanță ce nu a rezolvat fondul pretențiilor deduse judecății, ci a admis o excepție, să nu fie cenzurabile prin nicio cale de atac, întrucât, criticile nu pot fi formulate omisso medio, de exemplu, în cazul în care s-ar promova ulterior apel împotriva sentinței pronunțate în rejudecare, după desființarea cu trimitere spre rejudecare (ca urmare a greșitei admiteri a unei excepții în primul ciclu procesual); o astfel de interpretare, ar presupune o administrare anevoioasă a justiției, o scindare nepermisă a caracterului unitar al fiecărei etape procesuale și o încălcare a exigențelor procesului echitabil, garantat părților prin dispoziție art. 6 paragr.

1 din Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Prin urmare, dispoziția în cauză (de repunere pe rol a apelurilor), este recurabilă și ea în condițiile și în termenul prevăzute de lege pentru atacarea deciziei instanței de apel, așadar, în 5 zile de la pronunțare, potrivit art. 253 alin. (2) C. proc. civ. Or, decizia instanței de apel a fost pronunțată la 20 noiembrie 2008, iar prezentul recurs a fost promovat la la 8 decembrie 2009, așadar, cu mult peste termenul legal. În plus, în condițiile în care legea prevede că termenul curge de la data pronunțării, comunicarea hotărârii este lipsită de atributul declanșării termenului de exercitare a căii de atac. Termenul de promovare a căilor de atac este un termen legal imperativ, peremptoriu, absolut, iar nerespectarea lui conduce la pierderea dreptului procesual de a efectua actul de procedură supus unui astfel de termen, potrivit dispozițiilor art. 103 alin. (1) C. proc.

civ., ce reglementează sancțiunea decăderii. Față de cele anterior expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca tardiv formulat, astfel că excepția nulității recursului (întemeiată pe nemotivarea recursului în termen legal), nu se mai impune a fi analizată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca tardiv declarat recursul formulat de reclamantul B.M.D.P. și intervenienta R. (fostă A.) S.H., împotriva Deciziei civile nr. 840A din 20 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, azi, 18 iunie 2010. Procesat de GGC - NN